Un renume confirmat - Pescăria lui Matei

TIPĂREȘTE

După ce ne-am cazat la Vila Andreea și-am efectuat ședința foto de rigoare, am pornit să mâncăm. Din parcarea de sus se fac trepte ce coboară până la cele două restaurante vecine: Golful Pescarilor și Pescăria lui Matei, binecunoscute iubitorilor de orătănii marine. Eram chitiți să le testăm pe amândouă, mai ales că acest lucru se întâmpla în premieră pentru amândoi. Eu mai avusesem o tentativă nereușită acum câțiva ani, împreună cu o prietenă din Constanța; până la final a trebuit să ne consolăm cu o masă pe terasa exterioară de la Poarta Apelor, pe plaja dintre Eforii (congelându-ne corespunzător, fiind început de aprilie). Am rămas cu nostalgia celor două cârciumi care ne refuzaseră pentru că nu fuseserăm suficient de inteligente să facem rezervare... Între timp mai citisem una-alta, curiozitatea crescuse exponențial, venise în sfârșit vremea ca ea să-mi fie satisfăcută!

Era vineri după-amiază, aproape ora 19, până cu vreo juma’ de oră în urmă plouase cu spume; ne-am gândit că nu va fi nicio problemă să găsim o masă liberă la niciuna din cele două. Dar cu care să începem? Cumva aleator, am decis să fie Pescăria lui Matei. Aruncasem încă de acasă un ochi pe meniul lor virtual, citisem despre ferma proprie de midii (pe care dealtfel o puteam zări chiar de pe balconașul camerei noastre), așa că știam clar ce aveam să comand. Chiar și Tati știa – în ceea ce-l privește va fi să fie pălămidă! Îl înnebunisem la creierii capului cu ‘cea pălămidă, pește răpitor de Marea Neagră, din care mâncasem cu plăcere maximă la Poarta Apelor, așa că nu-i rămânea decât să se convingă! Midii pentru mine și pălămidă pentru Tati; putem da deja comanda, nu?!

Ei bine, încă nu, întâi trebuie să ajungem, să ne instalăm la o masă... Am coborât deci scările din parcare, am ajuns pe aleea ce separă cele două mâncătorii, apoi am cotit-o spre Matei. Am lăsat pe stânga o clădire cu acoperiș de stuf (despre care nu-mi aminteam de data trecută), apoi un aranjament foarte drăguț, format din mini-case pescărești, cu uși și ferestre albastre, decorate cu jardiniere cu flori roșii, adevărate, iar în continuare câteva rulote desenate cu motive marine (ne-am lămurit ulterior, sunt toalete suplimentare). Pe partea dreaptă este o mică plajă cu nisip, amenajată cu leagăne și bănci rustice de lemn, precum și niște butoaie viu colorate, pe post de mese.

Restaurantul se află situat pe un mic promontoriu deasupra mării, o clădire pătrățoasă, cu un singur nivel și cu o terasă uriașă în dreapta, prevăzută cu acoperiș și pereți exteriori retractabili; acum i-am găsit pe locul lor, din cauza ploii ce tocmai trecuse. Intrarea în restaurant vrea să imite farmecul unei căsuțe pescărești tradiționale. De-o parte și de alta a aleii din față este amenajată câte o grădină cu flori multicolore, mărginită de gărduțuri scunde, vopsite în albastru. Deasemenea, ferestrele sunt prevăzute cu obloane albastre de lemn și decorate cu jardiniere cu mușcate. Frânghia cu budigăii puși la aerisit (despre care am citit în multe recenzii și care țin minte că-mi smulsese și mie un zâmbet data trecută) lipsea de data asta. Erau însă și alte elemente decorative, precum grămezi de pietre, o elice (din care „creștea” un ghiveci cu flori), o ancoră ruginită, amfore, butoaie și pești de lemn vopsiți în culori vii.

Tati găsise deja masă și venise să mă recupereze, pentru că pe mine mă uitase Dumnezeu pozând toate cotloanele... Am pătruns în interior, în dreapta e barul, în stânga ușile spre toaletă, apoi un dulap uriaș cu rafturi, pe care se etalează tot felul de chestii: vase de gătit, boluri și căni colorate, borcane cu compoturi, sticle și sticluțe goale sau conținând diverse. Mi-au plăcut foarte tare corpurile de iluminat, protejate de niște împletituri din răchită, de genul celor în care se transportă... peștele, de exemplu. La țară la mamaia se numeau „târne”. În fine, am trecut de holișorul ăsta, am remarcat din mers că se fac săli de mese în ambele direcții, dar l-am urmat pe Tati spre dreapta, pe terasa acoperită, cu „ferestrele” de plastic încă pictate cu stropi de ploaie.

Masa noastră ne aștepta chiar în capăt, lângă una din aceste ferestre, prevăzute cu perdele albastre înnodate. Un ospătar a venit repejor și ne-a ridicat plasticul, lăsând aerul răcoros să pătrundă în voie și oferindu-ne vedere liberă spre mare. Cu ocazia asta am putut vedea că mai există o mică terasă în lateral, absolut descoperită, cu doar câteva mese (albe) și scaune (albastre), precum și vreo două umbrele mari, strânse însă. Cu siguranță mesele astea sunt în mod obișnuit cele mai vânate, dar acum erau ude de ploaie și – evident – nimeni nu se înghesuia într-acolo. Ca să termin cu descrierea locației, trebuie să amintesc că mai există încă o terasă exterioară, chiar în prelungirea celei pe care ne aflam noi, de fapt acoperită parțial cu un aranjament format din bucăți mari de pânză albă; foarte drăguț locul, decorat cu timone și peștișori de lemn colorați! Te duce cu gândul la tavernele grecești, la vacanță... M-au distrat și mesajele scrise cu vopsea albă pe tăbliile scaunelor albastre, din care reproduc câteva: „Ce-ți doresc eu ție... Să-ți iei o scrumbie...”, „Are trupul de silfidă... că mănâncă pălămidă!”, „Dai o bere lu’ Ionică și-ți aduce o pisică... de mare!”, „Foaie verde solz de pește, masa cine o plătește?!” ????

... S-o găsi cine să plătească masa, deocamdată hai să comandăm! Am primit meniuri – câteva foi conținând oferta restaurantului, legate între coperți de lemn, vopsite tot în albastru, cu o formă amintind silueta unui pește. Am pozat vreo două pagini, ca să vă faceți o idee, pentru că înăuntru am găsit și câteva „panseuri” haioase sau desene cu tematică marină, ca și informații nutriționale, pe lângă lista cu preparatele. Cât despre aceasta din urmă, evident că predomină cele din pește și fructe de mare; cei care nu iubesc aceste produse, ar fi mai bine să-și caute altă mâncătorie, căci la Matei nu prea au ce alege...

Noi suntem mari fani de carcalaci marini și, precum vă spuneam, veniserăm deja cu temele făcute, așa că nu ne-a luat prea mult să studiem meniul, din care am mai ales, pe lângă felurile principale, și câte o chestie mai subțire, pentru început: o ciorbă de pește a la Matei și o porție de zacuscă pescărească. Plus câte o sticlă de vin roze și una de apă minerală, să aibă orătăniile unde să înoate!????

Băuturile ne-au fost aduse repejor, chestie pe care am apreciat-o, pentru că nu eram doar flămânzi, ci și însetați ????. Plus că ne-au ieșit niște poze artistice cu paharele de roze și cu marea în fundal ????... Am primit tacâmuri și șervețele; un zâmbet suplimentar, citind micuța inscripție de pe acestea: „De ce mă urmărești ceasuri la rând cum pescuiesc și nu pescuiești și tu?” „N-aș avea răbdare...”

Nici restul comenzii nu a întârziat prea mult. Ciorba și zacusca au venit împreună, însoțite de un coș cu felii de pâine ușor prăjite. Le-am șeruit cu Tati și ne-am declarat absolut satisfăcuți și de una, și de cealaltă. Pentru felurile următoare a trebuit să așteptăm un picuț (restaurantul se cam umpluse între timp), dar de-acum nu mai era bai, eram pe jumătate rezolvați. Tati a primit o jumătate de pălămidă coaptă pe plită, împreună cu un sfert de lămâie și o grămăjoară de cartofi fierți, presărați cu pătrunjel, iar eu ditamai ligheanul cu midii, condimentate asemănător. Totul a fost delicios și proaspăt, un adevărat festin! Evident, pentru desert n-a mai rămas niciun locșor cât de mic, oricum aveam să plecăm de acolo aproape prin rostogolire...

Nota de plată a totalizat 206,5 lei, plătibili cu cardul. Un scor peste medie, dar justificat (din punctul meu de vedere), judecând după mărimea porțiilor și gustul excelent al preparatelor, după cadrul natural și „povestea” în care te introduce restaurantul și, nu în ultimul rând, după notorietatea sa. Nouă ne-a plăcut la Pescăria lui Matei și aș reveni oricând cu dragă inimă acolo. Ceea ce sper să se întâmple cât mai curând!

---

VIZUALIZĂRI: 4101 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI