Viața în perioada comunistă, anii 80

TIPĂREȘTE

Ceaușescu cu nevasta, în elicopter. Leana îi zice:
- Uite, Nicule, se vede râurile!
Nicu:
- Nu, tu, astea nu e râurile, astea e șoselele!...
Pilotul intervine:
- Nu, astea-s cozile!...

Dedic acest articol tatălui meu care nu mai este cu noi de aproape 15 ani. El a fost cel care ne-a ajutat să supraviețuim în cea mai grea perioadă din regimul comunist. Mulțumesc tata.

Acum un an și ceva în decembrie scriam articolul off topic despre revoluția din 1989 Sibiu așa cum am trăit-o personal. Vezi aici

Am promis că revin cu un alt articol despre viața petrecută înainte de revoluție. Să zicem că articolul este aproape off-topic voi povesti și câteva aspecte despre turismul din perioada respectivă. În articol voi relata despre o perioadă începând cu anii 70 până în 1989.

La începutul anilor 70 la o vârstă fragedă de grădiniță mi s-a părut totul în regulă, nu lipsea și nici nu mă interesa politica, aveam jucării și altele în cap. Totul mi se părea normal, nu mă deranja nimic în moment ce magazinele erau pline, aveam jucării, iar din punct de vedere turistic nu lipsea în nici un an sejurul la marea noastră Neagră și munții noștri.

Începutul

Pe la sfârșitul anilor 70 totul prevestea că ceva nu este în regulă. În familie se discuta despre o perioadă grea ce va urma, eu aveam 8 ani și încă nu înțelegeam mare lucru. Treptat aveam să aflu tot.

Ceea ce am înțeles atunci că România și-a acumulat datorii externe uriașe din cauza industrializării forțate iar această datorie s-a plătit sacrificând poporul român din toate punctele de vedere. În următoarele voi povesti diferite aspecte din viața de zi cu zi.

Cel mai important aspect și cred că acesta a cântărit cel mai mult la luarea deciziei poporului de a ieși în stradă a fost acela de înfometarea a populației. S-a cerut oamenilor de știință de atunci să stabilască un număr de calorii/cap de locuitor și pe baza acestui număr să se determine fiecare cât să primească lunar pe bază de cartelă. Numărul de calorii stabilite în 1980 s-au mai redus încă o dată în 1984.

Din ce îmi aduc aminte că acum aproape 40 de ani tata ținea cartelele pretipărite și împărțite pe zile. Astfel primeam o jumătate de pâine pe zi, iar pe lună un kilogram de carne, un pui slab și mic, un litru de ulei, un cofrag de ouă, 1 kilogram de zahăr, mălai, făină, ceva mezeluri sau pateu de ficat la alegere. Era vorbă de alimentele de bază, dar erau alimente mai puțin interesante care se vindeau la liber sarea de exemplu. Treptat au dispărut toate alimentele de pe rafturile magazinelor alimentare, iar la orice aprovizionare se formau cozi.

Îmi aduc aminte că alimentele pe care le mâncam foarte rar au fost untul (cred că o dată sau de 2 ori pe an) ciocolată, portocale (o dată pe an de regulă de crăciun) mici sau carne pe grătar (cam de 2 ori pe an) banane (o dată la 2 ani ocazional) pâine proaspătă (dacă spun de 5 ori pe an este mult, cea de toate zilele era bun de ciocan, atât de tare era) zahăr (foarte rar, zaharina era la putere doar că nici asta nu prea se găsea) Pepsi (cam o dată pe an) cafea (foarte rar, nechizolul era la putere cafeaua amestec) Sînt câteva exemple doar, lista poate să continue la nesfârșit.

Ca să supraviețuim neavând surse de alimente tata făcea tot felul de invenții gastronomice. Pe lângă alimentele primite pe cartelă și obținute stând ore în șir la cozi tata (Dumnezeu să-l ierte că nu mai este) ținea găini, și avea o grădină de zarzavaturi ca în reviste. Astfel era asigurată carnea cât de cât, ouăle, legumele și fructele implicit sucurile, compoturile, vinul și rachiul. Dar de unde atâta zahăr pentru acestea? La cofetării bomboanele nu era raționalizate, așa că tata le cumpăra în cantități mari, le dilua la cald și era gata zahărul. A rezolvat și problema cu pâinea ori cu abur, ori mai coceam noi o pâine în cuptorul sobei de la bucătărie. Și la prăjituri tata era un adevărat chef bucătar, ori făcea biscuiți, ori salam de biscuiți, ori prăjitură de casă ori tort.

Ca orice român trăit atunci și tata făcea provizii de alimente atunci când apuca să le procure. Dar știți că în perioada comunistă era interzis să-ți faci provizii? Era considerată speculă. Așa că aceste provizii nu le ținea într-un singur loc doar în cămară. În caz de un control (sectoristul venea destul de des) nu era riscul atât de mare) Era o perioadă când orice idee privind alimentația valorau mult, era vorba totuși de supraviețuire.

O altă sursă de alimente au fost procurarea lor la negru prin cunoștințe sau prin relații. Au fost câteva cazuri și în familie. O altă sursă au fost turiștii străini în special din celelalte țări socialiste cum ar fi DDR sau Cehoslovacia. Vara în perioada vacanțelor, concediilor atunci când foloseam același camping cu turiștii străini mergeam la cei veniți din DDR sau din alte țări și cumpăram ce-i drept la suprapreț conserve sau altele.

O întâmplare de remarcat: tata a primit o dată 10 mărci germane cu care s-a dus să cumpere alimente în magazinul din centru pentru străini unde puteai să cumperi doar în valută. Cred că a cumpărat zahăr. A doua zi a fost chemat la securitate să dea explicații de unde are banii, cum i-a primit, etc, etc. Nefiind o valoare mare a scăpat. Azi râdem doar dar atunci a fost o problemă.

Criza de alimente se simțea și la restaurante. Totuși îmi aduc aminte că tata ne ducea o dată pe an la Împăratul Romanilor (funcționează și acum) iar acolo mâncam bine, nu lipsea nimic. Poate și plata a fost pe măsură. La sejurul anual de la mare nu îmi aduc aminte să fi lipsit ceva, și nici mâncarea nu a fost rea. Ca la orice și la alimente a existat vânzarea condiționată. De exemplu m-am dus să iau bere o dată dar a trebuit să cumpăr și pește.

Și acum o ghicitoare:

Întrebare: De ce în România socialistă magazinele se făceau la minimum 5 km distanţă unul de celălalt? Răspuns: Să nu se încurce cozile.

Dacă tot s-au pus comuniștii să facă economii pentru a plăti datoria externă n-au scăpat nici utilitățile neraționalizate. A existat un anumit număr de metri cubi de gaz și un anumit număr de kilowați care nu trebuiau depășiți. Nu îmi aduc aminte de cifre. Făcând asta nu se putea încălzi și ilumina locuința decent. Asta în cazul în care nu se lua lumina sau presiunea gazului. În cazul penelor de curent care au fost aproape zilnice clar că am folosit lampa de petrol (atâta vreme cât se găsea petrol că și asta se procura greu) lumânarea, și bateria de 6 V de la motocicleta lui tata. Da, am făcut multe lecții și teme la lampa de petrol.

Pentru a nu răbda de frig ne-a ajutat invenția lui tata. Făcea rost de lemne iar în sobele de teracotă pe gaz băga lemne. Și-a confecționat o apărătoare pentru arzător (să nu se înfunde cu cenușă) a pus lemnele și a aprins gazul. După ce s-au aprins lemnele a stins gazul și gata am rezolvat și cu căldura.

Cât despre aparatură electrică care se găsea de cumpărat nu prea erau folosibile, consumau rația lunară de curent în câteva zile. Și nu erau mari consumatori (o comparație între un reșou de gătit cel vechi produs la Electromureș consuma 500W iar unul din prezent pe puțin 1000. Așa erau proiectate să reziste la firele de curent de aluminiu, nu se găseau de cupru pe atunci)

Multe persoane au fost nevoite să sustragă curent sau gaze altfel înghețau. Astfel am văzut contoare de gaz întoarse (mergeau invers) sau contoare de curent cu discul blocat. Au fost persoane care în condiții normale nu făceau asta. Noi am rezistat tentației de și idei erau destule. O altă ghicitoare:

Întrebare:
- Pe vremea lui Ceauşescu, ce era, iarna, mai rece decât apa rece? ărn] Răspuns:
Apa caldă.

Accesul la medic era gratuit, dar la anumite servicii fără „atenție” nu aveai acces. De fapt la toate serviciile se mergea cu atenție. Din păcate acest obicei a rămas și în prezent. Această atenție de regulă consta în produse mai mult și mai puțin în bani. Eu nu am auzit atunci că la un medic îi lipsea ceva din casă sau că nu avea ce să mănânce. Eu la un medic am văzut prima dată în viață antenă parabolică și receptor iar atunci când schimba programele la telecomandă am crezut că visez, nu mi-a venit să cred. Condițiile din spitale erau medii cel puțin la cel de copii unde am fost internat. Un alt caz o urgență personală înainte de 1989: am fost operat la o mână fără anestezie. Pur și simplu m-am trezit că mă taie așa pe viu.

În tot acest timp la școală am fost învățați că băieții buni sînt cel de la fruntea țării și al partidului comunist român iar băieții răi sînt cei din occident mai puțin statele socialiste. Fiecare zi de școală începea cu intonarea imnului patriei de atunci Trei culori cunosc pe lume și în timpul cursurilor Ceaușescu veghea asupra noastră din tabloul de deasupra tablei.

Fiecare elev avea o uniformă și un număr matricol ca la deținuți care era obligatorie de purtat. Numărul meu era 444, asta în școala generală, iar în liceu 970. De pe la mijlocul anilor 80 în fiecare toamnă mergeam la câmp să ajutăm în agricultură. Aceasta a fost ultima găselniță să folosească elevi. Orele trebuiau recuperate cumva după. Într-un fel mi-a plăcut era ca o excursie.

La sfârșitul clasei a X-a după un examen destul de greu am avut un șoc. Directorul liceului ne-a anunțat foarte senin să nu ne facem planuri de vacanță deoarece noi băieții trebuie să mergem la șantierul Canalul București-Dunăre. Frumos nu? Am scăpat doar eu și încă un coleg oferind o „atenție“mai consistentă unui medic care m-a considerat inapt psihic și dus cu pluta pentru construirea edificiului ceaușist. Și bine mi-a părut, eu cu colegul meu la începutul următorului an școlar am fost singurii cu 20 de fete din clasă deci 1 la 10...

Mergeam mai mult pe jos sau cu bicicleta. Detestam transportul în comun. Trebuia să aștepți mult și bine până soseau autobuzele în stație pe urmă urcai dacă erai destul de puternic să te înghesui sau să circuli pe scări eventual cu ușile deschise. Nu este o glumă am prins și eu așa ceva. N-o să uit niciodată accidentul unui școlar care înghesuindu-se să urce a fost cumva târât sub roata autobuzului care pornind i-a nenorocit piciorul băiatului.

Cu transportul personal era altă poveste. Mulți și-au dorit un autoturism care până la urmă cu economii a venit cumva. O Dacia 1300 costa 70000 lei în condițiile în care salariul era undeva la 2-3000 lei. Aveai banii, nu puteai s-o cumperi imediat. Trebuia înscriere, liste de așteptare, cam în 5 ani venea mașina, adică nu venea, mergeai la Pitești s-o ridici. Dar nu oricum, nu prea puteai alege culoare, multe erau cu probleme încă din fabricație. Adevărat aveai garanție dar era o aventură să beneficiezi de ea. Alte autoturisme tot pe bază de înscriere erau Trabantul și Wartburgul din fosta Republică Democrată Germană, Lada din URRS, Skoda din Cehoslovacia. Eu am mai prins când se aduceau broscuțe VW, și am prins să văd chiar și Fiat 600 și Fiat 850 noi pe străzi. În anii 80 în nici un caz. La mașini din vest ne uitam mai ceva ca la nave spațiale.

Aveai mașină dădeai de altă problemă, benzina pe cartelă. Era 20 litri pe lună și stăteai cam 2 zile la coadă. Ca și exemplu în apropierea de domiciliul meu era o stație Peco (toate benzinăriile se numeau așa pe atunci) În zilele în care se dădea benzina pe cartelă coada înconjura o mare parte din cartier adică pe vreo 5 străzi. La înaintare nimeni nu pornea mașina să nu consume, toată lumea împingea de ea. În timpul așteptării șoferii socializau, jucau șah, remi, cărți, unii citeau, asculatu muzică, mâncau, dormeau. Astea au fost vremurile pe atunci.

Noi nu aveam mașină doar o motocicletă IJ rusească cu ataș. Dar tot 20 l benzină primea tata. Pe lângă asta din când în când mai aveam vizite din Germania iar cartela lor (și străinii primeau cartelă de benzină) ne-o dădeau nouă.

Circulația era destul de aerisită, erau puține mașini. Mașinile înmatriculate ale statului aveau număr galben. Controlalele rutiere erau destul de dese iar milițienii nu iertau nimic. Scăpai probabil cu o atenție. Cel mai mult m-a supărat un milițian care vara în plină amiază m-a oprit și m-a ținut pe loc 30 de minute că n-aveam far la bicicletă și încă unul care mi-a tras una cu bastonul de cauciuc că mă uitam la mașinile de raliu (era concurs în Sibiu) Vă vine să credeți m-a bătut doar că mă uitam, nu era interzis și eram și copil!!!

Cireașa de pe tort era faptul că circulația era restricționată. Știind că mai toată lumea iasă duminică la plimbare s-a dat o lege prin care într-un weekend circulă cei cu număr de înmatriculare care se termină cu cifră pară (formatul era 1-SB-123, Bucureștiul avea 4 cifre) iar celălalt weekend cei cu cifră impară. Îmi aduc aminte că într-o iarnă (dacă nu mă înșel) circulația în Sibiu era complet interzisă persoanelor fizice. Perioada respectivă a ținut până în martie, circulau doar mașinile de stat cu număr galben.

Întrebare:
-Ce este securitatea?
Răspuns:
-Inima partidului, care bate, bate, bate...

Având în vedere condițiile statul a încercat să controleze totul. Peste tot în public erau milițieni, sectoriști sau angajați ai ministerului de interne sub acoperire. Trebuia avut grijă cui și ce zici. Bancurile de sus din articol dacă le ziceam atunci în următorul moment eram arestat. La domiciliu venea de regulă sectoristul, era organul care controla numărul de persoane de la domiciliu, și dacă observa ceva în neregulă comunica imediat superiorilor. Aceste nereguli de exemplu puteau fi chiriași nedeclarați, deținerea anumitor bunuri, rezervă de alimente prea mare (se considera speculă) sau altele. La anumite locuințe unde se considera că este necesar se monta tehnica. Așa se numea, erau dispozitive de ascultare. Fie instalate în telefon, fie în pereți sau alte locuri unde nu putea fi descoperit. Cel mai la îndemână era în telefon, deoarece erau firele și alimentarea cu curent (nu exista wireless atunci) N-am idee cum funcționa aparatura din pereți cu ce alimentare și cum se transmitea vocea. Habar n-am. Eu personal am avut curajul să desfac telefonul și să mă uit dacă este ceva. Pentru siguranță pur și simplu îl scoteam din priză. La noi acasă se mai discuta despre politică (nu de bine) se asculta Radio Europa liberă și se spuneau bancuri la greu. N-am avut probleme niciodată cu forțele de ordine, am avut grijă.

Cetățeanul călător și dornic să vadă și alte locuri decât satul/orașul natal avea mai multe opțiuni. Cel mai la îndemână era trenul, circulau mult mai bine ca acum. Erau și autobuze și dacă reușeai să aduni din rația de 20 l lunar ceva mai mult puteai să faci și turul României, asta o dată pe an în concediu. Turismul autohton era oarecum în floare, angajații la înteprinderile de stat puteau să cumpere prin sindicat sejururi la preț avantajos iar acolo nu mai aveai grija cumpărăturilor, aveai mesele asigurate. Concediul era mult așteptat și atunci și era cea mai frumoasă perioadă din an. Bineînțeles că tot anul se mai pleca undeva. Cei cu dare de mână alegeau alte meleaguri din păcate doar țările socialiste. Astfel se putea călători în DDR, Cehoslovacia, URRS, Bulgaria, etc. Peste tot trebuia pașaport iar în vest nu prea se ajungea, doar cei cu multe relații. Totuși cunosc medici (din nou) care își făceau concediile în Germania, Franța, iar un alt cuplu de medici au dat atunci în jur de 40000 lei pentru un sejur tip circuit în China. Reticența autorităților de a da voie cetățenilor în vest este de înțeles, un exemplu bancul următor:

Feciorul unui demnitar comunist pleacă în SUA pentru studii.
Trimite o telegramă scurtă acasă:
Trăiască Partidul Comunist... Rămân...

La noi în familie era un obicei ca în timpul liber să evadezi undeva. Din copilărie m-am obișnuit cu asta din acest motiv îmi place atât de mult să călătoresc în prezent. Tata cumpăra anual biletul prin sindicat pentru sejurul la marea noastră aia Neagră. Astfel am văzut încă din copilărie toate stațiunile de la litoral deoarece în nici un an nu ne-am dus în același loc. Transportul se făcea de regulă cu trenul, o dată cu motocicleta și o dată cu avionul zbor intern Sibiu-Constanța. În restul anului toate excursiile, sejururile se realizau cu motocicleta IJ cu ataș. Cazarea de bază era aproape întotdeauna cortul, în mică măsură căsuță de camping și foarte rar o cameră de hotel. Nu existau pensiuni, dacă cineva se caza la localnici era la negru.

Partea asta cu turismul era cea mai frumoasă perioadă a mea din regimul respectiv. Atunci am văzut multe obiective turistice, am făcut nenumărate drumeții, am vizitat locuri.

Despre turism am povestit, alte modalități de petrecere a timpului liber au diferit foarte mult față de cele din prezent. Dacă discutăm despre multimedia atunci discutăm doar despre muzică. Acesta se găsea în formă de vinil (discuri) sau casete audio. Muzica simfonică sau populară înregistrată de Electrecord era de calitate, dacă aveai și un aparat de calitate. Acestea în special boxele audio erau ok produse de Electronica București. Le mai am și acum. Dacă doreai o muzică bună ce se asculta pe atunci (disco, rock sau heavy metal) acesta puteai cumpăra doar la negru sau înregistra de pe altă bandă/vinil dar pierdeai calitate enorm.

Având în vedere că programul tv era de 2 ore (20.00-22.00) zilnic iar sâmbătă și duminică 3 ore și nu se uita nimeni că era o pierdere de timp (doar propaganda partidului) populația se îndrepta spre alte materiale video. Cu greu se putea procura un videocasetofon de tip VHS care era conectat de regulă la televizorul casei alb-negru. Cele color românești erau enorm de scumpe (Elcrom ecran cca 47 cm costa 12900 lei, Telecolor 54 sau 60 cm 17000 lei) și nu se găseau.

O alternativă de calitate erau cinematografele. Adevărat erau cozi la bilete dar merita. Se mergea mai des la teatru, discotecă, bibliotecile erau pline. În perioada respectivă am citit cele mai multe cărți din viața mea. Nu existau calculatoare, tablete, telefoane facebook. Socializarea era cu totul altfel. Mergeam în excursii școlare, tabere de schi sau de vară.

Un salariu de muncitor începea undeva la 1500-2000 lei. La anumite întreprinderi la început era deja mai mult chiar și 5000 lei. Depinde de fiecare, de studii, etc. Monezile erau de 5,10,15,25 bani, 1,3 și 5 lei, bancnotele erau de 10,25,50 și 100 de lei. În general populația economisea ori la CEC ori la ciorap. Nu prea aveai ce cumpăra cu banii, magazinele erau goale. Câteva prețuri de care îmi aduc aminte: pâine 4 lei, kg de carne 30 lei, bilet autobuz 1 leu, benzină 9 lei, țigări 3 lei, ulei 12 lei, zahăr 12 lei, lapte 4 lei. Populația care avea economii consistente în perioada de după revoluție și nu i-a cheltuit i-a pierdut instant atât s-a devalorizat.

Nu prea exista șomaj, toată lumea primea un loc de muncă după absolvirea unei forme de învățământ. Nu exista concurență, muncitorii aveau fiecare o normă de lucru pe care executau sau nu prea. Dacă cifrele nu erau prea încântătoare pe hârtie ajungea altceva. La partid se declara întotdeauna câștig. Produsele mergeau majoritatea la export doar calitatea inferioară, rebuturile se vindeau la noi. Astea au fost vremurile.

Sărbătorile oficiale erau doar cele în care se sărbătorea vreun eveniment din perioada comunistă. Îmi aduc aminte de 23 August, populația aștepta această sărbătoare deoarece erau 2 zile libere iar după defilarea obligatorie de regulă se ieșea la iarbă verde sau se combina cu un sejur undeva la munte sau la mare.

Am detestat defilările de atunci, se cheltuiau sume enorme pe materiale, repetiții și altele doar pentru cultul personal al lui Ceaușescu. Văzând aceste evenimente nu prea îți aduceai aminte de istorie și semnificația zilei de 23 august. Din fericire am cam scăpat de participarea la defilări dar părinții nu.

Sărbătorile religioase se țineau ca și acum. Doar că dincolo de pereți nu în văzul tuturor. Comuniștii n-au reușit cu moș gerilă al lor să omoare Crăciunul. Și Paștele se ținea cea mai mare sărbătoare creștină. Găseai de cumpărat și vopsea de ouă, Galus îi zicea. Lumea mergea la biserică poate cei intelectuali, profesorii sau cei cu funcții erau mai atenți să nu îi vadă cineva, dar totuși mergeau.

Nu prea am impresii pozitive din perioada respectivă. Cele negative le-am enumerat mai sus. Enumăr totuși câteva exemple, nu era șomaj, infracționalitatea era redusă, era disciplină în trafic și puține accidente, era disciplină și la școală nu ca acum, se făcea mai mult sport, un concediu, sejur era mai accesibil. Totuși nu mi-e dor de perioada respectivă, și mă bucur că până la urmă ne-am trezit noi românii într-un târziu.

Închei tot cu un banc (cu coadă) din perioada respectivă

La o coadă lungă la o măcelărie un cetățean nervos zice câtre vecinul său.
-Țineți-mi și mie rândul, mă duc să-l omor pe Ceaușescu
După o vreme se întoarce. Cum îl vede vecinul îl și întreabă:
-Ei cum a fost? L-ai omorât?
-Încă nu. Dar mi-am lăsat și acolo rând...

---

VIZUALIZĂRI: 4118 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI