Pe marginea Marelui Canion

TIPĂREȘTE

Chiar dacă olandezii sunt printre cei mai bogați oameni din lume, în sinea lor au rămas ceea ce au fost, de fapt: niște țărani parveniți, ingineri de geniu. Sunt nenumărate exemple, dar voi da doar unul, legat de povestea de față. KLM zboară ieftin peste Ocean, dacă știi să le cumperi biletele cu cel puțin șase luni în avans. Și avioanele lor zboară pline. E adevărat, există un preț pentru... prețul scăzut. Bine, veți zice, dar Lufthansa zboară și mai ieftin. Poate, dar cine să mai aibă azi încredere în nemți, cu grevele lor care blochează sute de zboruri, într-un dispreț total față de lumea a treia din Europa de Est? Deci, nemții ies din discuție. Iar olandezii, ce-mi făcură? Uite, puseră pe rol un B747, din cele cu „căciuliță”, doar că în formație mixtă. Adică, două treimi pentru pasageri și una, pentru coletărie. Bun, prețul scăzut are un preț. Micșorarea spațiului dintre scaune, la clasa economic. Dar, de ce ar face asta pentru un zbor de 11 ore? De zgârciți! Deoarece, la întoarcere, contra a numai 20 de euro de persoană în plus, am ales confortabilul A380 de la Air France. Oricum, francezii sunt elita europeană!

Dincolo de înjosirea clasică de la intrarea în SUA – am spus-o de multe ori și am experiența care să îmi susțină spusele, că americanii nu știu ce înseamnă o activitate turistică, dar profită de neputința celorlalți de a boicota turismul pe acel tărâm, tocmai pentru că e unul de vis – procedurile cu preluarea mașinii închiriate și cazarea sunt de la excepțional în sus. Pentru că, o dată pătruns pe teritoriu american, devii o piesă importantă și apreciată în mecanismul bine uns al profitului reciproc avantajos.

Tocmai experiența căpătată în Lumea Nouă m-a făcut să evit o greșeală tipic europeană, care m-ar fi costat nu bani, dar, poate, viața. Dacă te uiți pe hartă, unele distanțe par mici, prin comparație cu hărțile Europei. Doar că America este imensă. De aceea, deși la prima vedere, distanța dintre Los Angeles și Williams, Arizona, de pe Route 66, îți creează impresia unui drum lejer de 3 – 4 ore – ceea ce ar fi „piece of cake” dacă ridici mașina undeva, pe la ora 15.00, de la sediul de lângă LAX (aeroportul local) – nu e chiar așa. În realitate, cu pauze totale de aproximativ două ore (din care peste o oră la un outlet, din acelea pe care nu ai voie să le ratezi, dacă vizitezi Statele Unite), drumul a durat vreo 10 ore. De aceea am fragmentat traseul, cu o pauză de două nopți la Anaheim, numai bine pentru o vizită de o zi la Disneyland.

Acum, traversarea frontierei – da, GPS-ul te anunță să fii pregătit pentru trecerea graniței – în Arizona (știți, acea „în Arizona m-am născut, pe șaua unui cal”), este fascinantă. Relieful umed, verde, californian – primăvara nu sunt incendiile pe care le vedem la televizor pe timp de vară, pe principiul că, iată, nici primăvara nu e ca vara! – este înlocuit de savana deșertică pe care, cei mai înțelepți dintre noi, am cunoscut-o în desenele animate adevărate, acelea pline de umor și cactuși în formă de litera grecească PSI. Și, zău, chiar așa arată, ca un PSI... Adevărul e că Route 66 nu mai există. E, pe lângă ea, o autostradă infinită, o interstatală, după numele yankeu, căci la ei, „highway” e mai degrabă un drum expres european, care se tot repară, din loc în loc. Din când în când, un indicator rutier te îmbie spre dreapta, cu un amăgitor „historic Route 66”. Am urmat ieșirea, gândind, romantic, că voi urma și visul american. Și ne-am proptit pe un drum prăfuit, într-o benzinărie din filmele western 1930, cu câteva pompe decolorate, vreo trei motociclete parcate în fața „shop”-ului și câteva „truck”-uri ce adăstau, la limita ruginei. Soarele cobora spre apus și GPS-ul mai indica vreo 3 ore, iar fețele bărboase ale celor câțiva „red-necks” care mestecau gumă prin preajmă ne studiau cu adâncă curiozitate. După un mic atac de panică, i-am șoptit consoartei să nu scoată un cuvânt – ăștia nu numai că habar nu aveau că există România, dar cred că nici ideea de Europă nu le era prietenă – așa că nu aveam chef să ne ia drept hispanici, mai ales că nu știam ce părere aveau despre aceia. Am alimentat, am plătit cât mai neutru cu putință și am purces la drum, cât să ajungem la hotelul de la marginea pădurii și al micii localități Williams, de pe Route 66, pe la ora 18.

Localitatea Williams e situată chiar pe Route 66, care este păstrată așa ca odinioară, cu magazinele ei, cu stația de benzină la care te aștepți să apară Jimmy Dean, cu zâmbetul său flegmatic. Ba chiar am făcut o gafă, la un magazin de suveniruri, după ce am intrat în vorbă cu casiera, acel tip uman care s-a născut în Williams, a făcut școala în Williams și a călătorit, cel mai departe, la Flagstaff, târgul regiunii. De fapt, discuția a pornit de la un grup de turiști francezi – sau, poate, doar canadieni, care vorbeau, pentru a se da mari, franceza. Casiera ne-a zâmbit – ca orice casier american – și a comentat ceva despre imposibila limbă a celor de dinainte. I-am spus că e franceză și a fost foarte impresionată, cu toate că, probabil, franceza aia era un fel de marțiană. „A, vorbiți franceza? ” „Nu” „Dar? ” „E din zona noastră, plus că vorbim o limbă asemănătoare, cumva” „Wow! ”, iar mimica ei mi-a întărit senzația că se gândea la una dintre rezervațiile de amerindieni din zonă. Atunci m-a pus necuratul să întreb: „Acesta este centrul vechi, bănuiesc. Unde este orașul nou, cu un supermarket? ” Am mulțumit că ne aflam în SUA. Probabil că, în Europa, ne-ar fi dat afară. Casiera a zâmbit, politicoasă – acea politețe enervantă – și a răspuns: „Acesta este orașul”. Două mii de ani distanță, dar aceeași puternică impresie: „Ecce homo! ”

Popasul nostru la Williams nu a fost neapărat de ordin istoric – deși surpriza a fost plăcută și m-a făcut să nu regret alegerea. Cumva, de-a lungul istoriei mele de turist, a existat o instanță superioară care m-a trimis doar în locuri (nu locații!) cu puternice semnificații în zonă – ci pentru că fusese cea mai ieftină cazare la doi pași de Marele Canion, „South Rim”. Orice altă cazare, ca să nu mai vorbim de cele din Tusayan sau din Grand Canyon Village fiind prohibitive pentru noi, mioriticii.

De exemplu, de la Williams la Centrul de Vizită de la Marele Canion pare o aruncătură de băț pe hartă, dar, totuși, sunt aproape o sută de kilometri, pe o șosea dreaptă, care urcă pe nesimțite până la puțin peste 2100 de metri. Iar acolo, pe un promontoriu deasupra Canionului, americanii au construit o parcare uriașă, cum fac ei peste tot unde vor să își promoveze fragmente de teritoriu, frânturi de istorie și un Centru pentru vizitatori, cu toate dotările moderne. Plus o tonă de hărți pe care le pun la dispoziție gratuit, la pachet cu o curățenie desăvîrșită. Atenție, există o taxă la intrarea în Parcul Național, taxă care se ridica la 30 de dolari, în aprilie 2017.

De la Centru se separă două rute de interes. Spre est se deschide celebrul Drum al Deșertului, pe care îl faci cu mașina personală, preț de vreo 40 de kilometri și care era închis în primăvara lui 2017. Totuși, până la Yaki Point se poate ajunge cu autobuzul liniei portocalii, gratuit. Merită o escapadă, către niște priveliști de vis. Canionul este imens, iar cuvântul își pierde sensul în fața realității. Am avut șansa unei zile perfecte, senine, cu un cer albastru și limpede, care lăsa vederii roșiaticul rocilor ce frământau pământul până hăt, departe, unde orizontul se întuneca sub presiunea celor 4000 de metri ai vârfurilor încă înzăpezite ale Sierrei Nevada. De acolo, de la Yaki Point, începea promenada, dar și lunga coborâre pedestră în Vale. De fapt, în timp ce noi ne înrolasem cuminți la coada celor care așteptau să surprindă fotografia ideală, un ghid echipat ca în filmele SF își instruia micul grup de aventurieri: „Toaleta este după colț. Folosiți-o, căci următoarele șase ore nu veți mai avea ocazia”... Serios? Ia să vină el în Piatra Craiului, de exemplu.

Tot de la Centrul de Vizită, spre vest, cu autobuzul albastru, gratuit, se poate ajunge în Satul Marelui Canion, unde se găsesc câteva hoteluri, restaurante și locuri de recreere. Dar cursa merită pentru cel de-al treilea traseu, de vreo 13 kilometri, Hermit Road, care străbate zona înaltă și abruptă a Canionului, de-a lungul râului Colorodo, cel care, incredibil, l-a săpat în eoni. Atenție, însă, că traseul autobuzului roșu, care pornește din dreptul liniei de cale ferată de la capătul vestic al Satului, nu este deschis oricând. Trebuie verificat calendarul, care se schimbă în fiecare an.

Drumul este presărat cu stații unde poți coborî pentru a admira în tihnă peisajul, pentru a medita asupra istoriei sau asupra zilelor care urmează sau, pur și simplu, pentru a sta cu gura căscată. Te urci, apoi, în următorul autobuz și mergi mai departe. Distanțele între stații nu depășesc 800 – 900 de metri, de aceea, după un urcuș abrupt, am părăsit autobuzul la Powell Point (care cinstește memoria aceluia care a explorat extensiv Canionul), doar pentru a urma poteca îngustă, dar amenajată așa încât să nu cumva cineva, din neatenție, să pățească ceva. A urmat Hopi Point, cel mai nordic punct al Promontoriului de Sud (South Rim), de unde inima se oprește în fața măreției tridimensionale. Am spus-o deja, cuvintele – și nici măcar imaginile – nu pot descrie senzația de Spațiu, de Măreție. Sprijinit de balustradă, cu Timpul încremenit de Spațiu, m-a petrecut o singură idee: „Ține minte toate astea, ca și cum ar fi ultimele lucruri pe care le mai vezi”.

La rând vine Mohave Point, de unde vezi verdele albastrul Colorado, care se strecoară spre Nord și peretele abrupt al Abyss-ului, următoarea stație. Și te gândești la puternicele triburi amerindiene care dețineau cheia izvoarelor de apă dulce, fără de care nici o expediție, fie ea spaniolă sau americană nu avea sorți de izbândă. Iar la Abyss părăsești cărarea – sau cărarea părăsește marginea prăpastiei, așa că te urci în primul autobuz și cobori la capătul liniei, numit Hermits Rest. Alături de zeci de turiști, toți americani, iei o gustare locală – și puțin nesănătoasă pentru noi, cei răsfățați de „gourmet”-ul Lumii Vechi – și rememorezi cu ochii sufletului experiența pe care ai acumulat-o în ultimele câteva ceasuri, căci, iată, a trecut o jumătate de zi de când ai lăsat mașina în parcarea de la Centrul de Vizită.

Te întorci cu autobuzul roșu până în Sat, unde aștepți, încolonat, să iei autobuzul albastru către parcare. Doar ca să mai ai parte de o surpriză, venită din partea unei doamne venerabile, care ascultase în tăcere limba în care vorbeam. A intrat în vorbă – ăsta este unul dintre aspectele plăcute ale americanului de rând – și ne-a întrebat dacă vorbim românește. Dacă ar fi aterizat un OZN acolo, la marginea Canionului și nu ar fi fost o uimire mai mare. „Nu înțeleg româna, a continuat, dar bunicul meu – am făcut un scurt calcul și am socotit undeva, pe la 1890 – a venit din România și am mai ascultat, din când în când, limba”. Nu își mai amintea orașul sau satul de baștină al bunicului, dar, din explicațiile sale, am tras concluzia că, mai degrabă, acela emigrase din Transilvania sfârșitului de secol XIX, ca mulți alții.

Înainte de întoarcerea la Williams, către apus, am coborât cu mașina în Sat, doar pentru a străbate, la pas, străduțe asfaltate ca în palmă, ce sucombau adesea în pădurea de unde, cu ochi umezi, priveau căprioare.

Iar la Williams, în camera de hotel, obosiți, dar cu bateriile încărcate pentru ani, am pus la punct următoarea aventură.

---

VIZUALIZĂRI: 984 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI