Blarney Castle

TIPĂREȘTE

Castelul Balrney

In scurta noastra sedere in Cork, doar doua zile (cam ploioase), una din tintele avute in plan a fost Castelul Balrney.

Asezat la doar cativa km de Cork si la doar 5 km de locul unde eram cazati, ne-a fost extrem de facil de ajuns. Voi incerca sa va povestesc cate ceva despre ce am vazut acolo... si chiar daca am sarutat piatra Blarney, cuvintele mele sunt sarace. Acest loc merita mult mai mult.

Castelul Blarney a fost cetatea ancestrală a unuia dintre cele mai puternice dintre clanurile din Irlanda, The MacCarthys.

Datorita multitudinii de moșii și a priceperii in ceea ce priveste arta razboiului, au obținut distincția de a fi recunoscuti drept regi ai Munsterului de către șefii irlandezi mai mici, Munster fiind cel mai la sud dintre cele patru provincii din Irlanda.

Urmărind istoria si linia strămoșilor înapoi către un șef care a fost convertit la creștinism de către Sfântul Patrick, clanul MacCarthys a produs mulți războinici care și-au lăsat amprenta în timp și loc, cum ar fi Cormac MacCarthy, care a construit celebra capelă a lui Cormac pe stânca Cashelului, Rock of Cashel.

Constructorul castelului Blarney a fost unul dintre cei mai eminenti dintre șefii MacCarthy, Dermot, regele Munsterului.

Tinand cont de sfatul gazdei noastre, ne-am trezit cu “noaptea-n cap”, adica pe la 8, ne-am echipat rapid, am facut o ultima inspectie a camerei si am plecat, nu inainte de a ne lua ramas bun de la Brian, gazda noastra.

Am ajuns cam in 5 minute in Blarney, in zona “Square”, un patrat verde(gazon), un parc in care se zbenguie in voie catelusii localnicilor iesiti la plimbare, cateva banci izolate, foarte curat…extrem de curat.

Am luat repede doua cafele de la SPAR-ul din zona si ne-am pus pe asteptat ora 9:00, ora oficiala de deschidere a ceea ce se numeste “Blarney Castle and Gardens”, un domeniu impresionant prin dimensiune, prin diversitatea vegetatiei, felul cum este organizat accesul la castel si la Blarney House, dupa ce ratacesti ore bune prin padurile pline de surprize. Daca mai punem la socoteala si teii cu varste venerabile care de abia inflorisera, va imaginati imaginea acelei dimineti de august in care ne bucuram, deocamdata, de prezenta soarelui. Cu cateva minute inainte de ora 9 am oprit masina in parcarea castelului (puteam sa o las si pe strada dar parcarea era limitata la 2 ore iar vizitarea dura cam 3) si am purces catre receptie.

Acolo, deja era coada, cam 10 persoane…mai harnici decat noi, dornici sa fie primii care saruta piatra(va explic eu). Ca la orice edificiu turistic important, nu poti vedea nimic din zona intrarii, trebuind sa faci o mica plimbare pana la obiectivul vizat si cum nu poti alerga cu burta goala te opresti la restaurantul/cafenea de care te „impiedici” imediat dupa intrare. Daca ai timp, nevoie sau chef poti zabovi cu o cafea aburinda, un croissant proaspat sau chiar un mic dejun irish, ascultand pasarile, susurul apei din apropiere si daca poti face distinctia, muzica in surdina omniprezenta in astfel de locuri, evident, irlandeza. Chestie evidenta de marketing.

Peste tot, indicatoare care te trimit spre locuri ascunse vederii. Noi am luat-o la picior cascand gura literalmente la peisajul care se desfasura imprejurul nostru, alei impecabile, poduri, flori, arbori de toate natiile, statui, sculpturi, ciudatenii ale naturii si in sfarsit , printre copaci, undeva sus....castelul. Inevitabil si inconstient am iutit pasul, manati de la spate si de zgomotul facut de grupurile organizate de turisti care deja isi faceau aparitia in urma noastra. Putin emotionati de maretia costructiei urcam panta abrupta ce ne duce la intrare. Aici, bineinteles gasim nelipsitul magazin cu suveniruri(si nu numai), brosuri informative, etc.

Castelul Blarney este a treia structură care a fost ridicată pe acest loc. În secolul al X-lea exista aici doar o cabana de vânătoare din lemn. În jurul anului 1210, aceasta a fost înlocuită cu o structură de piatră, avand intrarea la vreo douăzeci de metri deasupra solului, pe fața nordică. Această clădire a fost demolată insa pentru fundațiile celui de-al treilea castel, construit(dupa cum am mentionat la inceput) de Dermot MacCarthy în 1446, constructie care este casa-turn, din reședința fortăreață pe care o cunoaștem astăzi drept castelul Blarney.

Pasim pe usa arcuita a castelului pregatiti fiind sa urcam cele 100 de trepte care ne duceau sus, pe creneluri. Prima incapere: sala mare. Intr-un piedestal care sustine scara principala de acess catre etaj, un monitor ne prezinta povestea castelului.

Sala mare, se află sub o boltă ascuțită, executată cu tencuială. Deoarece aceasta a cazut in multe locuri, se pot vedea urmele covoarelor de răchită care au fost utilizate în construcția inițială a bolții. Această metodă de a construi tavane boltite a fost destul de populară în Irlanda medievală târzie și modernă timpurie. Schela de lemn era ridicată și acoperită cu covorașe de răchită curbate dupa forma arcului dorit. Peste covoarele de rachita se așeza piatra arcului, acoperita de mult mortar deasupra. Odată ce mortarul era uscat iar bolta era fixata destul de solid, se îndepărta schela și covoarele din răchită. Ca urmare a acestui lucru urmele covorașelor din răchită din mortar au ramas adanc intiparite fiind ulterior acoperite de tencuiala.

Camera era modest mobilată. Pe podea era intinsa papură, care era schimbata de catre slujitori cand la castel poposeau oaspeti importanti. Pe pereti erau atarnate tapiserii si portrete. In cele din urma cineva a avut geniala idee de a cobora tapiseriile de pe pereti pe podea, astfel luand nastere Marea Epoca a Covoarelor. Lumina din marea sală provenea de la cateva torțe asa numite „repezi”, care aveau o strălucire molateca peste un joc de șah, un dans plin de viață sau o conversație la un whiskey irlandez.

Mobilierul era conceput prea puțin pentru confortul corporal; cel mai bun scaun era marele scaun din stejar al domnului, un scaun din care prezida consiliile de stat și alte ocazii. Majoritatea celorlalte locuri erau formate din bucati lungi de stejar, un fel de banci, mese și cufere toate confectionate din stejar.

Urcam cateva trepte(poate mai multe, dar cine le-a numarat) si ajungem la dormitorul lordului. Intimitatea nu era ceva de prevăzut în castelele medievale, în special confidențialitatea unui dormitor separat. Prin urmare, dormitorul lordului era o caracteristică majoră a confortului casnic de la acea vreme. Pentru că era atât de ridicat de la nivelul solului, își putea permite în siguranță luxul de a avea numeroase ferestre, deci era camera cea mai bine luminată din castel.

Fereastra principala putea fi văzută din exterior din imprejurimi, iar din interior cele trei ferestre și două luminatoare laterale ofereau vederi panoramice. In plus, există o fereastră mai mică orientată spre vest, plus două ferestre minuscule orientate spre sud, Lordul avand nevoie de asta nu doar pentru a admira apusul, ci pentru a putea observa orice posibil pericol.

Lordul și doamna lui ar fi împărțit un pat cu patru stalpi, protejat de un baldachin, in rest nu mai exista nimic linia confortului sau înfrumusețării.

Continuand urcarea, ne tot puneam omenesca intrebare: de ce scarile astea or fi atat de inguste? Pentru intentiile noastre pasnice ai fi spus ca aceste castele au fost concepute nu pentru a-i primi pe oameni inauntru ci pentru a-i tine afara. Logica oricarui castel spune ca scarile inguste pot fi mai ușor de apărat, întrucât atacatorii pot avansa doar unul cate unul. Toporul sau sabia unui apărător nu numai că poate respinge atacul, dar poate face ca oponentul rănit să cadă din nou pe tovarășii săi. Înălțimea, ca în toate cazurile unei case-turn, era un avantaj enervant. Trebuie sa tinem cont ca acele vremuri nu erau totusi cele mai linistite si calme, conflictele de tot felul iscandu-se mai mereu.

Dupa cateva trepte ajungem la o varianta „de scapare”, ultima sansa de a te intoarce inainte de a ajunge pe acoperis.

Trecem cu fruntea sus si ajungem la ceea ce se numea „garderoba”. Un termen destul de obisnuit pentru vremea de azi insa atunci era folosita mai mult ca o baie comuna sau „indoor lavatory”, dovada ca acest stabiliment era plin de viata.

In aceasta incapere, de-a lungul peretelui exterior era fel un scaun din lemn pentru trei persoane. Acesta incapere a fost facuta „cu cap”, construita în peretele de nord - vântul predominant fiind din direcția opusă - avand un canal deasupra ușii care duce către peretele de sud, pentru ventilație.

Inca un lucru interesant: faptul ca exista trei asemenea incaperi la capătul nordic al castelului sugerează că gospodăria castelului era destul de animata.

Continuand explorarea ajungem la un moment dat la o incapere care, dupa spusele gazdelor, poate fi atribuita unui dublu scop. Unul ar fi acela de dormitor sau incapere destinata cresterii si educarii celor trei fete ale lui Cormac Teige(ucis in 1583), al 14-lea lord din tinut, unde acestea invatau cum sa recite poeme, sa poarte conversatii in limbi straine, sa coase, sa cante si nu in ultimul rand cum sa se dedice credintei. Astfel se spune ca comportamentul ales al acestora s-ar justifica intr-un fel prin al doilea presupus scop al incaperii, acela religios. Lipsa locurilor pentru arme, spațiul evident pentru un altar mic în fereastra de vest și forma ferestrelor sale sugerează că aceasta camera avea un statut sfânt, servind poate chiar ca o mica capelă.

Vrand nevrand ajungem si in...bucataria castelului. Poziția sa la un nivel ridicat în castel servea mai multor scopuri: a fost amplasata lângă sala de banchete, oferind servicii rapide de catering, iar dacă bucătarul ardea prăjiturile sau friptura, fumul nu ineca tot castelul. Un alt rol era acela de a ajuta aparatorii castelului: uleiul clocotit era necesar pentru a turna pe oaspeții nedoriti prin asa numita „murder hole”(gaura mortii, daca putem traduce astfel).

Inițial, nu era deloc o bucătărie. Fereastra cea mare spre sud era o perfecta capcana pentru razele calde ale soarelui deci probabil a fost inițial o cameră de dormit specială pentru domn și doamna lui. Toate acestea s-au schimbat insa la sfarsitul sec. Al XVI-lea , cand a fost construit imensul semineu capabil sa prajeasca si cea mai mare bestie.

Cateva trepte spiralate ne duc pe acoperisul castelului, centura crenelata care pe vremuri era plina de soldati inarmati ce scrutau orizontul.

Privelistea este ceva mult mai mult decât poate intelege ochiul omenesc. De la inaltimea castelului se pot admira priveliștile minunate ale celor peste 25 de hectare de pajiști întinse, grădini, alei, arboreturi și cursuri de apa care te asteapta sa le calci cu pasul si sa le dezlegi misterele.

Aici, la nivelul superior se gaseste Piatra Blarney, o adevarata ispita timp de peste 200 de ani pentru oameni de stat din toata lumea, uriași ai literaturii și legende ale scenelor de teatru s-au alăturat milioanelor de pelerini care urcau treptele pentru a săruta piatra Blarney și a obține darul elocvenței(oratoriei). Puterile sale sunt necontestate, dar povestea creează încă dezbateri.

Unii spun că a fost perna lui Iacob, adusă în Irlanda de profetul Ieremia din Tara Sfanta, dupa cruciade. Aici a devenit Lia Fail sau „Piatra fatală”, folosită ca tron oracular al regilor irlandezi - un fel de Harry Potter - ca „pălărie de sortare” pentru regi.

Legenda spune că a fost apoi trimisă în Scoția, unde a servit ca putere profetică a succesiunii regale ca si Piatra Destinului. Când Cormac MacCarthy, regele Munsterului, a trimis patru mii de oameni să-l sprijine pe Robert de Bruce în victoria asupra englezilor la Bannockburn în 1314, piatra a fost împărțită in jumătate iar una din jumatati a fost trimisă la Blarney. Câțiva ani mai târziu, o vrăjitoare salvată de la înec(se stie ca vrajitoarele nu pot inota sau merge pe apa) i-ar fi dezvăluit lordului MacCarthy puterile magice ale pietrei.

Deci, dacă o imagine poate spune o mie de cuvinte, un sărut „rece” vă va permite să spuneți multe altele.

Cuvantul „Blarney” înseamna „vorbe seducatoare dar inselatoare” si a capatat valoare in sec. XVI cand Lordul MacCarthy incerca sa contracareze cererile reginei Elisabeta a I-a prin vorbe mestesugit alese dar...inselatoare.

De cele mai multe ori, daca nu esti printre primii (sau printre ultimii) trebuie sa astepti destul de mult ca sa ajungi pana la piatra, acest lucru fiind mentionat chiar la intrarea principala a castelului. Pana iti vine randul ai timp suficient sa citesti cele cateva variante ale legendelor legate de provenienta pietrei si a puterilor ei si sa faci cateva poze clopotnitei de pe zidul de nord. Doi angajati au in grija doar aceasta activitate: te instruiesc, te sprijina si te sustin, in acelasi timp imortalizand momentul cu o camera de luat vederi sofisticata care trimite imaginile la receptie. Acolo, contra „modestei” sume de 10 euro, iti poti cumpara dovada ca ai sarutat piatra.

Facem cateva fotografii de pe cel mai inalt punct si ne indreptam catre drumul de intoarcere. Coborand pe scara sudica, trecem pe langa alta garderoba si pe langa o sala destinata doar doamnei, sincer nu am prea inteles destinatia camerei dar sa dam crezare celor care ne-au spus... ajungem in sala familiei......situata sub camera petrecerilor sau camera banchetelor, identice ca dimensiuni. Pe aceasta din urma nu putem decat sa ne-o inchipuim. Se mai vad doar urmele tavanelor in zidurile groase. Parca auzeam aievea rasetele copiilor, glasurile doamnelor recitand poeme iar de deasupra cantecele barbatilor dupa cateva pahare de ..ce-o fi fost. In sfarsit iesim la lumina...privim cu nedumerire locul unde, sub picioarele noastre, in fata intrarii principale(am scapat-o din vedere la intrare) se afla „Oubliette”, o incapare in forma de palnie, adanca de 15 metri, cu o singura cale de acces, o placa lipsa in pardoseala prin care cadeau „musafirii nepoftiti”. Acestia aveau soarta de a fi dati uitarii in acea temnita fara scapare. Aceasta incapere este acum definitiv(probabil) inchisa.

Ne indreptam agale spre iesirea casei-turn nu inainte de a mai arunca o privire spre crenelurile semete si bineinteles de a mai lasa ceva bani la magazinul de suveniruri.

Dupa cum va inchipuiti tot ce v-am indrugat eu aici se leaga de informatii culese de pe ziduri si din gura celor care ne insoteau la fiecare pas, mai degraba aparand de unde nu te asteptai si povestindu-ti cate ceva pentru fiecare colt al castelului. Majoritatea sunt voluntari si o fac cu mare placere. Irlanda este tara povestitorilor asa ca oriunde te opresti, in orice colt al tarii, cu atat mai mult in zonele incarcate de istorie, vei avea parte de povesti pline de picanterii.

Vizita castelului a durat cam o ora...restul pana la trei ore le-am petrecut in minunatele gradini despre care va voi povesti alta data.

---

VIZUALIZĂRI: 792 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI