Din nou la plimbare „pe acoperișul lumii”

Acest articol este de fapt un pretext. Să nu-l luați prea în serios, n-o să ofere informații prețioase, pe care nu le-ați putea găsi nicăieri altundeva! Dar... Însă, în cele (aproape) două zile petrecute în Santorini, am executat cam 1000 de poze, dintre care unele sunt chiar foarte frumoase! ;) Nu, nu-i cazul să mă lăudați :), meritul meu a fost doar să apăs pe buton de atâtea ori, altfel Santorini este unul din acele locuri în care - vorba unui cunoscut blogger - chiar dacă ții invers camera foto, pozele tot or să-ți iasă bine! Așadar, trebuia să găsesc un motiv să vă arăt și vouă măcar vreo câteva... zeci dintre ele (că mai multe nu ne lasă webii).

Colega @ioana74 a scris recent despre subiectul pe care îl voi aborda azi, așa cum ne-a obișnuit - frumos, exuberant, cu multă pasiune. Am citit, am votat (cu drag, precum @mishu, dar și cu colegială invidie, că mi-a luat-o înainte - recunosc) și, fidelă jurământului de credință întru AFA de-l făcui la începutul anului, mi-am zis: gata, am scăpat, nu mai scriu despre asta, deja nu mai e un subiect virgin! Hmm... Fidelă și nu prea... Și cu pozele ce fac?!:( Așa că... scuze, câteodată faci jurăminte doar ca să ai ce încălca; iată-mă-s! :)

N-am avut de la început o idee clară despre ce vom face în Santorini. De fapt, ne gândeam că n-o să facem nimic. Mai fuseserăm aici, „călăriserăm” insula în (aproape) toate direcțiile timp de o săptămână; în plus, acum eram la sfârșitul vacanței, n-aveam niciun chef să luăm din nou praful în... copitele cailor-putere, meritam și noi un mic relache, pur și simplu să lâncezim pe câte un șezlong cu ochii în superbul peisaj al Calderei... în fond, plătiserăm bani frumoși pentru acest mic privilegiu...

Hmm... Noi să lâncezim?!... Chiar și în fața unui asemenea decor?!... Atâta timp cât ne mai ascultă picioarele și inimile ne sunt doar o vibrație (ok, două vibrații)?!!...

Evident că nu pleci într-un loc (chiar dacă ai mai fost acolo și ai senzația că-i cunoști toate tainele) fără să nu arunci un ochi măcar pe internet... poate a mai apărut ceva nou de făcut sau de văzut. Urma să locuim în Imerovigli, unul dintre cele mai exclusiviste locuri de pe insulă, situat pe culmea ce se înalță aproape vertical la vreo 300 m deasupra mării. Aveam Fira într-o parte și Oia în cealaltă, oricum vroiam să le baleiem din nou, mă visam plimbându-mă agale pe aleile pietruite, printre proprietățile de un alb orbitor, mai mult sau mai puțin luxoase, așezate unele peste altele, într-o dezordine perfectă, controlată parcă...

Cred că am știut și data trecută că există o potecuță ce leagă Fira de Oia, dar nu i-am dat atenție. Poate că la vremea aceea nici nu m-aș fi văzut parcurgând-o... Dar după experiența de astă-primăvară, cu Sentiero degli Dei, am prins curaj și mult entuziasm la gândul unor asemenea drumeții, care îmbină testarea limitelor personale cu niște peisaje de excepție! Așa că... de ce nu?! Dintr-o dată, m-am simțit foarte entuziasmată de o asemenea perspectivă și... n-a fost nevoie de prea multă putere de convingere pentru a-l molipsi și pe Tati!

Poteca dintre Oia și Fira măsoară cam 11 km și urmărește partea nordică a coastei vestice a insulei; pentru cei care au fost în Santorini sau care s-au documentat cât de cât despre acest mic Paradis pe Pământ, e destul de clar cam ce înseamnă asta: s-o parcurgi având în permanență într-o parte imaginea uriașei Caldere - în fond, craterul vulcanului umplut cu apă, precum și insulița Thirasia, ruptă cândva din trupul mamei-Thira - toate desfășurându-se undeva la vreo 300 de metri sub tine! Da, e unul din acele drumuri „pe acoperișul lumii”, care te înalță fizic și spiritual, care-ți umplu cufărul amintirilor cu perle adevărate!...

Când ne-am cazat, am întrebat recepționerul cam cât se face pe jos până în Fira, respectiv Oia (mai mult ca să facem conversație, căci aveam ceva bănuieli). El a zis că 20 de minute până în Fira și cam 2 ore până în Oia. În realitate, se face mult mai mult, cel puțin în primul caz. În linii mari, între Fira și Imerovigli (unde ne aveam noi reședința) sunt cam 3 km (pe care îi faci în 20 de minute doar dacă alergi), iar între Imerovigli și Oia - 8 (noi aveam să-i parcurgem în 3,5-4 ore, cu tot cu zecile de opriri pentru poze și pentru tras sufletul). Dar mă rog, să zicem că în vacanță nu ne gonește nimeni de la spate... Oricum n-o să prea simțiți cum trec orele astea, la cât de frumos e totul în jur! Ce vă recomand însă din tot sufletul: dacă vremea e călduroasă, porniți la drum cât mai de dimineață, purtați încălțăminte cu talpă nealunecoasă (interzis șlapii!), neapărat pălărie de soare (vă spune cineva care de obicei nu poartă așa ceva) și nu uitați să strecurați în rucsăcel un pet cu apă și loțiunea de plajă - căci drumul se desfășoară, în cea mai mare parte a lui, în plin soare! În plus, senzația de căldură va fi sporită pe alocuri de solul vulcanic, ce radiază căldura. Totuși, există câteva puncte pe parcurs de unde puteți să vă mai cumpărați o apă, un suc, o gustare - nu sunteți rupți total de civilizație.

Având baza în capătul nordic al Imerovigli, noi am făcut drumul ăsta în 2 reprize: partea mai scurtă (spre Fira și înapoi) în prima după-amiază, integral per pedes, iar a doua zi am mers pe jos până în Oia și ne-am întors cu autobuzul.

Ne-am cazat la Prekas Apartments binișor după ora prânzului, așa că prima urgență era să găsim un loc decent să mâncăm. Recepționerul ne spusese că sunt câteva mâncătorii în centrul localității, dar nu era chiar lesne de ajuns până la ele; în plus, noi am fi vrut un decor mai exclusivist, cu marea pe fundal, așa că am pornit-o pe aleea cu pricina, în direcția Fira. Am mers ce-am mers; pe hartă văd că-s doar vreo 5-600 m, dar noi i-am făcut în peste 30 de minute, la cât de vrăjiți eram de tot ce întâlneam în cale și era musai să fie imortalizat pe vecie! Perspective de ansamblu, cu casele albe „curgând” pe versant, cu marea și insulițele și vapoarele ei sclipind sub soarele orbitor, dar și geometria romantică a câte unei ferestre sau cotloane pe jumătate ascunse de flori sângerii... Drumul urmează ușoarele denivelări ale terenului, așa că porțiunile plate alternează cu câteva trepte de urcat sau de coborât, nimic prea solicitant... Am înconjurat practic „burta” pe care o face Imerovigli în acest loc și, în partea opusă a satului, am dat în sfârșit de o mâncătorie (despre care poate o să vă povestesc cu altă ocazie).

După ce ne-am astâmpărat foamea și setea, am hotărât să ne întoarcem la hotelașul nostru, fiind mult prea cald pentru o incursiune mai lungă. Înțeleaptă decizie... Ne-am relaxat și ne-am răcorit vreo oră și ceva la piscină, apoi am mers sus, pe terasa noastră, să petrecem cum se cuvine soarele la culcare!... Abia după ce umbrele nopții au început a se așterne peste insulă și mare (aerul fiind simțitor răcorit), am pornit din nou, pe același traseu ca mai devreme. Așa că o parte din imagini le avem trase în două variante: la lumina zilei și în penumbra nopții... (Nu știu care variantă îmi place mai mult!)

Ne-am abătut din nou pe platforma bisericuței Anastasi, ce oferă imagini splendide cu Fira, cu marea și cu Capul Skaros, terminat cu un fel de guguloi de piatră; ne-am uitat cu jind la potecuța ce-l urcă, am citit că pe partea dinspre mare s-ar găsi biserica Theoskepasti - poate altădată, dacă o mai fi vreo altă dată... Am tras din nou nou cu privirea (voaieristul din fiecare devine fericit în aceste locuri) către piscinele de sub noi, către „curtea vecinului”...

Aproape fără să ne dăm seama am intrat în Fira, de fapt cele două localități se continuă una cu alta, să zic că le departajează o bucată mai sălbatică, neluminată, de maxim 100-200 de metri - țin minte că acolo a trebuit să aprindem lanterna de la telefon. Fira e capitala insulei, destul de întinsă atât pe lungime, cât și pe înălțime, n-am avut vreme și nici dispoziție s-o luăm la pas cu simț de răspundere. Ne-am flendurat pe unde ne-au purtat pașii, căscând gurile la vitrinele colorate ale magazinelor sau galeriilor de artă, la terasele suspendate deasupra hăului, gemând de turiști gălăgioși, la hotelașe și pensiuni dichisite... N-a fost vreme nici de muzee, nici data trecută n-a fost; mi-a rămas gândul la Muzeul Gyzi, de exemplu, ce reunește vechi documente, fotografii, hărți din Santorini... Am ajuns până la Catedrala Ortodoxă Metropolitană, despre care ne aminteam de data trecută și pe care am găsit-o deschisă; am intrat preț de câteva minute pentru o scurtă închinăciune. În apropiere era un pictor stradal în acțiune, la lumina unui soi de veioză și lumea se strânsese curioasă în jurul lui... Imagini de vacanță, dragi amintiri de vacanță!

Am identificat și locul de unde coboară treptele (aproape 600, sunt numerotate!) către portul Firei, ne-am orientat după mirosul măgărușilor. N-am coborât decât vreo câteva, apoi le-am urcat la loc. Dacă ar fi să fac vreodată drumul ăsta, l-aș face integral pe jos, oricât de greu mi-ar fi (nici nu cred că-i prea greu); oricum, mi-ar fi cu mult mai ușor mie decât unui măgăruș încărcat cu persoana mea! I-am povestit lui Tati că am semnat cu câteva luni în urmă o petiție în sensul de a se limita drastic în Santorini folosirea măgarilor drept taxi pentru turiștii puturoși! Stăpânii lor susțin că măgarii sunt animale puternice și rezistente, utilizate tradițional pentru a căra tot felul de poveri, că sunt bine hrănite și adăpate și beneficiază de perioade de odihnă între „curse”, dar... eu nu cred că-i chiar așa; cunosc natura umană, unii și-ar exploata și propria mamă pentru bani, darămite niște animăluțe care n-au cum să riposteze cu adevărat! În fine, am deviat de la traseu, să revenim...

Am zis că nu mai mâncăm nimic în seara aia, dar am dat de Kastro Cafe, unde savuraserăm câte o cafea data trecută. Locul e așezat pe terase și oferă vederi absolut senzaționale asupra împrejurimilor! Nu ne-am putut abține și ne-am oprit. Până la urmă, am luat câte o bere și am împărțit o pizza; păcate de vacanță, de!

Ne-am întors pe unde am venit, bineînțeles cu încă vreo câteva halte de poze și de admirat. La micul cinema în aer liber tocmai începuse să ruleze Mamma Mia și ne-am oprit și noi câteva minute pe alee, deasupra, să vizionăm. Mi-ar fi plăcut să ne întoarcem în seara următoare pentru un spectacol, dar n-am putut să-l conving pe Tati: „O să fim varză, Mami, dacă mâine vrei să mergem iar pe coclauri!” Avea dreptate. Poate altă dată...

... A doua zi dimineață n-am reușit să pornim la drum înainte de ora 10, deși ne-am propus. Și... încă un mic necaz pățirăm: ni se terminase pachetul de cafea și uitaserăm să cumpărăm altul. Mica noastră chicinetă era dotată cu pliculețe de ness, dar acestea nu ne satisfăceau pretențiile. Nu-i nimic, poate ne-o scoate bunul Dumnezeu în cale vreo cafea decentă... Sau poate nu... N-om muri o zi fără cafea!

Drumul trece fix pe la „poarta” noastră, e vorba despre aleea ce separă recepția hotelului de șirul de apartamente ce coboară pe partea superioară a versantului. Așa că n-a trebuit decât să încuiem ușa, să ne parcurgem terasa, să urcăm câteva trepte și gata, am fost deja pe traseu! De-acum, direcția Oia!

Drumul e când mai lat, când mai îngust, când acoperit cu un soi de pavaj făcut din pietre vulcanice (unele destul de zgrunțuroase) sau chiar asfaltat (porțiuni extrem de mici), când fix așa cum l-a făcut Mama Natură, plin de praf și pietre... De-aia am zis de încălțăminte adecvată; dacă între Fira și Imerovigli merg și papucii, apăi de aici încolo nu prea!

În câteva minute am ieșit din localitate, judecând după ultimile hoteluri pe care le-am lăsat în urmă. În stânga, privirile ne fugeau permanent către marea de un albastru perfect, aproape electric, închis între paranteze de piatră cenușie „coafate” pe vârfuri cu câte o dâră de frișcă albă: Oia în dreapta, Agia Irini (micuțul port al Thirasiei) în stânga. În calea noastră, puține alte lucruri notabile; în general, iarbă țepoasă arsă de soare. Când apărea câte un bolovan uriaș sau o tufă cu flori mari, albe, ca niște trompete, ne buluceam să le imortalizăm, dimpreună cu tovarășii noștri de drum!

Am depășit încă un grup de câteva resorturi, care de care mai luxoase, în dreptul lor aleea se face drum în toată regula, pavat frumos, mărginit din loc în loc de mici palmieri pe partea dinspre mare. Până aici drumul a fost ușor de parcurs, căci Imerovigli e situat la altitudinea cea mai mare de pe coastă, rezultă că am coborât ușor. De aici se urcă însă, panta nu e mare, dar, depășind zona „civilizată”, drumul e acoperit cu un amestec de praf și pietricele pe care îți cam fug picioarele. În plus, o cotește ușor în dreapta, astfel că marea dispare pentru scurtă vreme în spatele unei coline, pe vârful căreia se înalță bisericuța albă a Sf. Marcu. Urcarăm încă puțin, de-acum cărarea noastră se apropiase binișor de șoseaua națională, astfel încât, privind spre dreapta, puteam admira de la înălțime bună parte din coasta estică a insulei, o câmpie aridă, parțial cultivată, străbătută de o șosea și tivită cu valurile unei mări domoale.

Urcușul se termină într-o pădurice de pini, parfumată și atât de nefirească în pustiul acesta de lavă pietrificată! Și în mijlocul ei, biserica Profetului Ilie, alb-albastră - o oază de răcoare binevenită. De aici, aleea se împarte în două; am apucat-o, logic, pe breteaua ce urmează cel mai aproape linia mării, bucurându-ne de ultimile picături de umbră și de contrastul divin al culorilor: alb, albastru, verde crud...

... Ceea ce avea să ni se întâmple în curând va rămâne întotdeauna pentru noi la limita aceea subțire, în care pe alocuri se întrepătrund realitatea și fantezia... Pe cât mă gândesc mai mult, pe atât sunt mai puțin sigură că s-a petrecut aievea, că n-am visat... Hmm, noroc cu pozele! L-am văzut de departe și până să ne apropiem suficient, nu ne-am dat prea bine seama despre ce-i vorba. Mai apoi l-am și auzit; era o piesă cunoscută, hârâită la un aparat vechi de radio, legat cu un elastic să nu se dezintegreze; el îngâna melodia împreună cu solistul. Să fi bătut spre 70 de ani, față arsă de soare, umbrită de o pălăriuță cu boruri înguste, cămașă albă, lăsată slobodă deasupra pantalonilor bleu-cenușiu, rupți în genunchi (sau poate tăiați special, așa cum poartă tinerii în zilele noastre). Facies tipic, nu poate să nu te ducă gândul la Zorba-grecul!

În fața lui, un scaun simplu, de lemn. Alături, pe bordura dinspre pădure, două pleduri țesute, cum sunt preșurile noastre țărănești; deasupra, legată de un copac, firma stabilimentului: No goose allowed. Dincolo de drumul prăfuit, la umbra unui pin, „instalația de producție”, „barul”, „bucătăria” - spuneți-i cum doriți! În realitate, o masă încăpătoare de lemn, pe care se găseau: un mic rezervor de apă (cu robinet), o butelie cu gaz, un ibric, câteva ceșcuțe cu farfurioare, o ladă frigorifică. Agățate de crengile pinului - un coș de răchită și o traistă ponosită. De marginea mesei atârnau foi albe pe care era scris de mână, cu litere grosiere, „meniul”: cafea, apă, bere Mithos și Amstel, cola.

Amintindu-ne că am sărit peste cafeaua de dimineață, l-am întrebat dacă putem bea o cafea în frumoasa cafenea de pe marginea drumului. Da, dar numai cafea grecească. Ok, grecească și vroiam. Bine, ședeți voi aici - și ne-a indicat pledurile, apoi a luat scăunelul din fața lui și l-a mutat în fața noastră, gata măsuța! Cuminți, ne-am executat. S-a îndreptat către „bucătărie” și l-am urmărit fascinați cum a turnat apă în ibric din rezervor, cum a aprins focul, cum a fiert apa, cum a amestecat cafeaua - în timpul ăsta continuând să fredoneze cu seninătate. A luat ibricul de pe foc, l-a lăsat să se așeze cafeaua, între timp ne-a adus pe masă cele mai delicate ceșcuțe și farfuriuțe de porțelan - albe, cu floricele roz! Din lada frigorifică ne-a adus și un pet de apă rece ca gheața și pahare de unică folosință.

Gestul cu care ne-a servit cafeaua m-a impresionat până la lacrimi, pentru că era un gest vechi, din copilăria mea, pe care-l uitasem și în niciun caz nu m-aș fi așteptat să-l regăsesc aici, la mii de kilometri de casă, pe un drum prăfuit, ars de soare! Era gestul Mamaiei mele care m-a crescut... A pus mai întâi caimacul, culegându-l cu grijă de pe suprafața ibricului și împărțindu-l în mod egal în cele două ceșcuțe, apoi a turnat cu mare grijă cafeaua, să nu strice gulerul spumos. A aruncat o privire scurtă spre biserică, într-o parte acoperișul era mai jos și doi tineri se urcaseră pe el și se pozau în toate direcțiile; a comentat scurt, fără patimă: „Crazy americans.”

De prisos să vă spun că a fost cea mai bună cafea savurată de mine vreodată! Între timp, turiștii treceau și ne priveau cu mirare. Zorba al nostru se uita în urma lor și comenta, tot fără patimă: „Crazy french people.” „Crazy germans.” La final am plătit cât am crezut noi de cuviință: 10 euro. Am primit apa rămasă la pachet. A fost atât de insolită această apariție, încât de multe ori mă gândesc dacă n-o fi fost însuși Dumnezeu, coborât din Ceruri pentru noi, să ne facă o cafea grecească de care să ne amintim toată viața!...

Drumul continuă să șerpuiască în plin soare, marea era o oglindă albastră și calmă, Oia se apropiase puțin, dar tot departe era. După cât se vedea, aveam de coborât un versant, apoi de urcat un altul. Deasupra noastră se etalau straturi de rocă de culori și structuri diferite - straturi de lavă provenite din diferite erupții, o adevărată lecție de geologie. Dacă n-ar fi marea, te-ai putea crede pe Lună sau pe Marte. Vegetație puțină, praf și pietricele extrem de alunecoase, mai ales la coborâre. Ăsta mi s-a părut segmentul cel mai greu de parcurs, dar cumva am ajuns jos cu bine.

De-aici drumul continuă pentru o bucată pe șoseaua de mașini, vreo 6-700 m, nu mult. La capăt, pe stânga, e un snack-bar cu câteva mese și scaune sub o copertină, ne-a plăcut aspectul său rustic și am rămas cât să bem un suc de portocale proaspăt stors. Pe urmă ne-am făcut elan pentru ultima bucată a drumului, din nou o cărare prăfuită, ce urcă mai întâi printr-un peisaj selenar (altă lecție de geologie) vreo juma' de oră până la Biserica Fecioarei - o mică bijuterie alb-crem-albastră (această porțiune de drum poate fi făcută călare pe măgăruși, le-am văzut „stația” jos, în apropierea snack-barului, dar știți părerea mea despre o astfel de variantă de transport). Biserica am găsit-o închisă, însă ne-am odihnit câteva minute la umbră, pe treptele ei, iar de pe platforma pe care este așezată se vede foarte frumos, atât spre Imerovigli, cât și spre Oia...

Din punctul acesta se tot coboară, drumul devine floare la ureche, pasul prinde sprinteneală, stimulat de apropierea tot mai evidentă a finalului de călătorie. Harta zice că prima porțiune din Oia s-ar chema Finikia, localnicii susțin că-i una și aceeași așezare; oricum, o graniță clară n-am zărit. Am mers o bucată bună printre proprietăți de lux, majoritatea amenajate în vechile „peșteri” săpate în tuful vulcanic, ce serveau inițial drept modeste locuințe pentru pescarii insulei; în prezent, trebuie să ai portofelul zdravăn burdușit ca să închiriezi un astfel de studio („asezonat” cu jacuzzi sau piscină personală) chiar și pentru o noapte doar! Am mai spus-o: Santorini e minunat, e „altfel”, e un spectacol permanent, uluitor, schimbător la fiecare pas, ce trebuie vizionat măcar o dată-n viață! Dar prețurile proprietăților cu vedere la Caldera sunt exagerate în mod nejustificat, întreținute doar de nebunia unora ce-și permit să le plătească!

Pe negândite cărarea noastră s-a transformat într-o alee din ce în ce mai elegantă, astfel că pe măsură ce ne-am apropiat de centrul Oiei, a devenit pavată cu marmură albă, frumos șlefuită. De-o parte și de alta, pe lângă micile portițe albastre de lemn ale vilelor, se înșiră magazine de lux, galerii de artă și taverne. Ne-am oprit și noi pe terasa uneia din ele să ne întremăm puterile și să ne restabilim nutrienții - vom dezbate altădată.

Pe urmă, în transă, vrăjiți, ne-am continuat plimbarea până aproape de capătul orașului, pozând în stânga și în dreapta... Am revăzut cu drag locuri vizitate și data trecută: celebra cupolă albastră a bisericii Isodia Theotokou, ruinele castelului bizantin... N-am mai avut putere să coborâm în portul Amoudia, am fi vrut (cel puțin eu), dar nu prea ne mai ascultau picioarele. Ne-am întors, am căutat stația de autobuze și am avut noroc - după nici 10 minute ocupam două locuri în autobuzul climatizat, iar după alte 15-20 coboram în piațeta din Imerovigli...