Experiența noastră gastronomică în insula Ios

TIPĂREȘTE

În Ios am avut mai puține posibilități să explorăm bucătăria locală decât în celelalte insule pentru simplul motiv că aici am petrecut mult mai puțin timp. Dar chiar și-așa, tot s-a nimerit să mâncăm un prânz și 2 cine, suficient cât să ne facem o idee. Mai ales că am mers la sigur, după recomandările gazdelor noastre de la Seebreeze Hotel!

Pentru prima seară am ales taverna tradițională Polydoros, aflată nu departe de reședința noastră, pe drumul către plaja Koumbara. Planul inițial a fost să lenevim pe plajă până la apus, apoi să mergem să cinăm, dar știți cum stă treaba cu socoteala de acasă... Plaja ar fi fost numai bună de lenevit pe ea dacă n-ar fi deținut un bar cu muzică de-aia bubuitoare - moartea pasiunii! Ceea ce ne-a gonit de-acolo repejor, taman până în capitala Chora, cu care am făcut cunoștință la nivel minimalist... Apoi ne-am întors, că de! „idei puține și fixe”! :)

Polydoros e o tavernă de familie cu aspect absolut nesofisticat, dar cu mâncare proaspătă și delicioasă, după cum o lăudase Annerie. Are o parcare spațioasă pe una din laturi, pe care noi am găsit-o aproape goală (dar noi obișnuim să cinăm destul de devreme, cel puțin după standardele grecești) și am lăsat-o aproape plină. Am străbătut o anexă a terasei, dotată cu o masă de ping-pong, apoi ne-am îndreptat spre terasa propriu-zisă, unde ne-am ales una din multele mese libere.

Precum vă spuneam, nimic deosebit (și la prima vedere nici măcar prea îmbietor) legat de locul ăsta: o casă albă cu obloane albastre (tipic cicladic), iar în fața ei o terasă acoperită, sprijinită pe câțiva piloni. Mese de 4 persoane, îmbrăcate în fețe textile alb-albastre și scaune de plastic, pe ramă de aluminiu. Singurele decoruri erau ghivecele cu flori presărate din loc în loc, pe margini. Vreo două ventilatoare fixate pe zidul casei se străduiau să primenească aerul fierbinte al serii de vară și mai ales să împrăștie țânțarii (a propos de țânțari, gazda împrumută doritorilor, din când în când, un spray cu Autan).

Abia la a doua vedere am remarcat un mic separeu cu o singură masă, situată cumva în grădină - decor romantic, gata să ne mutăm acolo, dar ne-au luat-o înainte două perechi de tineri. După vreo 5 minute numai că-i vedem că-și iau bagajele și-și caută altă masă, pe terasa mare; pasă-mi-te, „bălării” mai multe, dar și țânțari pe măsură!:(Pe unul din pereții exteriori era și un televizor cu ecran destul de generos, ce mergea în surdină pe un post local; nu c-aș fi vrut musai, dar fiind cu fața către el, aproape că am urmărit cât timp am mâncat un documentar filmat pe undeva, prin Grecia...

Nu ne-am așezat bine, că am și primit meniurile, destul de rustic executate, niște foi printate vârâte fiecare într-o folie de plastic și adunate într-un dosar. Mi-a plăcut mult pagina introductivă - o caricatură înfățișând o pisică în fața unui schelet de pește, din care zăceau pe jos vreo 3 oscioare: „mă iubește, nu mă iubește... ”. A doua pagină îi asigura pe clienți (în limbile greacă, engleză și germană) că ingredientele sunt absolut naturale și mâncarea servită este gătită în chiar ziua respectivă. Urmau apoi paginile dedicate preparatelor propriu-zise, pe „căprării”: antreuri, feluri principale, salate, deserturi, băuturi. N-am apucat a le studia prea intens, căci doamna care ne adusese meniurile (și care avea să se dovedească a fi chiar stăpâna casei și, cu mare probabilitate, bucătăreasa) s-a prezentat lângă noi și ne-a poftit în interior, să ne prezinte felurile deja preparate, poate ne face ceva cu ochiul.

Mai întâlniserăm genul ăsta de prezentare cu vreo 2 zile în urmă, în insula Naxos, de data asta nu ne-am mai minunat așa de tare ca prima dată! Mai multe caserole imense de inox se aliniau pe un stativ și, descoperindu-le pe rând, doamna ne-a denumit (și acolo unde era cazul ne-a și descris pe scurt) comorile apetisante și aburinde pe care le ascundeau. Să fi fost vreo 10-15 chestii, nu mai știu exact ce, mi-a fost jenă să pozez și țin minte că nici să alegem nu ne-a fost ușor! Într-un final ne-am decis: o porție de tsimetia (un preparat specific insulei Ios, după cum ne-a fost prezentat - flori de dovlecei umplute cu o cremă de brânză și apoi prăjite ușor); o salată grecească mică; escalop de vițel cu pilaf pentru Tati și tot vițel, dar cu sos roșu și cu spaghete pentru mine. Drept udătură - un pet mare de apă și vinul casei (roze) servit la carafă de jumătate de litru.

Desigur, întâi ne-au venit băuturile, minunat de răcoritoare, dar nici pentru mâncare n-a trebuit să așteptăm prea mult, majoritatea felurilor fiind deja pregătite (doar salata a fost nevoie să fie asamblată). A propos de salată, diferența față de ceea ce știam era că peste legumele proaspete nu trona veșnica felie de feta stropită cu ulei de măsline și cu oregano, ci tot o cremă de brânză, extrem de fină și de gustoasă (recunosc, am o slăbiciune deosebită pentru brânzeturi!). Odată cu salata am primit și florile de dovlecei - extraordinare, efectiv se topeau în gură! Mmm... Foarte, foarte bune! (Aveam să mai urmăresc acest fel de mâncare și prin meniurile celorlalte restaurante, dar n-am mai avut parte!...)

Au sosit apoi porțiile calde, pe care le-am împărțit între noi, așa cum facem mai mereu. Nu știu care mi-a plăcut mai mult, cred că totuși cea cu pilaf, la cealaltă sosul ăla de roșii era ideal de aromat, dar un pic cam sărat pentru gustul meu. Totuși, porțiile moderate ca dimensiuni și noi destul de flămânzi - aproape că am lins farfuriile, spre disperarea găștii de mâțe, care s-a mutat dezamăgită la altă masă, concluzionând: „Nu mă iubește... ” :) N-a mai încăput nimic dulce și nici măcar a doua carafă de vin, așa că am cerut nota de plată, care nici ea n-a întârziat prea mult să apară: puțin peste 40 de euro, un preț ok pentru 4 feluri de mâncare! Cred că am plătit cu cardul, dar nu mai țin minte exact; în tot cazul, în multe locuri am putut plăti cu cardul prin Ciclade, ceea ce ne-a cam surprins în mod plăcut...

&&&

A doua zi la prânz ne-am dus chitiți în alt loc recomandat de Annerie: taverna Alonistra din micuțul sat Psathi, situat pe coasta estică a insulei, la vreo 15 km de capitala Chora. Dacă nimeriți satul, nimeriți și taverna, căci este unicul stabiliment de acest gen în zonă, nu departe de intrarea în localitate, pe partea stângă a drumului. Am lăsat mașina în micuța parcare din apropiere; nu-i nicio problemă dacă o găsiți ocupată în totalitate, căci se poate parca lejer pe marginea șoselei, mai ales că nu-i cine știe ce trafic. (Satul are o plajă superbă și un mic port, pe care n-am pierdut ocazia de a le vizita cu această ocazie.)

La fel, o clădire simplă, cu un singur nivel și cu o terasă absolut fabuloasă, care ne-a vrăjit din prima clipă prin numeroasele decorațiuni vegetale și tradiționale, o să vedeți în multele fotografii pe care le-am făcut acolo și pe care le voi atașa la finalul articolului! Mi-a plăcut mult de tot atmosfera, ce mai! Terasa e pavată în stil caracteristic cicladic, cu plăci mari de piatră, asortată cu zidăria casei. Umbra e asigurată de un plafon din nuiele puse una lângă alta, de care sunt agățate corpuri de iluminat ce imită coșurile de răchită. Mesele de forme și mărimi diferite sunt în general din lemn masiv, ca și scaunele. Terasa are formă de L, cu o latură în fața casei, iar cealaltă pe partea dinspre mare; evident că toate mesele „cu vedere” erau ocupate și nici măcar dintre celelalte n-am ales noi ce-am vrut, ci ni s-a indicat unde să stăm fără drept de apel! De data asta „șeful” era un el - un tip trecut binișor de prima tinerețe, ba chiar și de a doua, cu un facies dârz și cu vorba puțină, dar fermă, se vedea de la 7 poște că nu prea-i suflă nimeni în borș - angajați și turiști deopotrivă! Aveam să ne distrăm copios urmărindu-l de-a lungul șederii noastre acolo - cel puțin eu!

Și aici am primit doar de formă meniurile și chiar am fost lăsați câteva minute să le studiem. Pe urmă s-a înființat nenea-cel-fioros și ne-a indicat panoul pe care era trecut cu creta „meniul zilei”. Nu aveam de ales între prea multe variante, ceea ce avea să ne simplifice existența pentru următoarele două minute: pulpă de miel; chiftele cu sos; supă de năut; musaca vegetariană; pește-spadă; calamari prăjiți sau la grătar. Eu am optat pentru chiftele, iar Tati pentru musaca. De băut am luat câte o bere artizanală Nissos, ceva făcut pe plan local, după ce am tras cu ochiul pe la mesele vecine... Am întrebat dacă felurile noastre au garnitură sau salată și nenea-cel-fioros ne-a tăiat-o scurt: „Au tot ce trebuie! ” Am înghițit în sec și n-am mai comentat.

Ne-am primit repede bericile și ne-am felicitat că le-am ales, erau demențial de bune! De reci, nici nu mai zic! Și mai o dușcă de bere, mai o poză... când remarc că una din mesele „cu vedere” s-a eliberat! Țuști - repede, s-o ocupăm! Pe la jumătatea drumului, ne-am ciocnit însă de privirea încruntată a „șefului”: treceți înapoi! Păi știți, vrem să vedem și noi marea... Niet! Înapoi!

Am zis c-o fi masa rezervată pentru cine știe cine și ne-am conformat, ce să facem?!... Totuși, după ce a strâns farfuriile și paharele folosite și a așternut o nouă față de masă din aia, de hârtie absorbantă, nenea-cel-fiorosu' ne-a făcut semn: acum puteți să vă mutați! Altă viață! Săr'naaa!

Taman la timp ca să ne fie servită și mâncarea. Musacaua lui Tati a venit tolănită pe un pat consistent de salată, dar n-avea alături niciun hidrat de carbon, nimic; noroc că primiserăm și un coșuleț cu pâine. În plus, era un „colț”, judecând după cele două margini cam arse, posibil chiar să fi prins ultima porție, căci am auzit mai apoi pe cineva comandând musaca și pe „șeful” ripostând sec: s-a terminat. Gustul însă... demențial! Nu mi-am putut imagina că o musaca făcută doar cu legume poate fi atât de bună! Și cumva... până la urmă, destul de sățioasă, Tati s-a declarat satisfăcut pe moment!

Chifteluțele mele chiar au avut de toate, și garnitură (cartofi prăjiți), și o mână de salată. Excelente și ele, mult peste așteptări! Annerie a avut dreptate când a zis că dintre toate cârciumile de pe insulă, asta e preferata ei în materie de gust la mâncare... Când a venit să ne aducă nota de plată (29 de euro), i-am lăudat „șefului” mâncarea, că fuse delicioasă! „I know”, a venit replica. Scurt și la obiect. Omul știe ce vinde, asta e clar, poate la comunicare să mai lucreze un pic... Deși nu cred că dă prea mulți bani pe acest aspect...

&&&

Cina am luat-o în oraș. Adică în singurul oraș al insulei, Chora. Annerie ne recomandase aici două restaurante, a zis că nu poate să le departajeze în niciun fel, îi plac la fel de mult: To Katogi și Lord Byron. Ne recomandase și un bar, sugerându-ne să așteptăm acolo apusul soarelui în fața unui cocktail; chestia asta nu prea e genul nostru, am preferat ca în scop de apus să ne cocoțăm pe una din cele două coline pe care e așezat orașul; vă divulg însă numele barului, cine știe, poate pe alții îi coafează ideea: Ios Club Sunset & Cocktail Bar (previzibil, nu?!).

În fine, după ce ne-am delectat cu spectacolul oferit de astrul zilei în drumul său către dormitorul regal de sub pătura mării, ne-am scoborât de pe deal și-am pornit-o spre centrul vechi, pe care oarecum îl cunoșteam, căci îl mai bătuserăm un pic și cu o zi înainte. Primul care ne-a ieșit în cale a fost To Katogi și am zis asta e, karma... Ne-a preluat o domnișoară încă de la intrare (cum ar veni, o hostess-ă, cam cu asta se ocupa ea, să așeze oamenii la masă), care primul lucru ce ne-a întrebat a fost dacă avem rezervare (amintesc că era o zi de miercuri). Am recunoscut că nu ne trecuse prin bibilici să facem rezervare, iar ea ne-a rugat să așteptăm puțin. După ce s-a sfătuit cu colega care servea pe terasă și cu agenda de programări, a revenit spre noi și ne-a condus către una din măsuțe: „E liberă vreo 2 ore; dacă nu, am mai avea ceva înăuntru...” Am acceptat masa de afară, timpul alocat era mai mult decât suficient pentru noi!

To Katogi este unul din locurile acelea foarte colorate și romantice și vesele, în care tot timpul cât te afli acolo e plin de zeci de mici descoperiri, una mai încântătoare decât alta! O clădire în formă de U îmbrățișează o curticică pietruită (dealtfel, totul excelează prin... micime la Katogi - la modul drăguț, desigur). Mesele sunt mici, de maxim 4 persoane, pentru unele scaune n-a mai fost loc și s-au instalat niște băncuțe fixate de pereții exteriori ai clădirii. Pe ferestrele deschise se zărea interiorul la fel de viu colorat, plin de tablouri, vaze de flori, tot felul de bibelouri nostime... Culorile cred că au fost „de vină”, că locul mi-a sugerat mai degrabă... Brazilia decât Grecia! Sau hai, Spania, Portugalia cel mult! Dealtfel, numele complet este To Katogi Greek Tapas Meze; păi ce treabă au tapas cu Grecia?! Precum spuneam, locul strâmt... oameni mulți... nu prea am făcut poze:(, trebuie să mă credeți pe cuvânt!

De data asta meniurile au fost pe bune; 2 pagini, dar ce pagini! Pe ăstea le-am fotografiat; nu de alta, dar n-aș fi putut să țin minte combinațiile alea abracadrabante! La început mi-a fost teamă că To Katogi o fi vreun restaurant de fițe, că va trebui să ne vindem un rinichi-ceva să ne putem achita nota la final... Asta până am descoperit și prețurile, trecute discret în dreptul fiecărui fel de mâncare - marea majoritate numere formate dintr-o singură cifră - așa că ne-am relaxat și am putut să ne concentrăm pe ce să comandăm. Am ales așa: eu, paste de casă cu umplutură de pere și brânză în sos cremos de morcovi și... brânză afumată (Eee?), iar Tati, cotlet de porc marinat în muștar grecesc și miere de Ios, cu ceapă prăjită (Eee?). De băut, câte o bere Alfa (banal, recunosc, mergea ceva mai rasat, dar na, ne pălise setea aia adevărată...).

Masa ni s-a acoperit cu o față din hârtie și imediat după aceea ni s-au adus farfuriile și tacâmurile. Evident că erau din același film - farfurii din porțelan decorate cu delicate desene colorate, tacâmurile adunate toate într-o caserolă tapetată cu un șervet textil înflorat, până și bucățelele de pita erau într-un „coș” în formă de inimă, roșu cu buline albe! A, și am avut și lumânare aprinsă pe masă, să știți! :) Muzica relaxantă, de calitate, completa fericit atmosfera...

După un timp rezonabil au venit și felurile comandate - plating demn de o emisiune-concurs de specialitate! Ce să vă zic, totul a fost excelent echilibrat, de la combinația de gusturi și arome până la dimensiunea (perfectă a) porțiilor! Bun, bun rău! De fițe mâncătoria asta, dar la un preț rezonabil. Care fu el, prețul final... fix 30 de euroi. Dominișoara-sefă de sală ne-a condus către ieșire și ne-a poftit să mai venim pe la ei; ne-om mai duce, doar n-o să dezamăgim fata!...

&&&

În concluzie, fu bine, tare, tare bine la insula Ios! Chiar dacă mai scurt decât a fost plănuit, sejurul nostru acolo a fost de excepție și păstrăm amintiri minunate, inclusiv de natură gastronomică!

---

VIZUALIZĂRI: 772 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI