Ziua V (cont) – Cappadocia, locul de intalnire a fanteziei Mamei Natura cu fantezia omului! Goreme

TIPĂREȘTE

Drumul lung si adesea plictisitor prin Podisul Anatoliei ne-a pus la incercare rabdarea. Oboseala, insa a disparut ca prin farmec atunci cand, Castelul din Uchisar s-a ivit in fata noastra, prevestind spectacolul Naturii. Iesim din Uchisar si coboram usor spre Goreme, finalul drumului nostru.

Mii de ace de piatra, mai mari sau mai mici, inteapa cerul. Alte forme, complet neregulate, pline de gauri si gaurele, incep sa ne spuna povestea locului... Dar, mai intai, sa trecem de baracile micilor comercianti care au napadit zona. O intreaga retea de relatii intre comercianti, hotelieri, soferi de autocare, ghizi, agentii de informatii s-a format in intreaga Cappadocie actuala. Este normal – toata lumea vrea o bucatica din darul zeilor... Nu exista “nu se poate”, “n-avem”, “nu stiu, du-te la altul”... Concurenta acerba genereaza servicii de calitate. Despre asta-i vorba!

Dupa cateva sute de metri oprim totusi vazand mai multe autocare si microbuze stationand intr-una dintre cele cateva parcari amenajate pe partea dreapta. Un baraj natural de arbusti si tufe ne limiteaza accesul spre motivul opririi lor, dar nu putea fi degeaba... Intr-adevar, imediat dupa “bariera” verde iesim intr-un “balcon” luuung stanga-dreapta (un drum acoperit cu pietris), de unde putem vedea o panorama exceptionala cuprinzand orasul Goreme, muntele Aktepe (undeva mult in spate), Valea Porumbeilor/Pigeon Valley/Guvercinlik vadisi – in imediata apropiere, si undeva in dreapta, Castelul Uchisar.

Tarziu... Foaaarte tarziu am reusit sa ies din starea de “gura cascata”! Asistam la un spectacol mut, incremenit de milenii, o alta traznaie a Mamei Natura, menita parca, sa apropie natiile prin cel mai simplu tratat de prietenie – turismul!

Aparatele de fotografiat tacaneau continuu, parca eram disperati sa inregistram cat mai mult posibil, ca nu cumva minunea din fata noastra sa dispara cumva... Foarte tare, nene! Privim si in jurul nostru. O multime de baraci cu diverse suveniruri si tonete - cu inghetata sau sucuri naturale, ba chiar si cafenele, se insirau de-a lungul “balconului”. Ba mai mult, cateva masute erau amenajate chiar pe buza haului. Balustrade? Nema! Nicaieri nu erau semne cu “nu fa aia, nu fa ailalta” - specifice grijii paranoice pe care o regasesti in Occidentul “civilizat”. Totul era liber, firesc, natural... Aici, probabil, functioneaza foarte bine selectia naturala: daca esti tantalau, crapi! ????

Scoatem conservele cu Cappucino ca sa bem pentru sosirea in … Cappadocia! In vale, printre “stalagtitele” din tuf vulcanic, observam cateva gradini de legume si cativa pomi fructiferi! Adica intr-o astfel de zona, de mare exceptie, nimanui nu i-a trecut prin cap sa puna bariere si sa perceapa taxe? Adica localnicii sunt lasati de capul lor, asaaa, fara ca “statul” sa-i usuie de-acolo? Hm, turcii astia! Sa fi fost in Occident...

Poate este timpul sa lamuresc ceva. Nu, n-am nimic cu Occidentul in general, ba din contra sunt un fan absolut dar, anumite – scuzati-ma – basini iesite din capetele patrate ale unor functionari rigizi, au creat premizele cresterii unor generatii de fatalai crescuti in eprubete. Din fericire, emigrantii din toata lumea, alaturi de nativi cu creierul la ei, au mai improspatat stilul de viata devenit prea anost, previzibil. Parerea mea!

Intram prin cateva baracute. Covoare, cuverturi, esarfe, caciuli traditionale, curele din piele, gablonturi, diferite chestii hand-made care reprezentau Castelul din Uchisar, pliante si vederi... Intr-o alta baraca am gasit sectia “fierarie” unde puteai achizitiona, printre altele, opaite din fier, de diferite marimi. Am luat si noi doua, sperand ca macar una sa fie lampa lui Alladin. Se pare ca n-am avut noroc sau Duhul este foarte incapatanat. Bine ca nu ne-am carat cu vreun covor in speranta ca-i d-ala, zburator...

Coboram in continuare si, dupa numai 5 minute intram in oras, concentrati sa nimerim adresa Pensiunii unde am facut rezervarea – Walnut House.

Cu imaginile alea fabuloase de pe net in minte - alea cu terase luxoase de unde, servind fructe, sampanie sau alte halea, turistii (ele) privesc la baloanele maiestoase ce se inalta in lumina difuza a diminetii – am intrat intr-un Goreme mai degraba saracacios, intampinandu-ne cu cateva carpete, sarsanale si alte covorase agatate pentru vanzare de peretii paraginiti ai unei case aflata in aceeasi stare de paragina, trecand apoi pe langa alte case deloc impresionante si la final sa ajungem in “centru” langa o parcare spatioasa plina de maxi-taxi... Mmmm... Nu am fost dati pe spate!

Dreapta, dreapta iar, aici, iata: Walnut House. Buuun. Gasim si loc de parcare! Orele 16! Beton!

Ma duc singur sa vad care-i treaba. Intru inauntru in receptie – tipul care trebuia sa fie la barul receptiei statea comod pe una dintre cele cateva canapele si … dormea dus, in fata unui televizor.

Despre cazare, intr-o pagina separata!

* * *

Dupa instalare si refresh, am iesit pe strasse pentru un prim contact... Mai intai am intrebat la receptie daca totul este OK si cum procedam pentru zborul cu balonul rezervat pentru maine. Ne-a spus ca ne anunta mai pe seara care-i treaba! Mah! Sa nu care cumva...

O luam razna, la intamplare, catre … in sus! Magazine cu covoare lucrate manual, interesante, divers colorate– predomina rosul, totusi! Ridic coltul la cateva, poate-poate vad propulsoarele... Nimic! Nefermecate... Cateva magazinele cu ceramica – foarte mistoace, dupa gustul meu, posibil chinezesti (ca multe oale, cani si blide traditionale de pe la Horezu, si nu numai...), nelipsitele GSM-uri, si multe-multe si dese agentii de turism! Toate aveau cam aceeasi oferta. Restul cladirilor erau ocupate de unitati de cazare de toate neamurile si preturile, cat si de o multime de cafenele si restaurante care mai de care (alea de care ziceam ca le vezi pe net)...

Din nou remarcam ca turcii nu s-au formalizat in ceea ce priveste conservarea patrimoniului universal bla-bla-bla... Oamenii, practici, au folosit “frunza, ramul” pentru a-si dezvolta afacerea turistica, si nu intr-o forma distrugatoare. Cum am mai spus, concurenta acerba a dus la un mixaj oarecum ingrijit intre modern si ramasitele de pe “vremea lu' Pazvante Chioru'” - fostele “apartamente” ale crestinilor refugiati acu' aproape doua mii de ani – mixaj suprarealist care “te duce cu gandul la picturile ciudate ale lui Dali” (asa cum citeam intr-un articol despre zona!) Astfel, folosind tuful vulcanic cel galben-rosiatic, au fost inaltate diverse constructii, cu terase generoase pe acoperisuri, langa mototoaiele naturale, fara a face nota discordanta deosebita, fara a deranja ochiul. Totusi ramane impresia de “talmes-balmes” …

Toata ziua a fost innorat, ba chiar ne-a si stropit un pic. Nici acum, spre seara, nu parea c-o sa avem parte de soare, fapt care ne-a bucurat, mai ales ca ne-am inchipuit ca in iunie, in Anatolia este cam arsita. Strazile sunt neasteptat de goale, foarte putini turisti, ca de obicei rusi! Din cand in cand apare si cate un desant japonez, corean sau chinezesc. Sunt incomfundabili!

Pe inaltimile ce domina orasul (in varf, evident antene GSM) se mai vedeau cativa, razlet. Ne-am continuat urcusul usor, pe stradutele destul de stramte, pietruite, cand brusc, atmosfera apasatoare a fost strapunsa de razele unui soare rosiatic, puternic, strecurat cumva printre sparturile dintre nori, in timp ce se pregatea sa apuna. Tabloul s-a schimbat complet! Mototoaiele parca au luat foc si, profilate pe cerul vanat, arata minunat.

Reusim si noi sa ajungem intr-un loc de unde sa avem o perspectiva mai buna asupra orasului. Nici vorba sa urcam pana pe dealul dominant din fata noastra. Si-asa ni s-au cam muiat planetarele pana aici... Carciumi, terase, carciumi – a-ha! - doar suntem intr-o zona crestina, nu-i asa!? Se vede totusi si un minaret. Steaguri turcesti peste tot.

La coborare, inspectam unul dintre numeroasele magazinele de vechituri metalice: aici gasesti absolut orice fel de obiect folosit la un moment dat prin gospodariile turcesti. Sunt mii de obiecte asezate (e mult spus “asezate”) - ingramadite claie peste gramada pe rafturi de cand haul si Bargaul... N-am shoppingit nimc. Inedita si afacerea unei agentii care inchiria masini americane vechi, decapotabile!

Am revenit in centru si am ochit o terasa aflata la inaltime, loc pe care l-am considerat foarte bun pentru cina si panorama, in acelasi timp.

Restaurantul ales – Viewpoint Cafe Restaurant, avea copertine profund religioase: Jesus Red Wine! Pe terasa, putina lume! Ulterior am aflat ca se afla pe primul loc in lista restaurantelor cu “view” recomandat de Tripadvisor! Cred si eu!

Am ales o masa la margine avand o perspectiva neingradita asupra intregii zone. Foarte frumos!

Din nou papa bun, servire impecabila. Un pahar de vin rosu la final.

Intunericul s-a lasat rapid, accentuat si de norii grei ce veneau grabiti spre noi. Fulgere tot mai dese brazdau intunericul. Orasul aflat sub picioarele noastre arata, ins, absolut feeric! Da' feeric rau de tot!

Ne-am grabit s-ajungem la Walnut House inaintea ploii torentiale care a urmat.

La receptie, veste proasta! – maine nu putem sa zburam deoarece toate locurile erau ocupate! Poimaine, insa, zburati cu siguranta!

Am mai zabovit un timp pe balconul camerei noastre, la un pahar de vin rosu, facandu-ne griji: dar daca poimaine vremea nu ne va permite? In plus, pepenele daruit de escroc, s-a dovedit teapa! ????

---

VIZUALIZĂRI: 813 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI