Experiența noastră gastronomică în Santorini [coasta vestică]

TIPĂREȘTE

Nu aveam de gând să mai scriu și despre mâncătoriile din Santorini, nu s-a strâns cine știe ce experiență într-o zi jumate, dar bine, fie, hai s-o fac, mai mult ca să dezmint zvonurile cum că pe insula asta totul este scump, inclusiv mâncarea! De fapt, am spus-o și o repet: Santorini e o insulă accesibilă oricărui buzunar. Cazările pe coasta estică sunt la prețuri normale de Grecia, de închiriat mașină nu costă mai mult de 25-30 de euro pe zi, o călătorie cu autobuzul 1,5 euro, de mâncat... să zic, poate cel mult un 10-20% peste totalul unei note obișnuite. Țin minte că acum 4-5 ani, când am vizitat Santorini prima dată, am fost îndrumați și am mâncat de câteva ori în Perissa, la un restaurant unde lucrau mulți români (cred că Akropolis se cheamă, dar nu bag mâna-n foc) - super-bun și ieftin. Singurul lucru cu adevărat scump este o cazare cu vedere, pe spectaculoasa coastă vestică! Aici prețurile sunt nejustificat de mari din punctul meu de vedere, dar na! atâta timp cât vor fi plătite, n-au de ce să scadă.

Am reușit să ne cazăm în Imerovigli pe la vreo 2 jumate — 3 după-amiaza, ora noastră obișnuită de masă era un pic cam depășită și burticile ne protestau vehement, mai ales că fuseseră „răscolite” de câte un pahar de vin alb cu care recepționerul de la hotel ne amăgise ca să așteptăm cuminți pregătirea camerei. Așa că după ședința foto obișnuită, am tras ușa după noi și am pornit-o pe poteca de coastă ce leagă Fira de Oia, direcția sud (adică Fira), cu obiectivul de etapă: găsirea unei mâncătorii, dacă se poate într-un decor feeric, Caldera-view.

Evident că a fost imposibil s-o ținem ață până acolo, nici nu știam exact unde se va fi aflat locul pe care noi îl căutam, mergeam la ho-ha! Asta pentru că peisajul e absolut încântător - pe de-o parte casele albe ce se scurg pe versantul oblic, pe de alta imaginea Calderei albastre, cu insulițele și cu vapoarele ei! Nu vă mai amețesc de cap, că am făcut-o deja în articolul anterior.

În capătul sudic al Imerovigli am dat de taverna Aegeon, la parterul unei clădiri albe cu două niveluri; structură clasică: interior înconjurat pe două laturi de o terasă acoperită. Fețe de masă albe, din bumbac, scaune de lemn cu spătar, vopsite în verde și bej, decorațiuni vegetale din loc în loc; pe mese, farfurii turcoaz întoarse cu fața în jos și tacâmuri, așteptând mușterii. Ne-a plăcut atmosfera și-am rămas. Normal că am vrut afară și nu prea am avut de unde alege, șirul exterior de mese se afla sub bătaia razelor fierbinți, iar cele de la umbră erau deja în mare parte ocupate. Totuși, găsirăm și noi o măsuță într-un colț.

Imediat a venit un ospătar, am primit meniuri, iar masa ne-a fost acoperită cu o față suplimentară din hârtie absorbantă. După o scurtă deliberare, am comandat așa: Tati - mușchiuleț de porc cu piure de cartofi și sos, iar eu - paste cu brânză, măsline, capere, roșii uscate și rucola. De băut, câte o halbă de bere.

În drum spre baie, am vizitat și interiorul tavernei și, pentru că mi-a plăcut și nu erau foarte mulți turiști să-i deranjez, am revenit să fac și câteva poze. M-au distrat chiuvetele de la toalete, făcute din două cratițe mari, metalice, sprijinite pe un blat comun, contrastând cu restul accesoriilor, care erau moderne. Mi-au plăcut și decorațiunile din restaurant, în același registru: site, tigăi, polonice, cântare. Cele câteva tablouri erau supradimensionate și asortate cu peisajul înconjurător. Vreo două ventilatoare plasate prin colțuri, aproape de tavan, reușeau să păstreze o temperatură plăcută.

N-a trebuit să așteptăm mult și ne-au sosit bericile, numai bine de brumate! Mâncarea - după încă vreo câteva zeci de minute, timp în care ne-am delectat cu piesele grecești ce răzbăteau din difuzoare, iar Tati se distra să le identifice cu ajutorul unei cunoscute aplicații de pe telefon. (Voi ruga web-ul la final să condimenteze acest articol cu una din melodii, care mie mi-a plăcut maxim; v-am mai „oferit-o” cândva, la începutul acestui periplu grecesc, dar pentru că nimeni n-a remarcat-o, vă pedepsesc s-o mai ascultați o dată, na!)

Pastele mele au fost extrem de gustoase și sățioase, porția mare, n-am reușit s-o termin. Am gustat și din purcelușul lui Tati, mi-a plăcut. El a fost cuminte și a păpat tot (deși cu destul de mare greutate). Berula a stropit fericit bucatele, nu ne-a mai trebuit nimic! Până ne-a venit nota de plată, m-am mai foit un pic prin zonă și-am mai făcut câteva poze. Când m-am întors, Tati plătise deja cu cardul (42,5 euro a fost lozul) și gustase din salamul de biscuiți primit din partea casei. Am gustat și eu; periculos de bun!...

&&&

În aceeași seară, am mers pe jos până în Fira, tot pe poteca de coastă. După îndelungi popasuri de admirat și de pozat, am reușit să ajungem. N-am avut un traseu foarte clar prin oraș, ne-am dus încotro ne-au purtat pașii, bucurându-ne de atmosferă. Nu aveam de gând să mai mâncăm nimic, dar până la urmă ne-am prostit. Am dat de Kastro Cafe, am recunoscut locul și ne-am entuziasmat din acest motiv, data trecută nimeriserăm aici după prânz și băuserăm câte o cafea, cu ochii pe superbele priveliști ce ni se înfățișau de pe terasele suprapuse.

Cafeneaua nu-i doar cafenea, au și meniu de mâncăruri, nu chiar stufos, dar am văzut inclusiv inele de calamari pane. De fapt, asta am și vrut într-un final, o porție de calamari pe care s-o împărțim și câte o bere. Ospătarul (foarte amabil dealtfel) ne-a spus că-i destul de târziu și nu mai pot face decât pizza. Ok, pizza să fie.

A fost bunișoară, ce să zic, a avut de toate: blat crocant, mozzarella, ciuperci, șuncă presată. Berea rece și bună. 23 de euro a costat această experiență culinară. Priveliștea - bonus!

Fira e plină de taverne care de care mai ispititoare, m-am uitat la prețuri, nu-s dărâmătoare (admirați rima, vă rog!). V-am zis, poate un pic mai mari decât prin alte părți, dar na, vorbim de Santorini!

&&&

Ultimul prânz ne-a găsit în Oia, după un traseu per pedes obositor, dar extrem de încântător, despre care v-am povestit de curând. Rezultă că eram destul de deshidratați (cu toate kilele de apă pe care le-am ingurgitat pe parcurs), iar de flămânzi nu mai zic! Am ales oarecum la întâmplare taverna Thalami, situată pe aleea de promenadă din Oia; de fapt nu chiar la întâmplare, ochisem terasa cu priveliște.

De data aste e vorba de restaurantul principal, situat la fel, la parterul unei clădiri, cu o mică terasă în față și încă una mai mare, peste drum, suspendată deasupra orașului de jos, cu vederi incredibile la acesta și la mare. Fiind oră de vârf, cu greu am reușit și noi să găsim o masă pe terasa asta mare, mai aproape de o margine. Umbra era asigurată de umbrele cu pălării uriașe, pătrate, dispuse una lângă alta; totuși, pe ici, pe colo, mai răzbătea câte o șuviță de soare. Ca un făcut, în toată vacanța asta mi s-a întâmplat un lucru curios: indiferent de poziția pe care o alegeam la masă, de câte calcule făceam în acest sens, după 10 -15 minute de stat la umbră, invariabil mă trezeam cu cel puțin o parte a corpului invadată de razele fierbinți! Hmm... Ce să însemne asta oare?! :)

Locul nu-i cu nimic pretențios, destul de clasic și elegant în același timp. Mesele sunt acoperite cu niște fețe textile în carouri, pe nuanțe deschise de bej, scaunele au lemnul vopsit în alb. În dreptul fiecărui potențial client erau aranjate câte o farfurie, tacâmuri, șervețel și un pahar. În plus, omniprezentele recipiente cu sare și piper. Am vizitat și interiorul, tot în drum spre baie, dar nu mi-a atras atenția prin nimic, așa că nu m-am mai întors să-l imortalizez.

Evident, am primit meniuri, din care am ales: eu - chiftele cu sos și piure de cartofi, iar Tati - un fel specific insulei, care am uitat cum se cheamă și care constă dintr-o frigăruie imensă de porc însoțită de cartofi la cuptor, pită (din nou această combinație! blasfemie!) tzatziki, lămâie, o jumătate de roșie și o felie babană de ceapă puse pe grătar. Plus o salată grecească de șeruit. Pentru hidratare am luat un pet mare de apă și o carafă mică de vin alb.

Băuturile au venit imediat, aproape la fel și salata. Pentru mâncăruri a trebuit să mai așteptăm, dar nu mult. Totul a fost delicios, de data asta eu mi-am terminat porția, care a fost de dimensiuni omenești, în schimb Tati a cedat nervos spre final (cred și eu!). N-am primit desert din partea casei, dar nici nu i-am simțit lipsa. Toată afacerea ne-a costat 45 de euro. Buricul lui Oia, na!

&&&

Sper că v-am convins că se mănâncă bine și nu foarte scump în Santorini, chiar și-n zonele de fițe și fără să studiezi prea tare „piața”. Și că, dacă încă n-ați fost acolo, merită să vă duceți! Pentru că Santorini e o altfel de Grecie, una care, făcând abstracție de aglomerație și de inerenta amprentă comercială, respiră o frumusețe stranie la fiecare pas!

---

VIZUALIZĂRI: 1943 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI