Pubi şi Fiameta

TIPĂREȘTE

Un profesor universitar (Daniel Vighi) a scris cu ani în urmă nişte povestiri despre oamenii din ţinutul lui natal (Lipova), aflate în tinereţea lui. Un cineast a făcut un filmuleţ din povestiri. Pubi este ultimul conte Teleki, iar Fiameta (chiar aşa scris), colegă de clasă cu el şi povestitoare în film. Povestirea este despre decăderea contelui, care, deşi vorbea multe limbi străine şi avea şcoli înalte, era beţiv. Şi bineînţeles, foarte sărac după naţionalizare. Mama lui era o Mocioni, care cu demnitate accepta ajutorul ţăranilor. Dar ea apucat să plece în străinătate şi să moară acolo în jurul anilor 50. Pubi nu. A murit într-o haltă.

Peste ani profesorul a participat la constituirea unui ONG (Ariergarda), care are şi istorici ca membri, nu numai literaţi, şi care şi-a pus printre obiective şi educaţia patrimonială. Una dintre excursiile de o zi organizate în colaborare cu o firmă de turism a fost la conacele familiilor nobiliare de pe valea Mureşului.

Astfel am ajuns, într-o splendidă zi de noiembrie, mai întâi la Conop, satul Odvoş, unde, în mijlocul unui domeniu de aproape 600 de hectare de pădure şi teren arabil este un conac atestat de pe la 1650. Pe la 1750 a fost atacat de ţăranii răsculaţi, pe la 1800 a fost renovat şi i s-a redat stilul neoclasicist. A aprţinut baronilor Konopi, ultimul baron a murit la 1947, dar a înfiat un copil, pe Gheorghe Lenghyhel, căruia i-a transmis titlul de baron. A fost naţionalizat în 1948. A funcţionat ca tabără de copii. În 2007 Lenghyhel l-a primit înapoi şi probabil nu a avut bani să-l renoveze, astfel că acum este o ruină, atât el, cât şi centrala termică şi capela de mărimea unei biserici. Konopi nu a fost numai baron ci şi inginer agronom. A creat trei soiuri de grâu Odvoşi, care, zice-se, sunt strămoaşele celor mai bune soiuri de grâu europene. Una din doamnele din grup a scos originalul diplomei lui de agronom, pe care-l moştenise de la socrul său, împreună cu un alt document scris în maghiară, despre care nu ştia ce este. S-a dovedit a fi carnetul lui de student de la o facultate de drept.

Apoi am trecut pe lângă castelul de la Săvârşin, i-am aflat şi lui povestea, dar, bineînţeles, nu am putut intra. La 5 Km de Săvârşin este, în satul Căpâlnaş din comuna arădeană Birchiş, castelul zis „micul Trianon”, după forma sa. A fost construit de nobilul aromân Mocioni în trei ani, 1876-1879, în mijlocul unui domeniu de păduri de 86 de hectare. (Mocioneştii aveau mai multe castele în mai multe locuri.) Ultima moştenitoare, Ecaterina, s-a căsătorit cu contele ungur (Eugen) Jeno Teleki şi l-a avut pe acel Bubi sau Pubi de mai sus, de fapt tot Eugen. Conacul nu este o ruină pentru că, după naţionalizare, a fost transformat în preventoriu TBC pentru copii, iar din 1979 este spital de psihiatrie. Are 24 de camere şi vreo 60 de pacienţi. Urmaşii conţilor l-au revendicat şi l-au primit în anul 2007, an din care primesc 24 000 euro chirie anuală. L-au scos la vânzare pentru 1,1 milioane de euro, deşi ar face vreo 2 milioane. Pentru că este monument istoric de clasa A, cumpărătorii trebuie să ţină seama de multe lucruri. Împrejurimile sunt foarte frumoase: parc dendrologic curăţat, mormintele tatălui şi surorii lui Pubi care încă au candele aprinse. Ne-am putut plimba în el, în castel, sigur, nu am putut intra.

Ultimul „castel” vizitat a fost conacul Mocioni din satul Bulci, care şi acesta a fost spital şi acesta a fost revendicat şi acesta este în ruină. Castelul a fost cumpărat de la baronul Fechtig-Fechtenberg la 1858, renovat în stil neoclasicist, pe faţadă i-a fost adăugat blazonul familiei Mocioni de Foen, care este intact şi azi. Are acareturi multe, Antoniu Mocioni a construit şi o biserică şi o şcoală, avea şi o seră. Domeniul era de 7000 de hectare, restituite integral ultimului proprietar, urmaş al baronului Stârcea, copilul înfiat al lui Mocioni, care era mare maestru de vânătoare (cum fusese şi tatăl lui adoptiv) şi care fusese înainte secretarul particular al lui Carol al II-lea. De fapt de restituire s-ar fi ocupat un avocat, al cărui onorariu a fost de... 50%. Stârcea a murit în 1992 la Geneva, dar revendicarea de la primăria Arad, de care ţine ca fost spital, merge înainte. Astfel că acum conacul, care după naţionalizare a fost sediu GAS (gospodărie agricolă de stat pentru cine nu a trăit mai mult), apoi preventoriu TBC, este părăsit de mai mulţi ani. Ultima evaluare a fost de... 146 000 euro, din care s-au şi dus câteva zeci de mii prin degradare. Noi i-am dat târcoale prin parcul dendrologic care-l înconjoară şi unde bălăriile ne ajungeau la brâu, ne-am uitat înăuntru pe ferestrele sparte, am fost îndemnaţi să ne gândim că pe terasa acestui castel a fost hotărât evenimentul de la 23 August 1944 şi să ne imaginăm cum arăta conacul când veneau la vânătoare până şi regii. Eu am încercat să-mi închipui care era salonul în care tatăl meu şi un coleg, tineri ofiţeri campaţi la Lipova, au fost invitaţi într-o după masă să joace cu Mocioni şi fiul său bridge-ul de care erau cunoscuţi ca pasionaţi. „Aţi câştigat? ”, l-am întrebat eu plină de speranţă. „Ba am pierdut, erau foarte buni! ” M-am mai şi gândit în plus: dacă eu m-am hurducat pe drumuri aşa de mult cu un autocar modern, cum le-o fi fost vânătorilor şi soţiilor lor în rădvane şi în autoturismele timpului? Şi am plecat spre cimitirul din satul cu numai 50 de locuitori azi, unde erau mai multe morminte decât săteni. Cimitirul este în mare parte îngrijit. Doar fusese şi 1 noiembrie. În capăt era ridicat un monument unui colonel ungur care se refugiase aici după 1848. Când cei 13 generali au fost executaţi la Arad, colonelul Gall nu a suportat ideea că va avea aceeaşi soartă şi s-a otrăvit. Iar Stârcea i-a pus, după mulţi ani, piatra tombală. Acasă m-am documentat asupra celor 13 generali şi zău că am aflat lucruri noi.

De la cimitir am plecat pe malul Mureşului să vedem brodul, adică luntrea lată, care făcea trecerea pasagerilor, oameni sau vite, de pe un mal pe altul. Funcţionează încă, fără podar. Cine are treabă pe malul celălat, şi-l duce de unul singur. Aici am auzit nişte păreri în legătură cu denumirea: fiind vorba de brod şi nu de pod, cel care cerea un zlot în cântecul popular „Mă dusei să trec la Olt” ar fi trebuit să fie brodarul, nu podarul. Aşa că am recurs la dicţionar: brod, brud, brudă, brudină vin de la slavul „brodu”, care înseamnă vad. I se mai zice şi pod trecător/mişcător/umblător/plutitor, dubas sau bac. Numai compă n-am găsit, denumirea locală şi poate c-o veni de la italienescul cambiare: a schimba. Brodul are o pârghie care se mută în funcţie de cursul apei faţă de mal. Fiind legată de un cablu, firul apei pune luntrea în mişcare, până o aduce drept, pe malul celălalt. Am aflat şi o istorioară: pe timpul lui Mocioni era un podar pe nume Bela. Într-o zi este chemat de pe malul celălat să-şi facă treaba. A răspuns din casă: nu vin, acum mănânc. Strigat a adoua oară, a strigat şi el: poate să fie şi regele, nu vin, acum mănânc. Şi regele Mihai, care era cel care voia să treacă, a aşteptat să mănânce Bela.

În drumul nostru între conace am mai văzut şi muzeul din Lipova, din casa lui Sever Bocu, altă personalitate politică deosebită, alt destin dus la tragism de regimul nou instaurat. I se zice „Versailles în miniatură”, dar mi se pare pretenţios zis, chiar dacă are sală a oglinzilor, tapete din ţesături, parchete din lemn de trandafir cu intarsie, sobe de teracotă deosebite. Funcţionează şi drept casă de cultură şi muzeu de artă. Peste drum este bazarul turcesc din secolul XVI, care şi azi are tot magazine. Deci a funcţionat câteva secole neîntrerupt! Iar după turci nu a rămas nimic altceva. Cam nicăieri, cu toată ocupaţia de 164 de ani. Am citit mai demult că ei nu impuneau, acolo unde ocupau, religia şi modul de trai turceşti. Aşa că ne-au rămas câteva cuvinte şi... unele obiceiuri.

A fost o zi frumoasă, o zi interesantă, o zi plină. Unele doamne din grup puneau de-o „revoltă” că „nu se face nimic cu aceste clădiri, ce păcat că sunt folosite ca spitale, ar trebui să se facă ceva”. Te impresionează, da, că lucruri aşa de frumoase se duc pe apa sâmbetei, că oameni dotaţi ca Pubi Teleki nu şi-au mai găsit busola (deşi cred că şi-o pierduse înaintea instaurării minunăţiei de regim). Dar fiecare avem în familie poveşti de despuiere asemănătoare, păstrând proporţiile. Iar azi sunt nevoi mult mai mari decât a restaura nişte conace care acum nici măcar nu ne mai aparţin.

---

VIZUALIZĂRI: 697 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI