Relaxare într-un loc plin de povești!

TIPĂREȘTE

V-am mai povestit și cu alte ocazii despre obiceiul nostru de a sărbători venirea primăverii, prin relaxare cvasi-totală, de obicei în primul week-end din martie, într-un loc drăguț... așa, mai trendy-flendy (bine, pretext pentru încă o ieșeală, recunosc). Anul ăsta fusese inițial în cărți un hotel din Balcic, cu piscină interioară și tot tacâmul. Am anulat când Tati m-a anunțat că n-am putea pleca de joi, ci numai de vineri după-amiaza. Asta însemna că vom ajunge noaptea târziu la destinație, iar după doar o zi și un pic vom fi nevoiți să plecăm; și unde mai e relaxarea?!

Aveam nevoie deci de ceva mai aproape, la maxim 3-4 ore distanță de noi. Un hotel drăguț, cu facilități interioare (căci la început de martie nu prea te poți baza pe vreme, să zici că mai vizitezi una-alta; în plus, ăsta-i specificul declarat al mini-sejurului: de relaxare). Și – nu chiar din prima – mi-a căzut fisa: vom merge la Therme București, despre care am auzit atâtea păreri (controversate), încât e musai să ne-o formăm pe a noastră! Tati, mare bălăcitor, ca și mine, a aprobat cu entuziasm. Ne vom caza la unul din hotelurile sau pensiunile din Otopeni, pe care deja le cunoaștem, testându-le de mai multe ori, cu diverse ocazii de plecat/venit pe calea aerului... Nici nu prea contează care, din moment ce obiectivul principal e bălăceala! Mâncătorii sunt peste tot în zonă, așa că...

Tot căutând cea mai bună ofertă, mi-am amintit că @Aurici povestise la un moment dat despre un loc din Snagov care-mi picase cu tronc la momentul respectiv. N-a fost deloc greu să-l găsesc, inclusiv pe booking și – culmea! – chiar avea disponibilități pentru perioada aleasă de noi. M-am grăbit așadar să rezerv o cameră dublă, cu mic dejun inclus, pentru 2 nopți, la prețul total de 648 ron. Am fi putut anula gratuit până pe 25 februarie (dar bine că n-a fost cazul!). Bucuroasă, l-am anunțat pe Tati: „O să stăm într-un loc super-mega-extra!” „Nu-mi spune, vreau să fiu surprins.” Tati avea să afle că destinația finală e Snagov, și nu Otopeni, abia pe la jumătatea drumului către...

Am ajuns pe la 8 seara, precum am estimat și am anunțat proprietatea în dimineața zilei respective. Adresa oficială este str. Albăstrelelor nr. 26; concret, ne-am folosit de GoogleMaps, care ne-a condus frumușel până în parcarea din fața complexului. Ne-am mirat să găsim doar vreo 2-3 mașini, ne așteptam ca locul să fie plin, fiind 1 martie și știind că există aici și un restaurant apreciat.

Imensa poartă maramureșeană ne aștepta deschisă, i-am trecut pragul și am înaintat puțin pe aleea pietruită, ocolind rondoul cu fântână spre stânga, către restaurantul frumos luminat. Pustiu și înăuntru, la mese nu era nimeni, nici picior de personal nu se zărea, doar un canar a prins a ciripi într-o colivie atârnată, luându-se la întrecere cu muzica ce răzbătea din difuzoare. Totuși, prezența noastră a fost simțită, căci imediat un tânăr îmbrăcat în straie populare a apărut din spatele unei uși de lângă bar și ne-a dat binețe. Am mărturisit cine suntem și ce dorim, el s-a luminat suplimentar, semn că eram așteptați și ne-a rugat să-l însoțim până la locul de cazare ce ne fusese repartizat.

Am traversat aleea pietruită din nou, am trecut și de portița deschisă și am intrat în curtea acoperită de iarbă a unei case de lemn, tradiționale, cu prispă și acoperiș înalt. Casa Breb scria pe plăcuța decorativă de la intrare și alături erau desenate 3 margarete. Tânărul a descuiat ușa, apoi am urcat scara de lemn și ne-am oprit în fața ușii din stânga, pe care deasemenea era o inscripție, cu numele Casandra. Asta era camera noastră.

I-am trecut pragul și am răsuflat ușurată; nu era o imitație kitch-oasă, ci o adevărată cameră țărănească. Exact asta visam – să miroasă a scoarțe vechi de lână, să scârțâie podelele, să dormim vegheați de icoane pictate naiv... Tânăra noastră gazdă ne-a înmânat cele două chei, ne-a explicat care-i de la cameră și care de la ușa de la intrare și ne-a întrebat dacă dorim să servim cina în restaurant în seara respectivă. Da, desigur, ne instalăm cât putem de repede și venim!

Ne-am împărțit sarcinile ca de obicei: Tati s-a dus după bagaje, eu am rămas să fotografiez camera. O cameră destul de mare, simplu mobilată și decorată, dar cu gust. Podea de lemn, pereți văruiți în alb, la fel tavanul întărit de bârne groase. Patul matrimonial era dotat cu o saltea modernă, ce avea să se dovedească foarte odihnitoare, învelită cu lenjerie de bumbac de calitate, cu o pilotă moale și călduroasă și cu o scoarță țesută de lână. Am avut câte o pernă de fiecare, dar în dulap am mai găsit perne de rezervă (eu totdeauna apreciez acest lucru, îmi place să dorm cu două perne!), iar pe lada de zestre, împăturită frumos, încă o pilotă. De-o parte și de alta a patului era câte o noptieră simplă de lemn, fiecare cu veioza ei.

Pe toată lățimea peretelui din spate, o scoarță viu colorată, iar pe pereții laterali, câte o cruce din ceramică frumos pictată (cruci din acestea aveam să întâlnim cam peste tot, ca și farfurii pictate – sunt chiar de vânzare la un mic stand, în restaurant). Tablouri pe pereții laterali; n-am avut timp să le analizez prea atent, aveam s-o fac însă după cină. O pictură originală reprezentând un bătrân cu pălărie, o copie după coperta unei broșuri interbelice, câteva fotografii vechi alb-negru, dintre care una avea în colțul din dreapta sigla unui cunoscut (cândva) studio foto din Galatzi! M-am bucurat peste poate!

În partea cealaltă a camerei am avut o masă, două scaune și televizorul cu ecran plat. O oglindă în ramă simplă de lemn și încă un scăunel în trei picioare lângă peretele comun cu baia. Fereastra era acoperită cu perdele din pânză alburie de casă (a doua zi dimineață aveam să constatăm că dădea spre mica biserică a complexului). În mijlocul podelei trona un covor de lână țesut cu motive populare.

Baia – ca orice baie, de dimensiuni medii. Dotată cu tot ce trebuie: chiuvetă, oglindă, vas de toaletă, coș de gunoi. O parte a încăperii era transformată în cădiță de duș, separată de restul printr-o bordură și acoperită cu o perdea impermeabilă. La chiuvetă am găsit, fixat în perete, un pahar pentru periuțe de dinți și dozator de săpun lichid. Pe micuța etajeră din vecinătatea dușului erau 4 recipiente mici, 2 cu șampon și 2 cu gel de duș. Hârtie igienică montată în suportul ei, plus rezervă. Câte 2 prosoape de fiecare, precum și unul pentru ieșit de la spălat. Apă caldă cât încape. Singurul „defect” al acestei băi ar putea fi lipsa unui spațiu de depozitare pentru „efectele personale”, pe care însă l-am improvizat rapid, aducând în baie unul din taburetele din cameră.

Am uitat să spun că pe masa din cameră am avut la dispoziție o tavă cu 2 pahare, precum și o carte de povești personalizată și un joc de familie Casa Vlahiiei (un fel de „nu te supăra, frate”); astfel de cărți sau jocuri puteau fi cumpărate din restaurant.

Cald în cameră, chiar un pic prea cald, a fost nevoie să setăm termostatul la o treaptă mai joasă. Pe casa scării extrem de cald, noroc că era doar spațiu de trecere. Wi-fi neparolat a funcționat perfect.

Am mâncat la restaurant două cine și două mic-dejunuri. Restaurantul este un spațiu lung, compartimentat arbitrar în 3 zone, cu ajutorul unor panouri pliabile, a căror poziție poate fi ușor modificată. Vineri am rămas singurii vizitatori (și singurii ocupanți ai căsuțelor), dar de sâmbătă seara ni s-au alăturat încă un cuplu și un grup de vreo 10-12 persoane, care păreau că aniversează ceva (poate doar venirea primăverii, ca noi...).

În restaurant chiar am avut „masa noastră”, cea de sub colivia cu canar!???? Fiecare masă este pregătită pentru oaspeți, acoperită cu o față de bumbac, cu farfurii tradiționale, pahare și tacâmuri. Spațiul restaurantului este bogat și divers decorat, l-am descoperit cu încântare în mai multe etape! Manechine îmbrăcate în straie populare autentice, extrem de valoroase, foarte multe tablouri, fotografii și litografii vechi, picturi și gravuri (printre care, la loc de cinste, portretul M. S. Regelui Mihai), un arbore genealogic, un telescop, chiar și o motocicletă de colecție, oglinzi prețioase, frumos decorate, colțuri cu mobilă de epocă, o vitrină luminată, cu vase de porțelan și sticlă colorată – un adevărat muzeu cu lucruri valoroase, menite a încânta ochiul și a re-crea atmosfera tradițională românească pe de o parte, dar și a vechilor saloane nobiliare din secolul trecut. Undeva, în apropierea barului, un stand cu produse autohtone de vânzare: obiecte de decor (printre care crucile de ceramică pictată de care am pomenit mai devreme), cărți și jocuri personalizate, borcane cu tot felul de bunătăți de la fermă.

Am fost serviți de fiecare dată cu atenție și cu zâmbetul pe buze, lucru care a sporit sentimentul plăcut pe care l-am avut de când am trecut pragul acestui loc de basm. Primele pagini ale meniului dezvoltă un pic mai mult povestea domeniului, pe care eu o știam totuși de la @Aurici (și nu numai). S-a întâmplat ca proprietarul, dl. Cristian Dumitrescu, să trăiască niște ani de zile prin Toscana, de care s-a cam îndrăgostit. Chestia e că ajunsese acolo deja îndrăgostit – de tradițiiile românești autentice, îndeosebi de cele maramureșene. A decis să se întoarcă în țară și, la fel de îndrăgostit rămânând, să re-editeze, undeva, lângă țărmul Lacului Snagov, lângă legendarii codri ai Vlăsiei (Vlahiiei), într-o simbioză ce tinde către perfecțiune, cele două lumi din basmele personale! A strămutat o căsuță maramureșeană de lemn, menită să găzduiască oaspeți, a construit și o vilă toscană. A urmat o biserică de lemn, copie fidelă a bisericii Mânăstirii Dintr-un Lemn, de pe plaiurile vâlcene. Pe urmă alte căsuțe maramureșene – un adevărat sătuc. Și ca orice sat, a avut nevoie de culturi de tot felul – o livadă și o grădină de legume. Și de o fermă de animale, ba chiar și de un iaz, mic-micuț...

Pentru cine nu știe povestea locului, ar putea părea surprinzător felul cum e structurat meniul de la restaurant, „în paralel”, pe preparate tradiționale românești și pe câteva din savuroasa bucătărie toscană. Totul sună atât de apetisant, atâta oscilezi între „ca la mama acasă” și „chestii boierești”, că nici nu știi ce să alegi! În scop de ajutor în a ne decide, în prima seară am început cu câte o afinată – eu și cu o pălincuță – Tati. Servite în țoiuri mititele, brumate, extrem de savuroase, ambele ne-au luminat corespunzător: va fi tradițional românesc! Eu am avut poftă de o selecție de cârnați, ce aveau să vină acompaniați de piure de cartofi și muștar, iar Tati de un șnițel învelit în crustă crocantă, plus cartof copt stropit cu unt și ierburi aromate. Pentru tăiat greața, o salată asortată de murături, pe care am împărțit-o. Pentru alunecat mai ușor, apă și berulă... Pus toată cheltuiala „pe cameră”, să ne batem capul doar o dată, la final...

În a doua seară am înlocuit afinata cu vișinată, pălincuța a rămas constanta din ecuație. În rest, eram ceva mai horărâți: tot de pe la noi de-acasă să fie! Am început cu un borș de pipote cu tăieței de casă și-am continuat... cum am învățat! Mie mi-a plăcut atât de mult ce gustasem cu o seară înainte din șnițelul lui Tati, că am dorit unul întreg doar pentru mine, iar Tati a optat de data asta pentru cotlețel de purcel! Evident, vitaminizate cu câte o salată: varză și ardei copți. De băut, tot ceva berule, că eram cam deshidratați, de la băi...

(Am pierdut chitanțele și, deși Tati a pozat fiecare pagină de meniu, mi-e lene să fac socoteala. Dar țin minte că fiecare cină a depășit cu puțin suta. De ron. Deci fiecare să tragă concluziile. Care-i convin. Căci pentru savoare pun chezășie! Ca să nu mai vorbesc de atmosferă!...)

În prima dimineață, am primit micul-dejun fiecare pe câte o farfurie, dar în dimineața următoare, fiind mai mulți turiști, s-a servit în regim de bufet suedez. Vă asigur că ambele variante sunt mai mult decât îndestulătoare! De exemplu, farfuria (de ceramică frumos pictată) a conținut următoarele: 3 feluri de brânzeturi, 3 sau 4 de mezeluri, șunculiță, roșii, castraveți, ceapă – toate foarte gustoase, preparate de casă. Separat, am avut posibilitatea să optăm pentru câte ouă vrem și felul cum ne vor fi preparate; a fost oricum prea multă mâncare, n-am putut să ne terminăm porțiile, așa că în dimineața următoare am tăiat de pe listă ouăle și ne-am pus în farfurii strict cât știam că ducem. Evident, pâine și băuturi: apă și o cafea foarte bună (puteam primi și ceai, dacă doream).

În ambele dimineți ne-am rezervat câteva minute în care să inspectăm domeniul – în prima zi din maximă curiozitate, în ciuda norilor care la un moment dat chiar au lăcrimat puțin, iar în cealaltă ne-am reluat plimbarea, de data asta soarele surâzându-ne vesel din înaltul cerului. Există o alee principală, pe care se înșiră principalele puncte de interes. Pe dreapta, îmediat după intrare este un șopron, apoi o seră, pe urmă biserica (zisă și Muzeul Icoanelor), apoi Casa Breb, cea în care am locuit noi (fiecare casă este denumită după satul din care provine, iar camerele au toate nume de fete din zona respectivă). Urmează apoi Muzeul Etnografic (adăpostit tot de o căsuță veche de lemn), pe urmă a doua seră, în spatele căreia se desfășoară ferma de animale, pe o suprafață mărișoară. În partea stângă, tot dinspre intrare pornind, se află un șir de clădiri cu un singur nivel, așa-numita Fabrică (bucătărie și ceva ateliere), aici am găsit și Recepția, unde aveam să plătim la final. Urmează apoi Restaurantul-Pizzerie (pe firma căruia este adăugat, cu litere mai mici, ”Căminul Cultural”), însoțit de un foișor, nefuncțional la data vizitei noastre, acoperit cu folii de plastic. Apoi iazul înconjurat de câteva băncuțe de lemn, are și un mic ponton. Pe urmă, ceva mai departe, într-o incintă comună, împrejmuită cu gard de nuiele, celelate spații de cazare: Casa Bârsana, Rona și Iza (în total, complexul dispune de 18 camere duble).

Peste tot e curățenie și ordine, la amenajări par a fi fost utilizate doar materiale ecologice, inclusiv coșurile de gunoi amplasate din loc în loc sunt de fapt niște cutii de lemn pictate frumos! În prima dimineață am avut ocazia să socializăm un pic și cu Bruno, unul din cățeii fermei, pe care l-am găsit plimbându-se agale pe aleile pietruite. Fusesem avertizați de un nene care repara ceva, să nu ne sperie talia impunătoare a animalului – extrem de blând dealtfel și dornic de atenție. Duminică dimineața însă l-am găsit posomorât și suferind, închis în cușca de lângă șopron :(...

Citisem că ferma și cele două mici muzee se pot vizita organizat la anumite ore; prima era ora 12, pe care noi nu prea aveam posibilitatea s-o așteptăm. Tati a stricat o vorbă și a avut succes; s-a oferit să ne însoțească într-o vizită informală chiar tânărul de la Recepție, rugându-ne să-l scuzăm totuși dacă nu va ști să ne dea prea multe informații despre ceea ce vom vedea. Am început cu biserica, Muzeul Icoanei. Admirasem de mai multe ori crucile maramureșene din apropiere (gen cele de la Cimitirul Vesel, din Săpânța), precum și clopotul și toaca instalate pe una din laturile construcției. De data asta am putut vedea și interiorul – altarul simplu și frumos, pictura (neterminată) aplicată direct pe lemn, precum și impresionanta colecție de icoane, unele foarte vechi, aparținând în totalitate proprietarului domeniului, icoane provenind din România, Grecia sau Rusia. Wow!

Și Muzeul Etnografic mi-a plăcut, reproduce fidel interiorul unei gospodării țărănești maramureșene. Ferma de animale a fost însă cireașa de pe tort! Indiferent de vârsta pe care o avem, copilul din noi se va bucura și se va înduioșa mereu în fața acestor drăguțe viețuitoare! Există de toate acolo: păsări de curte, iepurași, purcei, vaci, ponei, cai, oițe și căprițe... Pe acestea din urmă le-am surprins chiar la masă... Totul arată bine, animalele sunt corespunzător îngrijite.

... Am achitat cu cardul la final tot ce am consumat, cazarea și cele două cine, apoi ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, căci eram dornici de încă o repriză de bălăceală. Am promis să ne reîntoarcem, și chiar sper să se întâmple acest lucru cât mai curând, căci ne-a plăcut mult și ne-am simțit excelent. Până atunci, îndemnăm și pe alții s-o facă!...

(Alte facilități pe care le oferă Grădina Vlahiia: plimbări cu căruța, sania sau trăsura vieneză prin pădure sau prin împrejurimi; lecții de călărie pentru copii, pe cai sau ponei; plimbări cu barca pe lac; vizite la Mânăstirile Snagov, Căldărușani sau Țigănești. Vara e disponibilă pentru oaspeți și piscina din apropierea Vilei Toscane. Evenimente corporatiste (există o sală de conferințe la etajul restaurantului) sau civile, de tot felul: nunți, botezuri etc. Ateliere de creație pentru copii (și nu numai), posibilitatea de a lua parte la „treburile casei” – hrănirea animalelor de la fermă, mulgerea vacilor, culesul fructelor și legumelor, prepararea de zacuscă, gem, suc de roșii etc).

---

VIZUALIZĂRI: 921 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI