Un parc istoric – Parcul „Constantin Poroineanu”

TIPĂREȘTE

În această vară am descoperit o față cel puțin surprinzătoare a unui oraș care a fost mereu asociat cu întâmplări haioase și glume de tot soiul, Caracal (vezi impresii). Așezarea din sud-estul Olteniei devine temporar reședință domnească, iar în perioada interbelică era capitală a județului Romanați. Din punct de vedere cultural, Caracalul este considerat Capitala Călușului Românesc, alături de orașul Slatina (evenimentdeolt.ro/evenime ... 4a3c2e3d9523c41).

În Caracal am găsit o lume plină de contraste: de la blocuri comuniste la mahalale bătrâne, de la clădiri boierești cu o arhitectură deosebită la case vechi, de la piețe moderne la chioșcuri și tarabe întinse pe trotuar, de la monumente acoperite de patina timpului la simboluri moderne, de la o șosea de centură impecabilă la străzi peticite și multe altele. Printre atâtea locuri văzute în Caracal am alocat timp și unei plimbări relaxante în vechiul parc al orașului. Haideți să descoperim în rândurile ce urmează cel mai important loc de plimbare și petrecere a timpului liber al caracalenilor de ieri și de azi.

Omul Constantin Poroineanu. O poveste incredibilă cu un final tragic a încheiat viața acestui boier filantrop, un om care a ridicat la propriu condiția socială și culturală a locuitorilor din Caracal și împrejurimi. Dar să nu anticipăm și să aflăm câteva amănunte despre viața și faptele lui Constantin Poroineanu. Născut la Târgoviște în 1843, are drept părinți pe Sache Poroineanu (funcționar la stat – casier la cancelariile fiscale ale mai multor județe, secretar de Prefectură, judecător, dar în același timp proprietar de moșii și pădure) și pe Elena Jianu, din familia boierilor Jieni (de aici legătura lui fiului Constantin cu orașul Caracal și județul Romanați). Tatăl său, Sache Poroineanu era un om învățat, care a cochetat cu poezia scriind versuri satirice în limba română și greacă, a adunat proverbe și ziceri din popor și a tradus poezii de Alphonse de Lamartine și mai multe scrieri grecești.

Constantin Poroineanu urmează o parte din studii la București, după care va continua la Paris, după moda vremurilor. La întoarcerea în țară, terminând Dreptul ocupă funcția de grefier la Curtea de Apel București, apoi preferă să se ocupe de administrarea vastelor moșii pe care le moștenește în mai multe județe. Intră în Partidul Național Liberal și datorită calităților sale este ales de mai multe ori la rând senator și deputat de Romanați în Colegiul I. Manifestă o corectitudine și o generozitate ieșită din comun în epoca sa oferind daruri fiilor de țărani fără posibilități materiale, instituind premii în cărți și haine elevilor de la gimnaziul „Ioniță Asan” (în 1892 aduce 250 de cărți), cumpărând de la Paris planșe de anatomie și istorie naturală pentru aceeași școală, donând sume de bani pentru spitalul din Caracal și Societatea Geografică Română (pentru întocmirea unei hărți a județului Romanați). În 1887 primește de la regele Carol I ordinul Coroana României în grad de Comandor.

Iată cum se prezenta Constantin Poroineanu în fața alegătorilor, în pragul celei de-a zecea candidaturi la Parlament: Sunt 26 de ani de când reprezint Colegiul I de Romanaţi în Cameră şi Senat. În 9 rânduri m-aţi onorat cu încrederea D-voastră chiar sub guvernele conservatoare. Am servit întotdeauna fără preget interesele judeţului şi ale oraşelor Caracal şi Corabia, am căutat pe cât mi-a fost în puteri a sprijini cu dezinteresare dreptele cereri ale acelora care s-au adresat la mine, fie ei alegători sau nealegători, chiar şi adversarii mei care azi se află în rândul conservatorilor. Mergeţi dar la vot, fără şovăire, fără frică. Ca unul care o viaţă întreagă am iubit acest judeţ şi am arătat prietenie şi devotament conjudeţenilor mei, vă făgăduiesc să fiu în viitor ceea ce am fost în trecut. C. Poroineanu, Str. Corăbiei – 3, Bucureşti. (ziarul liberal „Caracal” din ianuarie 1905).

În 1908, la 14 septembrie, Poroineanu își redactează testamentul prin care declara că institui legatari universali pe întreaga avere ce o voiu lăsa la decesul meu pe Primăria Orașului Caracal (capitala districtului Romanați), cu obligațiune de a executa următoarele legate particulare... . Diverse sume de bani, fixe sau în cuantum lunar, sunt lăsate moștenire rudelor de diverse grade, prietenilor apropiați și celor care l-au slujit. De asemenea, lasă o sumă de bani pentru înființarea a două paturi în Spitalul din Târgoviște, precum și pentru terminarea monumentului din Cimitirul Bellu. Autoritățile locale caracalene sunt obligate prin testament să facă o comemorare anual: În fiecare an la aniversarea tristă a mea, Primăria Oraşului Caracal va face atât în oraşul Caracal, cât şi în oraşul Târgovişte câte un parastas, făcând mese la săraci, pentru suma de câte una sută lei şi se deleagă un Domn Consilier care să asiste la parastas, plătindu-i-se cuvenita diurnă stabilită anume prin buget.

Telenovela

În ziua de 15 septembrie 1908, la doar o zi distanță de la redactarea testamentului, filantropul Constantin Poroineanu își pune capăt vieții. Moartea sa a produs consternare în rândul apropiaților, o serie de evenimente conexe alimentând o ipoteză tulburătoare. Dar să vedem care este povestea țesută în jurul sinuciderii boierului caracalean.

În timpul unei călătorii la Paris, deși era însurat și avea deja un fiu, tânărul Poroineanu este atras de farmecele unei parizience și petrece o scurtă, dar intensă poveste de dragoste. Rezultatul: o fiică care rămâne cu mama sa la Paris. După ani de zile fiul lui Constantin Poroineanu ajunge la rândul său în capitala Franței pentru a-și completa educația. Aici soarta îi scoate în cale o tânără și frumoasă studentă de care se îndrăgostește lulea; fără a sta pe gânduri cei doi se vor căsători. Întorși în țară, bătrâna doică care îl crescuse pe băiat își dă seama că cei doi sunt de fapt frați. Vestea șochează pe toată lumea, iar cei doi tineri hotărăsc să își pună capăt zilelor: el o împușcă pe ea, apoi se sinucide. Constantin Poroineanu, bătrân și bulversat de aceste evenimente, își donează averea orașului Caracal și apoi se spânzură.

În cimitirul Bellu, în apropierea mormântului lui Mihai Eminescu, se află cavoul familiei Poroineanu, străjuit de o importantă operă de artă realizată de Raffaelo Romanelli. Grupul statuar înfățișează o femeie întinsă pe pat, asupra căreia stă aplecat un bărbat abătut. Adepții poveștii cu final tragic afirmă că este vorba de cei doi tineri care au trăit o poveste de dragoste imposibilă. Articolele de presă le dau chiar și un nume: Sergiu și Mirabelle.

Adevărul din „telenovelă”. Cercetători ai istoriei locale, autori ai unei monografii dedicată omului politic romanațean („Contribuţii la biografia lui Constantin Poroineanu”, 2017) și iscoditori consecvenți ai documentelor de arhivă, ziarelor și cărților vechi nu au putut da de urma vreunui fiu al lui Constantin Poroineanu. El nu există! Atunci de unde legenda perpetuată timp de aproape 100 de ani?

Constantin Poroineanu a avut o soră - Eufrosina, născută în 1843 care nu s-a căsătorit niciodată și a trăit în casa fratelui său din București. Eufrosina Poroineanu a fost o persoană cultă, sensibilă, iubitoare de muzică, artă, istorie și literatură. După o lungă suferință moare în 15 februarie 1902 de tuberculoză ganglionară. Relația strânsă dintre cei doi frați Poroineanu reiese și din testamentul Eufrosinei: ... institui legatar universal pe întreaga mea avere ce voi lăsa la decesul meu, pe iubitul meu frate Cnstantin Poroinianu.

A doua zi după moartea Eufrosinei, ziarul „Universul” publica o știre care va ocupa spații editoriale mai multe zile și în alte organe de presă ale vremii. Doi tineri necunoscuți sosiți cu trei zile în urmă într-un hotel din Cașovia (orașul Kosice din Slovacia) sunt găsiți morți în cameră de recepționer, tânăra împușcată în cap pe canapea, iar tânărul căzut jos, împușcat în inimă. Pe masă o sumă de bani și un bilet în care scria: Am rătăcit mult până am ajuns la ținta noastră ultimă. Iertați-ne! Că cine suntem noi, să rămâie un secret vecinic! Ultima noastră dorință este să fiți fericiți! . Cercetările poliției nu au condus către identificarea celor doi.

După sinuciderea omului politic și filantropului Constantin Poroineanu din 1908 presa avidă de drame și povești tulburătoare a asociat întâmplarea nefericită din 1902 cu moartea lui Poroineanu, iscând o legendă care a ocupat paginile ziarelor periodic, timp de un secol.

Așa cum am scris mai sus, cercetătorii de azi nu au descoperit nici o urmă a presupusului fiu al lui Constantin Poroineanu. De altfel, pe monumentul funerar din cimitirul Bellu este inscripționat „EUFROSINA PORROINIANU XV FEBRUAR MCMII”. Grupul statuar a fost comandat de bătrânul Poroineanu înainte de sinuciderea sa, dovadă testamentul care includea clauza terminării monumentului de către Primăria Caracal (care va tărăgăna plata artistului Romanelli până prin 1910). Este clar faptul că personajele împietrite sunt Constantin și sora sa Eufrosina.

Vizita în parcul Constantin Poroineanu

Motto: PARCUL POROINEANU

Coniţe de tot neamul, bătrâne, franţuzite,

Dudui de toată speţa îşi varsă aicea of-ul, P

ălăvrăgesc mereu, c-or vrea să se mărite!

Deodată, Bebe tresare: M-a-nebunit pantoful!

(Autor A. P. B. în „Romanațiul” din mai 1927)

Am descoperit „bijuteria” orașului Caracal în nord-vestul localității, în apropierea Pieței Victoriei și a principalelor clădiri administrative și culturale ale urbei. Intrarea principală este situată în Piața Victoriei, dar mai există și o intrare secundară pe strada Cuza Vodă, pe lângă Teatrul de Vară.

Parcul Constantin Poroineanu este cel mai de seamă obiectiv de arhitectură peisagistică din județul Olt, evidențiindu-se printre cele mai frumoase parcuri naturale din România și unul dintre cele mai mari parcuri naturale din Europa.

Scurt istoric. Nu am să insist foarte mult cu datele istorice, dar firul dezvoltării acestui parc este interesant. Până prin 1905 râul Gologan forma bălți și smârcuri pe locul parcului de azi, trecea prin paletele de lemn ale unei mori (a căpitanului Obogeanu), după care traversa orașul. Sub mandatul primarului Mihail Bibian, între 1906-1908 se desfășoară o amplă acțiune de canalizare a albiei râului, de igienizare și salubrizare a zonei fostului heleșteu.

Heleșteul și pădurea care îl înconjura aparținea proprietarului Constantin Poroineanu care îl dăruiește Primăriei în 1893 pentru amenajarea unui parc comunal. În 1905 autoritățile locale contractează un împrumut și aleg pe inginerii peisagiști Ernest Pinard (realizator al planurilor Parcului Herăstrău și colaborator la amenajarea Parcului Romanescu din Craiova) și Edgar Redont (a întocmit planurile Expoziției generale din 1906 din Parcul Filaret - București) să elaboreze planul parcului și să demareze lucrările. Amenajarea parcului se desfășoară între anii 1908-1914; în 1913 se plantează cele 4 rânduri de plopi care vor forma Aleea Plopilor, iar în 1927 se realizează noi lucrări de îmbunătățire (pavarea aleilor, înlocuirea gazonului, construirea unor bănci din cărămidă). „Planul de sistematizare al orașului Caracal” din 1932 menționează un mare și admirabil parc, situat pe valea pârâului Caracal în amontele acestei văi.

În anii '60 se construiește portalul de la intrarea de pe str. Cuza Vodă, podul de beton care face legătura cu insula și baza sportivă. Anul acesta au început lucrări de modernizare a parcului și de curățare a lacului care nu a mai fost decolmatat din anii '70.

Parcul se întinde pe o suprafață de circa 25 de hectare, din care 70% e ocupat de vegetație. Caracteristicile terenului mlăștinos, pânza freatică ridicată a impus găsirea unor soluții peisagistice care au confirmat în timp. Au fost plantate exemplare mai puțin întâlnite în această zonă: pinul de Himalaya, pinul negru, ienupărul de Virginia, mahoia, cenușarul, chiparosul de mlaștină, ararul american, igăranul etc. Adevăratele exemplare rare sunt: arborele pagodelor, chiparosul de baltă, stejarul brumăriu în formă de piramidă și arborele vieții.

La plimbare prin parc. Am pătruns în arealul verde prin poarta din strada Cuza Vodă, după ce am trecut pe lângă monumentalele coloane de la intrarea în Teatrul de Vară (beneficiar al unui proiect de reabilitare). Imediat ajung într-un scuar central care găzduiește în centru Monumentul „Evocare 1848”, o coloană abstractă din blocuri de piatră care simbolizează evoluția momentului 1848 în istorie (realizat în 1970 de sculptorul Gheorghe Iliescu-Călinești).

Sub un pâlc de arbori descoperim bustul lui Mihail Bibian, care dă și numele aleii – Aleea Bibian; conservatorul Mihail Bibian a fost în două rânduri primar al orașului Caracal, momente cruciale în care au demarat investiții importante pentru oraș - Teatrul Național, parcul, Palatul de Justiție (linia1.ro/haralamb-g-lecca-1873-1920). Bronzul e realizat în 1909 de celebrul sculptor Frederich Storck.

Vis-a-vis ne atrage un alt grup statuar: bustul lui Haralamb G. Lecca (gazetanoua.ro/index/art/t ... propriile-piese), un important om de cultură pe nedrept uitat (poet, dramaturg, prozator, actor, epigramist, traducător). Chipul de bronz realizat în 1933 de sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad este însoțit de silueta unei femei de piatră care privește cu admirație către poet. Mi-au plăcut banca și măsuța din beton mozaicat care întregește ansamblul sculptural.

Pornesc spre lac, observând un mare loc de joacă pentru copii – „Corabia magică”, un ansamblu modular care chiar are forma unei corăbii. Ni se deschide în față o esplanadă cu spații verzi frumos amenajate, în aer plutind miros de levănțică. Statuia intitulată Susurul, realizată de sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad în 1938 ne ocupă câmpul vizual. Femeia îndurerată din ulciorul căreia curge un firicel de apă, amplasată în marginea unui bazin cu o mică fântână arteziană este dedicată soției generalului George Florescu, Zoe (acum se lucra la reabilitarea spațiului). Sculptura reprezintă o copie a „Izvorului Sissi Stefanidi” din parcul bucureștean Cișmigiu, operă a aceluiași sculptor.

În față îmi apare lacul de agrement străjuit de acei chiparoși de baltă și încununat vizual de insulița cu chioșc. Lacul e golit pe jumătate și se lucrează la curățarea malurilor. Bănuiesc că în momentul încheierii lucrărilor, atunci când vor pluti bărcuțe pe oglinda apei peisajul va fi încântător. Îmi continui plimbarea pe sub coroana arborilor bătrâni care oferă o umbră binefăcătoare, traversez podul de beton imitând ramuri de copac și privim chioșcul de lemn, loc de atracție al parcului.

Ajung într-un nou scuar în mijlocul căruia este amplasat bustul poetului Mihai Eminescu (1962, sculptor Vasile Năstăsescu). Statuia marchează începutul Aleii plopilor, loc de promenadă ce se întinde pe 1200 m, plopii fiind plantați acum peste 100 de ani. Aleea trece pe lângă Clubul sportiv Caracal și se încheie lângă Stadionul Parc. Lângă scuar se află unul din șase șipote cu apă captată din izvoare subterane existente în oraș, cișmea realizată acum un secol.

Mă întorc pe lângă lac și insulă și observ printre copaci restaurantul Parc (vechea Terasă a lacului) , acum transformată în centru de evenimente. Aici își petreceau caracalenii începând din perioada interbelică clipele de relaxare, în jurul mesei cu halbe de bere rece. Pe lac pluteau bărci și lebede (sunt celebre cele două exemplare numite Ghiță și Marița). Printre speciile lemnoase plantate pe malul lacului câțiva pescari își încearcă norocul în apa scăzută.

Ultimul monument întâlnit la intrarea principală a parcului este bustul lui Constantin Poroineanu, donatorul terenului și unul din binefăcătorii orașului Caracal. Recunoștința orașului pentru faptele sale se concretizează abia în 1925 când este comandat un bust de bronz artistului Raffaelo Romanelli. După un popas de 3 ani într-o cunoscută librărie din oraș, statuia e amplasată în 1928 la intrarea în parc. La începutul epocii comuniste bustul este topit, dar în 2008 este refăcut după macheta lui Romanelli, păstrată în pinacoteca Colegiului Național „Ioniță Asan”.

La ieșirea din parc traversez șoseaua, depășesc Centrul de Informare Turistică - închis și străbat un mic părculeț în care se află Monumentul Recunoștinței ridicat în 2004 și închinat eroilor din Al Doilea Război Mondial, dar și statuia Zeiței Ceres, vechi monument din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Concluzii. Am petrecut clipe de relaxare în această oază verde a orașului Caracal, mediu de odihnă, plimbare, joacă, într-un cuvânt loc de petrecere a timpului liber pentru adulții și copii urbei. Parcul natural amenajat cu peste 100 de ani în urmă și-a păstrat farmecul și e lăudabilă inițiativa autorităților locale de a-l întreține și îngriji. Dacă ajungeți în zonă vă recomand o vizită în Parcul „Constantin Poroineanu” din Caracal.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 3328 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI