Între Lovech și Sandanski - Staro Stefanovo, Mânăstirea Troian, Balcanii Centrali

TIPĂREȘTE

A venit vremea să ne despărțim de frumosul Lovech și să ne continăm călătoria. Aveam de parcurs cei aproximativ 350 km ce separă Lovech de Sandanski și, cum pentru noi drumul face parte din vacanță, fixasem pe hartă câteva popasuri. Evident că până la urmă n-a ieșit chiar cum am programat, dar pornisem setată să nu mă stresez din acest motiv – vom vizita ce vom putea și ne vom bucura de fiecare minut! În fond, majoritatea drumurilor noastre sunt „de prospectare”! :) Așa zic mereu: de data asta doar luăm pulsul locurilor, vom reveni cândva să le aprofundăm! Câteodată revenim, câteodată nu... Râmâne însă micuțul mărgăritar colectat în inimă odată cu fiecare trecere prin locuri necunoscute; iar șiragul se tot mărește...

Ne-am abătut un pic de la traseul cel mai rapid pe care ni-l dădeau programele de simulare, ce recomandau ca, după vreo 10 km sud de Lovech, să virăm la dreapta spre Iablanița, apoi să urmăm drumul arhicunoscut – autostrada către Sofia, Blagoevgrad, Sandanski. Am ținut să străbatem în totalitate Pasul Troian (și abia apoi să cotim dreapta), lucru în premieră pentru noi, mai ales că multe din punctele de interes se aflau pe acest traseu.

Primul pe care țineam morțiș să-l vizităm a fost satul tradițional Staro Stefanovo (în micul ghid cumpărat din Lovech l-am găsit sub denumirea de Rezervația Arhitecturală și Istorică Staro Stefanovo). Așa că după cei 10 km, la intersecția cu E772 (unde am fi putut face dreapta către Iablanița) am virat stânga. Am mai mers câțiva km, am traversat localitatea Bălgarne, apoi dreapta până în Stefanovo și iar dreapta spre Staro Stefanovo. Ca timp, din șoseaua Lovech-Troian să zic că am făcut cam 15 minute. Zona e absolut minunată – coline verzi, pășuni pe care pasc văcuțe, munții albăstrii pe fundal...

Staro Stefanovo este o micuță comoară a Bulgariei rurale, încă (destul de) ascunsă. Cei care au vizitat Bojenți sau Triavna cam înțeleg despre ce e vorba, doar că Staro Stefanovo e mult mai puțin cunoscut și, în consecință, mult mai puțin turistic (de exemplu, noi n-aveam să ne intersectăm pe ulițele satului decât cu câțiva localnici). Cuprinde aproximativ 100 de case tradiționale bulgărești, din lemn pe fundații masive de piatră, majoritatea provenind din sec. 19. Cam jumătate din ele au fost recondiționate, restul încă mai au de așteptat. Câteva (puține) au fost transformate în case de oaspeți sau mehanale. Străduțele sunt pavate cu piatră de râu, iar grădinile abundă de tot felul de copaci și flori (aveam să întâlnim aici o plantă agățătoare cu niște flori mari, roz, cum n-am mai văzut niciunde!). Există și o biserică veche, o fântână, un mic pod, toate conservate de aproximativ 2 secole, precum și un stejar de pe la 1300. Staro Stefanovo a fost și locul natal al lui Velchova Zavera, unul din eroii naționali bulgari ce au luptat pentru eliberarea de sub turci. Am citit, desemenea, că în apropiere s-au descoperit și câteva movile trace (probabil vechi morminte), ce urmează a fi explorate.

Noi am parcat în centrul localității, în apropierea bisericii, care a fost astfel primul obiectiv vizitat. Am găsit poarta închisă, dar nu încuiată, doar prevăzută cu un zăvor ce putea fi ușor ridicat. Curtea înierbată era plină de rouă și de flori mititele, iar în aer plutea un parfum... amestecat, de „țară” (flori, pământ reavăn, animale). Pe niște mese de lemn am găsit pahare pline cu bere sau vin, ca și cum mesenii abia plecaseră; poate e un obicei local, legat de Sărbătorile Paștelui...

Ușa bisericii nu era nici ea încuiată și deasupra intrării am putut citi hramul (ușor de tradus cu bruma de bulgară pe care ne-am însușit-o din atâtea călătorii): Nașterea Maicii Domnului. Biserica a fost construită în 1864, de către Gencho Kanev, unul din elevii celebrului Kolio Fisheto, din piatră, cu o fațadă vălurită în partea de sus, sprijinită pe 3 coloane; deasemenea, lăcașul are un mic dom și o clopotniță încorporată. Înăuntru am găsit un spațiu simplu, dar aerisit și luminos, cu accente vesele, date de bogăția culorilor. M-a impresionat teribil icoana Maicii Domnului, împodobită cu ouă vopsite și cu flori! Iar într-un colț era o sobiță metalică rudimentară, învelită de un mileu croșetat... Am mai dat o raită prin curtea verde și am descoperit undeva, în stânga, un mic monument dedicat eroilor și un tun vechi. Pe urmă am închis la loc portița și am plecat să explorăm puțin împrejurimile... A, am uitat să vă spun că, imediat lângă portiță, în curte, am văzut și toaletă; cam rudimentară părea, dar există.

Nu ne-am plimbat foarte mult, maxim jumătate de oră, întâi pe o uliță absolut rurală, cu multe case părăginite, cu utilaje agricole dezafectate și cu ceva grămezi de vechituri pe la porți. Copiii au început să strâmbe din nas și au cam râs de mine când am declarat că eu apreciez... autenticitatea locului. Pe urmă am descoperit zona reabilitată, casele erau frumos văruite, împodobite cu desene colorate pe zidurile exterioare sau cu perdele dantelate la ferestre. N-am apucat s-o aprofundez prea tare, gașca a votat să mergem mai departe... N-am identificat nici fântâna, nici podul, nici stejarul secular. Mă rog, poate o să revenim cândva... Sper ca locul să-și păstreze cât mai mult farmecul autentic și să nu-l găsesc cotropit de hoarde de turiști gălăgioși!

Am ieșit din nou în drumul principal și, cu puțin înainte să intrăm în orășelul Troian, am virat iar stânga, către cel de-al doilea obiectiv de pe ordinea de zi: Mânăstirea Troian. După vreo 10 km (ce străbat 2 localități), am ajuns. Zona e o mică stațiune, cu câteva pensiuni și restaurante înșirate de-a lungul șoselei, îndeosebi în apropierea lăcașului de cult (însăși mânăstirea oferă spații de cazare). Pe partea dreaptă e o parcare uriașă, acolo am lăsat și noi mașina, contra unei taxe de 2 lv. Sunt și magazine cu suveniruri (și nu numai) – un adevărat bazar (cam țigănie). Ai de unde să-ți iei apă sau câte ceva de ronțăit (Tati a pescuit de acolo niște dulciuri, care însă n-au avut prea mare succes; nu știu ce l-o fi apucat, că noi nu prea mâncăm dulciuri).

Mânăstirea Troian poartă hramul Adormirea Maicii Domnului și este unul dintre cei mai vechi și mai importanți piloni ai spiritualității bulgare. Inițial, prin sec. 16, câțiva călugări hermiți proveniți de pe Muntele Athos au înființat aici o mică biserică de lemn. Abia 2 secole mai târziu s-a închegat un adevărat complex mânăstiresc, cu chilii și un mic han pentru mireni, toate înconjurate de un zid de apărare, precum o cetate. Mai târziu, au fost ridicate o școală și un sistem de alimentare cu apă, iar biserica de lemn a fost înlocuită cu una de piatră. Clădirile de chilii cu 2-3 niveluri erau destul de neobișnuite pentru acele vremuri și s-au păstrat până în zilele noastre. Biserica a primit odoare prețioase: splendida pictură murală semnată de Zaharia Zugravul (artizan al multor lăcașe de cult bulgare), obiecte de cult din aur și argint, dar mai ales icoana făcătoare de minuni a Fecioarei cu Trei Mâini, adusă și ea de la Muntele Athos. Totodată, Mânăstirea Troian a fost unul din locurile de rezistență și de luptă împotriva jugului otoman, adăpostindu-l pentru o vreme pe însuși marele erou național Vasil Levski.

Am pășit pe sub intrarea boltită de piatră și am pătruns în incinta mânăstirii. Fiind a doua zi de Paști, în biserică încă se desfășura slujbă, o parte din credincioși stăteau la o coadă imensă (probabil spre a se închina la icoana cu pricina), aglomerație era și în pridvorul frumos pictat al bisercii, la locurile speciale unde se aprind lumânări și, în general, cam peste tot. N-am putut face prea multe fotografii în biserică, m-am ferit să surprind chipurile oamenilor. În apropierea bisericii se află clopotnița Sf. Chiril și Metodiu – foarte frumoasă, din piatră, adăugată mai târziu. La primul nivel se ajunge pe câteva trepte și adăpostește icoanele sfinților; am citit că la etajul următor s-ar afla relicve aduse de la Ierusalim, dar nu se puteau vizita (sau n-am dibuit eu).

Într-un colț al curții interioare este și un mic cimitir, suspendat pe 3 terase, dar și o altă capelă, mai mică. Am străbătut un fel de gang și pe urmă am urcat câteva scări, ce ne-au condus la un izvor captat, cu apă rece și bună, cu care ne-am reumplut pet-urile. Apoi ne-am îndreptat spre Muzeu, care este organizat într-una din aripile corpului cu chilii, la ultimul etaj. Am admirat icoane vechi superbe, obiecte de cult, biblii, haine monahale și alte asemenea. Vreo două încăperi sunt dedicate luptei antiotomane și o bulgăroaică mi-a arătat pasajul secret prin care a scăpat Levski (ascuns în plafonul nișei în care-și avea culcușul) când turcii au năvălit în mânăstire. Wow! I-am povestit și eu despre casa vecină cu casa mea din Galați, ce poartă pe zidul exterior o plăcuță care amintește faptul că l-a găzduit cândva pe alt erou bulgar, Hristo Botev (din păcate, casa cu pricina e părăsită în prezent și, în general s-ar putea spune că mai are doar o suflare:(...). Și despre biserica bulgărească de alături i-am povestit... Și ne-am despărțit cu un zâmbet, simțindu-ne așa, un pic înrudite...

Din nou pe cai (-putere) și mai departe!

Dacă ne-am fi pus mintea, ar mai fi fost chestii de vizitat în imediata apropiere a Mânăstirii Troian: Schitul Sf. Nicolae, Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Zelenikovo, Muzeul de științele naturii din Cherno Osam sau Muzeul etnografic din Oreshak, cu exponate din toate zonele Bulgariei (și locul unde se desfășoară un Festival al Prunelor, în ultima sâmbătă din septembrie). E clar, trebuie să revenim! :) Nici în Troian nu ne-am oprit, l-am lăsat pe altădată, deși am fi avut și aici ce vizita, din câte am citit... Îs bune și prospectările astea la ceva, de aici îți vin idei pentru alte excursii????...

În fine, ne-am lansat pe serpentinele Pasului Troian și am început a urca Munții Stara Planina, către inima Parcului Național al Balcanilor Centrali. Drumul e bine asfaltat și peisajele spectaculoase, mai ales când ajungi sus, în zona alpină, ce-ți oferă cadou privirilor întreaga vale! Mi-a amintit mult de Transalpina noastră, deși traseul total, de la Troian la Karlovo, e ceva mai scurt (cam 60 km, ce se parcurg într-o oră și ceva). Vremea s-a menținut încă frumoasă, deși evident că temperatura aerului scădea pe măsură ce urcam, iar marginile drumului și culmile ce ne înconjurau erau încă pictate cu petice de zăpadă. Ne-am oprit de vreo două ori pentru fotografii și pentru a lua câte o doză de aer curat, de munte...

Am zărit încă de departe Arcul Libertății înălțându-se pe o culme rotunjită și am zis să nu ratăm ocazia de a ajunge până la el; cine știe dacă altădată când vom mai străbate acest drum fabulos vom avea parte de o vreme atât de bună!... Se virează din șosea pe un drum îngust, care duce (după vreo 2 km) până în imediata apropiere a monumenului. Acuma ce să zic, nu prea v-aș recomanda să urmați drumul acesta chiar până la capăt, ci doar până la baza dealului, unde puteți lăsa mașina pe un mic platou și urca până la arc, chiar dacă veți face până acolo câteva minute bune și e posibil să cam ajungeți cu limba atârnând de un cot... Zic că e posibil, pentru că Tati s-a ambiționat să urce cu mașina până sus de tot și au fost vreo două zone care ne-au dat palpitații, în sensul că zăpada stricase serios drumul... În plus, când am văzut cât de îngust e, am fost convinși că se urcă printr-o parte și se coboară prin alta; dar ce să vezi?! ne-am înșelat! Se urcă și se coboară pe același drum, lat fix cât un autoturism (și un pic, pe alocuri). Noroc că zona e largă, cu vizibilitate bună de departe (dacă nu-i ceață, desigur). Deci ați priceput: vreți cu mașina până la botul calului?! O faceți pe proprie semnătură!

Arcul Libertății a fost proiectat de arhitectul Georgi Stoilov și ridicat în 1980 la o altitudine de 1630 m, în memoria celor ce și-au dat viața pentru eliberarea Bulgariei. Arată exact ca un arc imens (34 m) făcut din blocuri de piatră, fiecare „picior” este decorat cu câte un grup statuar, iar pe „frunte” sunt inscripționați anii 1878 și 1944 (fiecare pe câte o parte). N-am stat foarte mult în zonă, din cauza temperaturii scăzute, dar mai ales a vântului teribil ce bătea (pe alocuri, era chiar dificil să-ți menții poziția bipedă!). L-am lăsat pe Tati să întoarcă mașina (e loc destul la baza monumentului) și să coboare singur, cu mașina neîncărcată, porțiunea cea mai stricată a drumului, iar noi am coborât panta per pedes, printre pâlcurile de brândușe înflorite.

După doar câteva sute de metri am mai făcut un mic popas lângă niște panouri explicative, că eram curioși despre ce-i vorba. Păi e vorba că ne aflîm fix în inima Parcului Național al Balcanilor Centrali, al doilea cel mai mare parc național bulgăresc și unul dintre cele mai întinse din Europa. Reunește păduri seculare (cele mai mari păduri protejate de fag de pe continent), masive stâncoase inaccesibile, canioane, chei și crevase, cascade și peșteri. Reunește o faună și o floră extrem de bogate – peste jumătate din speciile prezente pe teritoriul Bulgariei se găsesc și aici (printre ele celebra floare-de-colț), ca și mai mult de 2/3 din speciile de plante medicinale. 11 specii de plante se găsesc doar aici și nicăieri altundeva în lume!

Am mai aflat că din locul în care ne aflam pleacă unele trasee turistice, dintre care unul circular, de 1600 m, destinat inclusiv persoanelor cu dizabilități!, deoarece este relativ plan (la altitudinea de 1550-1560 m). Cugetați doar la încă un lucru și pe urmă mai ziceți ceva rău de frații bulgari, dacă vă mai vine: traseul ăsta a fost realizat în 2005 și finanțat cu fonduri PHARE, prin programul „Dezvoltarea Ecoturismului Bulgar”.

Reveniți în șoseaua principală, am început să coborâm, desigur. Locul golului alpin a fost luat în curând de brazi și după alți câțiva km de pădurile de foioase, deja îmbrăcate într-un verde fraged. Ultima porțiune a pasului este formată din câteva serpentine în ac de păr – nimic de speriat totuși.

Aerul de multe ne cam făcuse foame și, apropiindu-ne de sfârșitul pasului, m-am apucat a căuta pe harta Google ceva restaurante în vecinătate. Nu prea se arătata nimic, dar eram încrezătoare că nu ne-o lăsa Doamne-Doamne să murim de foame... Și nici nu mi-am terminat gândul, că a răsărit de niciunde, în dreapta drumului, într-o poieniță străbătută de un pârâu, un mic han! Am văzut și vreo două mașini oprite lângă el, așa că am îndrăznit să ne apropiem și noi. Încăperea de la parter părea întunecoasă și decorată rustic, iar noi eram avizi de soare și lumină, așa că am cerut permisiunea gazdei să mutăm o masă pe mica terasă din față, la soare. Am primit și permisiunea, dar și câte un meniu tipărit față-verso pe o foaie plastifiată. Nu erau prea multe variante, nici nu ne așteptam la vreun restaurant cu stele Michelin, dar tot puteam încropi câte ceva! Singura problemă ar fi putut să fie timpul de așteptare, căci doamna ce servea era singură și alerga în sus și-n jos la celelate 2-3 mese ocupate. Nu-i nimic, avem răbdare! Soarele e blând, pârâiașul susură vesel, aerul e parfumat și tare – ce-avem altceva de făcut decât să ne bucurăm de toate astea?!

Ce-i drept, faptul că a trebuit să folosim toaletele exterioare ne-a cam tăiat din elan... Cum să le descriu? Nu, termenul „rustice” nu-i potrivit defel. Mai repede... „mizerabile”. Nu era apă deloc și ușile nu se închideau. Deja ne cam schimbaserăm la fețe la gândul că vom fi nevoiți să mâncăm cu mâinile murdare. În plus, ce fel de mâncare se prepară într-un loc în care nu e apă?! Văzându-ne frecându-ne cu câteva rânduri de șervețele umede, gazda ne-a indicat locul unde puteam să ne splălăm pe mâini și pe care noi nu-l observaserăm: o chiuvetă fixată de zidul lateral al casei, dotată cu săpun. Altă viață!

Am comandat mai multe chestii: supă de fasole, kebapche (mici bulgărești), chiftele umplute cu brânză, șnițele de pui, ceafă de porc la grătar, 2 salate, parlenka (minunatele lor lipii stropite cu ulei de măsline). De băut – bere locală, airan (șoferul, săracul!), cafea. Băuturile ne-au fos servite rapid și surpriza a fost că nici pentru mâncare n-a trebuit să așteptăm prea mult! Felurile au venit pe rând, pe măsură ce erau gata, în cunoscutul stil bulgăresc, dar totuși fără prea mari sincope. Adevărata surpriză avea să ne aștepte însă atunci când am gustat din ele! Ex-tra-or-di-nar de bun! Totul! De lins deștele, pe cuvântul meu! Către final, am remarcat o mașină ce oprise, din care a coborât o familie cu un băiețel de 7-8 ani. Păreau că se cunosc cu doamna care servea, căci fără prea multe cuvinte aceasta a revenit din casă cu un borcănel cu iaurt, din care copilul a început să mănânce cu poftă. Am și comentat față de ai mei: „Ăștia au venit aici special să-l scoată pe băiat la... un iaurt! ” Concluzia a urmat logic: înseamnă că iaurtul ăla chiar merită! Așa că am cerut și noi unul, chiar dacă ne cam săturaserăm. Am fost întrebați dacă să fie simplu sau cu dulceață de afine. O, păi dacă-i bal, bal să fie! Cu dulceață, normal, că afinele alea... decât să le mănânce ursul... E inutil să vă spun cât de gustos a fost desrtul ăsta atât de simplu, dar atât de sofisticat în același timp!... Genial!

Colindasem prin poieniță până să ne vină mâncarea și remarcasem și micul bazin amenajat (urma să fie populat cu păstrăvi), dar și un stand cu produse de casă de vânzare. Tati nu s-a putut abține să nu-și ia o sticlă de rachiu de prune – l-am gustat ulterior și-i pot certifica gustul aromat. Ăsta a costat 10 lv, restul mesei – fabuloasa sumă de 40,8 lv! Ceea ce a determinat-o pe Milena să se grăbească să-i scrie prietenului belgian: „Am mâncat 5 persoane cu 20 euro!” Îmi imaginez ce față o fi făcut, săracul... Oricum, am pozat nota de plată ca dovadă (mai ales că-i scrisă cu caractere latine, lucru rarisim la sud de Dunăre!). Recomand locul ăsta, nu vă uitați cum arată! Am pozat și sigla și cred că s-ar traduce aproximativ „Hanul bunicului Petrov”, dar oricum n-aveți cum să-l ratați, e singura mâncătorie din capătul Pasului Troian, cu puțin înainte de intrarea în satul Kărnare. Și alta nici n-aveam să întâlnim prea curând... Inspirație, nu glumă!

Am virat dreapta și am urmat E871, pe sub poalele Munților Balcani, până aproape de Sofia. Unul din punctele setate pe hartă încă de acasă era satul tradițional Koprivștița, dar am renunțat să ne mai abatem până la el, 1. din cauza timpului și 2. era luni și deci toate muzeele închise. Sperăm să ne întoarcem cândva, mai ales că am mai identificat în zonă una-alta????...

În apropierea Sofiei, GPS-ul ne-a scos de pe E871 și ne-a recomandat s-o luăm în dreapta, pe o bretea ce face legătura cu autostrada A2. L-am ascultat și pe moment ne-am blestemat zilele, căci cei 8-9 km sunt un dezastru absolut, numai gropi, nici nu știi pe unde să le mai ocolești... Totuși, cu grijă și răbdare am răzbătut și... de aici să mi te ții!

Am ocolit Sofia pe centura sa nordică – tot un fel de autostradă; o bucurie să circuli pe așa drumuri! Și iar îți scapă veșnica dilemă: „Cum naiba la alții se poate și la noi nu?!” Am trecut de multe ori pe aici și mereu am văzut că lucrurile evoluează și n-am putut să nu ne bucurăm și să nu-i apreciem și mai tare pe prietenii bulgari!...

Tot în planul inițial era și Mânăstirea Rila, dar (din nou) am fost nevoiți s-o lăsăm pentru o dată viitoare. Ne grăbeam să ajungem la Sandanski și o să vă explic motivele în articolul viitor! ;)...

---

VIZUALIZĂRI: 1195 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI