Sus in deal... sunt Calimanii

TIPĂREȘTE

Buna dimineata!

Dupa o zi plina de vizite si aventuri, la trei manastiri, cap de afis Putna, o aventura (pentru jumatate din grup) prin padurea de brazi de la Brodina- Argel, incercarea, ratata, de a evita pasul Mestecanis, ne-am propus pentru astazi o prima plimbare pe munte in jurul casei. Dupa ce ne asiguram necesarul de energie la micul dejun, obisnuita cafea, ne facem bagajele si la drum.

Drumul spre munte incepe pe strada Lumea Noua, pe care era vila noastra, incepem urcusul chiar din strada. La terminarea strazii ne intampina un mic parau, care nu stim de unde vine si unde se duce, dar care ne face sa fim mai atenti pe unde calcam, pentru ca in urma mea cumnata si cumnatul meu cel mare descopera primii pe propria piele existenta paraului.

Un mic gardulet ne atentioneaza ca acolo este limita unei proprietati, chiar daca pentru noi era o poiana frumoasa, la marginea unei paduri de brazi. De la proprietara vilei, am inteles ca vom intalni astfel de gardulete, dar oamenii locului nu se vor supara daca vom traversa proprietatile acestora. Trecem de gardulet, intram in poiana, apoi urcam pe langa gardulet (unii se ajuta la urcare de el), iar cand se termina garduletul, singura speranta si ajutor pentru urcarea spre padure sunt propriile picioare.

Padurea de brazi ne cheama in permanenta si, chiar si cei mai putin doritori de urcare, toti ne indreptam spre locul primului popas. Acesta survine oarecum neprevazut, atunci cand doi membri ai grupului considera ca atunci si acolo este locul si timpul pentru prima oprire. Daca la plecarea de acasa barbatii au dat dovada de barbatie si au plecat cu mainile in buzunar, nu acelasi lucru se poate spune si despre femei, care nu s-au putut desparti de genti, nici macar pe munte. Singura ciudatenie din grup am fost eu, care am luat in spate un mic rucsac, bine umplut, spre amuzamentul celorlalti care nu intelegeau ce puteam sa am eu in rucsac.

La prima oprire, care, din pacate, a fost si ultima, au avut ocazia sa descopere ce se ascundea in rucsac. Erau doua rogojini, cum le spuneam eu, care vor deveni spatiu de cazare pe iarba, sticla cu apa, pliculete cu zahar, o ciocolata amaruie, sticla cu cafea si paharele din plastic, doua pachete de carti de joc, iar obiectul care a suscitat cele mai multe discutii a fost o bucata de franghie de circa 15 m. S-au facut tot felul de presupuneri legate de utilitatea franghiei, iar lipsa sapunului a eliminat in cele din urma rostul pentru care s-au facut cele mai multe presupuneri. S-au convins pana la urma ca acea sfoara era necesara la mersul pe munte, cand am amenajat din ea, intre doi brazi, un fel de mana curenta pentru urcare sau coborare.

Si pentru ca riscam sa ne plictisim, dupa cuvenita pauza pentru cafea si tigara, hotaram sa adunam sunatoare pentru vremuri cand vom cauta doua flori pentru un ceai de sunatoare. Mai timid, eu fiind primul care incep sa adum sunatoare, incep si ceilalti sa adune sunatoare, cu o exceptie, soferul Loganului care ne-a plimbat prin coclaurii de la Brodina, care a preferat sa se odihneasca pe rogojina de care radea cand am scos-o din rucsac. Mai priceputi, sau mai putin, culegem si ne facem provizii suficiente pentru un an intreg. Dar pentru ca in jurul nostru erau tot felul de flori si floricele, incercam sa culegem din toate soiurile si culorile, fara sa stim, insa, ce am cules. Dar, toti incantati de isprava noastra.

Admiram in acelasi timp si panorama statiunii, pentru ca noi eram in statiune, nu in oras, incercam sa descoperim vila care ne-a adapostit o saptamana, sau alte cladiri reprezentative din statiune, frumusetea muntilor Suhard si Giumalau, care se infatisau in toata verdeata lor ochilor nostri dornici si de altceva decat asfalt si cladiri din beton, zgomot si fum de masini. Facem poze, pentru ca nu puteam sta cu mainile in buzunare si o parte din ele vi le voi arata si dvs.

Pentru ca ma mancau talpile, iar padurea, nu cea de langa noi, cea din varful muntelui din spatele nostru ma chema si ma facea puturos, propun celorlati sa mai urcam cateva sute de metri pana la marginea padurii, macar. Dar dupa ce ai lenevit mai mult de o ora in iarba verde, la marginea padurii, iti vine greu sa te urnesti din loc, sa mai urci cateva sute de metri pana la padure, mai in deal. Asa ca cei mai curajosi pornim sa urcam spre padurea care nu mai rabda sa ne arate frumusetile ei. Suntem doar trei, eu, sotia si fratele mai mare al acesteia.

De urcat se urca ceva mai greu ca pana la popas, ne luam toti trei bete pentru sprijin si dupa o jumatate de ora intram in padure, unde alta viata! Aerul este mult mai racoros, mai parfumat, mirosul de cetina de brad si tamaie ne umple plamanii. Facem un mic popas, intr-o poienita, admiram de acolo statiunea pana si dincolo de Bistrita si Dorna si frumusetea peisajelor ne lasa muti in admiratie.

Eu si sotia ne propunem sa ajungem pana in varf, dar ramanam singuri, pentru ca cumnatul meu se hotaraste sa coboare. Noi, mai tineri (nu avam dacat 60 de ani, eu inca neimpliniti) ne incumentam sa urcam in continuare pana in varf. Si nu aveam sa regretam, pentru ca dupa un sfert de ora, descoperim printre brazi niste tufe pitice cu niste fructe rotunde, mici, de culoare mov inchis spre negru si pe care nu le mai vazusem pana atunci. Sotia banuieste ca sunt afine, eu sunt tentat sa-i dau crezare, dar cine are curajul sa guste fructele! Pana la urma ma hotarasc eu si gust primul bob si constat ca gustul lui este identic cu al unei boabe de afine. Vazand ca nu patesc nimic, mai gust unul, acelasi gust. Sotia, vazand ca am supravietuit, gusta si ea un bob si concluzia e clara, sunt afine. Incepem si culegem, la inceput doar boabe, dar culegem apoi cu plante cu tot. Sotia, diabetica, stia ca din planta se poate face un ceai foarte bun pentru micsorarea glicemiei, asa ca ne facem provizii.

Dupa ce culegem afine, urcam pana in varf care era foarte aproape, dar nu stam prea mult, pentru ca era in plina padure si nu se putea admira peisajul. Ne intoarcem, grabim putin mersul, iesim din padure, dar nu se vede nimeni in poiana. Se pare ca am ramas cei mai puturosi la intoarcerea la vila.

Continuam coborarea si cand ajungem la locul primului popas, unde avem o perspectiva mai larga, constatam ca ceilalti membri ai grupului, ne-au luat-o inainte la intors acasa. Uitandu-ne la ei, marim ritmul la coborare, ei il mai micsoreaza, iar in final, la intrarea pe strada, facem jonctiunea si ne continuam, in formatie completa, de data asta, coborarea spre vila.

Pentru ca timpul nu ne preseaza, putem admira in liniste si fara graba gradinile din curtile oamenilor, unii dintre noi, din valea paraului culeg niste pietre pe care le vor folosi acasa la infrumusetarea curtilor proprii. Cumnatul meu, cel mic, in pofida dorintei sale, este nevoit sa care o sacosa bine incarcata cu piatra, fapt care ma face pe mine, cu rucsacul in spinare, dar fara pietre, sa-i cant o melodie la moda atunci: Pusca si cureaua lata, Ce pietre caram odata! Nemultumindu-ma numai cu admiratul peste gard, trag in viteza cateva poze cu gradinile din curti, dar si cu bunul meu prieten, un catel lup, care ma ignora complet, dar care imi permite sa-l pozez. Mai pozez si cateva case de pe strada noastra si uite asa, incet-incet, ajungem si acasa. Fratii sotiei, cei mai solicitati la carat de pietre si soferii celor doua masini, renunta la comorile carate de pe munte si recupereaza intarzierea la tuica, mai ales ca s-ar putea sa nu se stie si partea feminina sa ne invite si la masa. Mersul pe munte nu prea e bun de tinut cura de slabire.

Mica noastra drumetie se sfarseste cu o masa satioasa, pentru a recupera energia consumata in urcarea pe munte. De data asta am reusit sa nu ma despart de aparatul foto si am reusit sa fac suficiente poze, din care, din cauza prezentei mai mult a figurilor noastre fatoase, am selectat cateva poze, cu mai mult peisaj decat figurile noastre pe care le atasez articolului.

Nu va bucurati ca scapati de mine asa usor, pentru ca a doua zi, joi 16 iulie avem, iar, o zi plina, cu vizite la monumete deosebite. Unde anume? Aveti rabdare pana maine!

Pana atunci numai bine si calatorii placute!

Branesti, 16 octombrie 2015.

---

VIZUALIZĂRI: 282 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI