Prin Sighişoara (I)

TIPĂREȘTE

"Popoarele care-şi îngrijesc monumentele lor se ridică pe ele însele, căci pretutindeni monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generaţiile viitoare. " / Regele CaroI I al României

Am făcut de curând un scurt popas în cetatea Sighişoarei, "Perla Târnavelor" cum o numea un călător în sec. XIX şi v-am povestit deja despre cazarea deosebit de frumoasă de care ne-am bucurat şi pentru asta Doiniţa are un mare merit că articolul ei m-a convins pe deplin. Mulţumesc Doiniţa, să cauţi şi altele prin Transilvania că am nevoie ????. Cam de atât ne-am bucurat pe deplin acolo! Cetatea pe care nu o văzusem de mult timp, dinainte de a fi patrimoniu UNESCO 1999, eram siguri că o găsim frumoasă, renovată şi cu un autentic aer medieval. Din păcate, dezamăgire cruntă. Şi am plecat de acolo cu multă amărăciune în suflet.

Din primii paşi făcuţi în oraş, ne-am dat seama că e plină de turişti, cei mai mulţi străini. Şi eram la sfârşit de octombrie, mă gândesc cum este în iulie şi august. La tot pasul auzeai engleză, germană, spaniolă, franceză.

Despre cetatea Sighişoarei s-au scris multe pagini aici pe AFA. Chiar nu mă gândeam să scriu decât despre cazare şi nu despre oraş. Dar m-am răzgândit. O fi Dracula cel ce şi-a băgat... coarnele ?????! Nu contează nici cine m-a convins şi nici dacă voi primi ceva “crăiţari“ pentru asta. Am să vă povestesc despre plimbarea noastră prin cetate astfel ca cei ce mergeţi în viitor să combinaţi câteva articole de aici de pe AFA şi să aveţi un ghid oarecum altfel decât găsiţi la faţa locului. Dacă găsiţi unul bun! Desigur, dragul nostru sighişorean Andox mă poate corecta, doar este omul locului şi ştie mult mai multe şi la zi.

Plimbarea noastră a început fix din faţa cazării, Taschler Haus Boutique, v-am spus că în câteva minute străbăteam cei cam 150 m până la turn.

Drumul spre turn este în pantă, pavat cu piatră ce devine alunecoasă pe vreme umedă cum am pins noi. Dar am profitat de grija celor de acum aproape două secole, am mers o bună bucată de drum pe o porţiune acoperită, ferită de ploi şi care, probabil, mi se potrivea: Coridorul doamnelor bătrâne! Chiar aşa scria pe un minuscul pliant! Ce grijulii erau edilii cândva cu babele ???? Oare ce interese aveau?!

Turnul cu ceas, Turnul Orelor, simbolul cetăţii, l-am înconjurat oarecum de câteva ori, ziua şi seara. Marţi am urcat aproape de vârf şi am admirat zările pe sub picăturile ploii. Ştiţi deja istoria lui din alte articole. Acum simbolul oraşului ne-a părut trist şi plin de griji.

Privit din exterior are puţin farmec, mai ales dacă încerci să descifrezi ce scrie pe pietrele tombale de lângă el. Zidurile groase de 2.3 m cum scrie pe o prezentare, au ocrotit bine primăria, arhive, trezoreria şi chiar depozitele de muniţii ce au funcţionat aici de-a lungul secolelor. Are 64 m înălţime din care 34 m sunt ai acoperişului îmbrăcat cu ţigle smălţuite colorate ce stau încă bine de ceva ani. Vârful are două cupole diferite ca mărime şi în formă de bulb mic, îmbrăcate în cupru. Vârful turnului are un glob, se spune de aur şi aici este o legendă frumoasă dar şi temută de localnici, să nu cumva să le ia cineva globul ????!! Predicţia există, va reuşi oare cineva să facă asta totuşi, ce ziceţi?

Hai să vă spun eu legenda. Se spune că în sec. XVI când s-au desfăcut schelele turnului şi acesta a fost privit în toată splendoarea lui, oamenii şi-au dat seama că acoperişul pare neterminat. Cum în lumea bună occidentală se practica montarea unui glob în vârful turnurilor, sighişorenii au căutat până au găsit un meşter care să-l facă dar să-l şi pună în vârf, nemaifiind schelele acolo. Au găsit un uriaş care l-a şi pus în vârf dar i-a avertizat pe localnici că în timp, dacă cineva înalt, fără ajutorul scărilor sau schelelor îl va atinge cu mâna, globul de aur va fi al lui şi nimeni nu se va opune să-l ia! Legenda e aparent banală dar are trimiteri clare spre alte istorii despre care se vorbeşte puţin.

Tot pe vârful acoperişului este şi aşa zisă staţie meteo, un cocoş ce se roteşte după cum bate vântul. L-am căutat cu privirea, l-am pâsâit, l-am fluierat dar nu ne-a cântat şi nici nu l-am zărit prea bine dar m-am luat după arătătorul unei ghiduţe mici cât un dop dar plină de poveşti. Se pare că bietul cocoş era plouat ???? Umblă vorba prin târg că dacă cocoşul are ciocul îndreptat spre apus, sigur localnicii îşi cară umbrelele de ploaie cu ei! Aşa o fi!!

Dar intrăm să vedem turnul care n-ar avea nici un farmec în interior dacă n-ar găzdui de peste 100 de ani Muzeul de Istorie al Sighişoarei.

Am cumpărat biletele pentru vizitarea turnului şi muzeului pe care îl adăposteşte, nu şi anexele, camera de tortură şi sala armelor - 15 lei/persoană, fotografiatul gratis. Am eliberat rapid micul şi foarte incomodul spaţiu din faţa cabinei de unde ar fi fost necesar să primim ceva mai multe informaţii. Mai mult de trei oameni nu încap acolo, turişti veneau, alţii coborau scara peste cei ce vroiau bilete, doamna s-a enervat pe un străin care nu avea în ADN că doar pe scară e voie nu şi pe uşiţa deschisă de lângă cabină! Neplăcut pentru grupul german care nu s-a simţit chiar confortabil că i-au lipsit cele mai sumare indicaţii. Dar au trecut elegant peste nervii doamnei şi au început urcarea scării! Cum?! Ei, aici e o urmă de judecată a arhitecturii vechilor turnuri pe care aştept să o explicaţi voi în ecouri ????????

Paznic al oraşului, turnul a fost sediu al administrţiei cetăţii până în 1556, judecătorie - etajul I - dar şi închisoare civilă apoi militară ❲aceasta în fosta cameră de tortură, azi parte a muzeului). Aici în camera de tortură pe un perete s-a găsit o inscripţie, morgen werde ich... - mâine eu voi fi…. se crede un ultim mesaj al unui condamnat la moarte. Explicabil căci cetatea Sighişoarei a fost una din foarte puţinele cetăţi transilvane ce avea drept de jus gladii, mai pe limba noastră dreptul de sabie, dreptatea sângelui, adică dreptul de a judeca şi condamna la moarte în locul şi în numele regelui. Şi ştiţi cui i se tăia capul? În special trădătorilor de ţară şi funcţionarilor ce furau din avutul comunităţii! Simbolul acestui drept, vizibil de atunci când toţi îi ştiau semnificaţia, cele patru turnuleţe de deasupra balconului, fiecare de aprox. 12 m înălţime. Acel simbol era de fapt pentru unul din cei doi judecători ai cetăţii, cel regal. Pentru gâinării era judecătorul scaunal. Judecăţile aveau loc în Piaţa Cetăţii iar execuţiile sus pe deal. Istoria, dacă e adevărată, spune că doar o singură persoană a fost executată în incinta cetăţii, în curtea bisericii mânăstirii dominicane. Un primar provenit din croitor, şi -a cumpărat titlul nobiliar şi a furat şi înşelat la greu comunitatea. Condamnat la moarte obţine totuşi graţierea la Viena dar…. îl decapitează localnicii!! Curajoşi oameni! Dintre alte pedepse - tăiatul limbii prostituatelor, stâlpul infamiei pentru hoţi - cea mai distractivă ar fi cea cu cocoţatul pe măgarul de lemn. Ţi-ai înşelat partenerul de viaţă sau de afaceri, eşti cocoţat o vreme pe măgar şi salutat cordial de concetăţeni. Cică 200 de ani n-ar fi existat adulter şi înşelăciune în cetate ????????????!! Păi cum naiba să-ţi reclami vecinul care a greşit la fel ca tine?! Doar cetatea avea un singur măgar... de lemn!

La etajul I acum, după ce treci de bustul medicului Josef Bacon, întemeietorul şi primul custode al muzeului în 1899, ajungi în sala de arheologie unde sunt expuse artefacte din epoca bronzului, perioada dacior, perioada romană şi cea a migratorilor ce au măturat zona. Este o sală obişnuită, nimic spectaculos dar care merită vizitată. Urmează camera cu mobilier ţărănesc din zonă, piesa aparte este moara de ulei din sec. XVIII.

Apoi camera farmaciei şi medicinei, o expoziţie micuţă cu obiecte specifice spitalelor şi farmaciilor de altă dată, spiţeriilor. Mânăstirile au avut şi spitale de care se ocupau, încă din sec. XV, aşa că au fost necesare şi farmaciile. Meseria de farmacist a fost destul de dur reglementată încă din Evul Mediu, explicabil cumva căci farmaciştii erau mânuitorii şi păstrătorii drogurilor. Primul farmacist menţionat într-o cronică este celebrul Andreas Bertranus în 1633. Interesantă şi plăcută lumea borcanelor spiţerului, lucrate în străinătate dar şi a dulapurilor farmaceutice. Aproape toate obiectele expuse aici sunt parte din dotarea celei de a treia farmacie înfiinţată la Sighişoara, La Vulturul, în 1755. Cam neplăcute însă trusele chirurgilor şi ginecologilor, mai ales forcepsul. Dacă scormoniţi mai mult prin Sighişoara de azi, găsiţi Biserica Leproşilor. Ei bine, a fost o leprozerie aici din 1506 şi avea spital şi o mică biserică. Trusa homeopatică din sec. XIX este importantă ca dovadă a rapidităţii cu care noutăţile intrau în ţara noastră cândva, dacă ne gândim că Hahnemann abia obţinuse avizul de practică. Istoric, homeopatia se practica însă cu mult timp înainte de Hahnemann dar într-o formă mult mai simplă, cea a vracilor care-şi dozau atent plantele pentru ceaiuri, tincturi, unguente şi acest lucru e dovedit de istoricii farmacişti practicanţi ai homeopatiei.

Urcăm la etajul trei, spre o altă sală, sala mobilierului. Aici scara este altfel şi în spirală, semn că zona aparţine altei perioade de construcţie. Şi privită atent, este semn că frica de duşmani se cam micşorase!! Era doar încrederea în protecţia divină, aşa cum dovedeşte uşa de lemn cu frumoase decoraţii vegetale din 1536 şi cu inscripţia latină Filius Christis Maria Mater. Ne oprim puţin în uşă să privim stema de piatră a oraşului şi textul ei Nomen Domini Turris Fortissima, adică Numele Domnului este Turnul cel mai Puternic. Avem noroc, uşa veche a camerei este deschisă şi două supraveghetoare ne invită să păşim pe podeaua veche, cântătoare. Când eşti bun la suflet şi-ţi plictiseşti cu articole lungi cititorii de pe AFA ????????, divinitatea te răsplăteşte ???????? La coborârea din terasa turnului, uşa era închisă!!!

Camera mobilierului este micuţă, cu puţine exponate. Are însă mobilier de mai multe stiluri, deci mai multe epoci, gotic, baroc, renascentist şi chiar biedenmaier. Câteva tablouri pe pereţi dar şi două vitralii reprezentând stema Sighişoarei şi a Universităţii Saxone. Ne-a atras cel mai mult vitrina breslei aurarilor cu cupele şi platourile parţial aurite. Era o breaslă cu statut aparte în cetate, păcat că lăcomia i-a adus desfiinţarea.

La etajul patru, sala breslelor. Aici sunt expuse însemnele şi alte obiecte ale cositorarilor, cizmarilor, cojocarilor, pălărierilor, dogarilor, croitorilor şi altele.

Trecem prin frumoasa sală a ceramicii unde sunt expuse obiecte din zona Mureş şi Ţara Bârsei.

La etajul cinci, ceasurile! De la cel solar la clepsidre, ceasurile cu cuc din Tirol şi pendule, o adevărată încântare. Dar desigur că toţi ne oprim la mecanismul ceasului actual, lucrat la Berna în 1906 şi cuplat cu cel electric în 1964 şi cu platforma rotativă a zilelor săptămânii. Interesante figurinele ce poartă pe cap semnele unor metale sau semne astrologice. Studiem cât ne lasă spaţiul şi restul statuetelor, toboşarul, călăul, pacea, dreptate şi justiţia. Ziua şi noaptea ne-au scăpat, era aglomerat la vitrină.

Ceasul din turn a avut un mare rol în viaţa cetăţii. Prin forma sa, prin mişcarea manechinelor şi glasul lui era de ajutor în special oamenilor simpli care nu-şi permiteau un ceas în casă. Timpul se administra altfel în Evul Mediu, nu la minut, atunci era zi şi noapte, răsărit şi apus, amiază şi miezul nopţii.

Primul ceas montat în turn a trebuit reparat şi îmbunătăţit, fapt realizat în anul 1648 de Johann Kirschel. Incendiul din 1676 l-a distrus parţial aşa că anul următor este refăcut şi i se adaugă statuetele noi, copii ale celor din 1648, se spune din lemn de tei, mai scunde de 1 m. Aceste figurine repezintă zilele săptămânii denumite după zeii romani şi ele se schimbă la miezul nopţii, zilnic. Spre cetate se află statuetele justiţiei - legată la ochi, dreptăţii- cea cu balanţa şi a păcii. Un toboşar anunţă sfertul de oră iar figurinele zilei şi nopţii ce se schimbă periodic, la orel 6 şi 18 sunt reprezentate prin păpuşi cu soarele şi luna deasupra capului. Apoi mecanismul ceasului a fost schimbat în 1906 cu unul mai modern. Până atunci era un director de ceas angajat cu salariu care se ocupa de el. În 1964 ceasul a fost modernizat, a primit un motoraş electric şi aşa se şi explică bună funcţionare de azi. Dar are şi azi doi ceasornicari ce-l mai bibilesc din când în când căci mecanismul este combinat. Ceasul are două cadrane mari de 2.4 m diametru, spre cetate şi oraşul de jos. Plus panourile cu figurine, cele care dau farmec şi culoare turnului

Urcăm şi la nivelul şase, în balconul cu vedere panoramică, nu înainte de a citi despre viaţa şi realizările lui Hermann Oberth pe imensul panou plin cu poze. Interesant şi pot spune că merită să petreceţi câteva minute aici. A fost apreciat de toţi coloşii de la NASA şi asta spune multe.

Aici se termină vizitarea turnului aşa că ne dăm jos cu grijă pe cele 110 trepte, mai ascultăm un ghid cu un grup de turişti apoi ne îndreptăm spre alt obiectiv.

Biserica Mânăstirii azi, fostă Biserică a Mânăstirii Dominicane, amintită fiind în anul 1298 într-o bulă papală prin care se permitea vânzarea de indulgenţe parţiale pentru 40 de zile, este un vechi lăcaş de cult din oraş. Prin acea bulă papală este atestat documentar şi oraşul Sighişoara. Ar trebui spus că Ordinul Dominican a fost foarte important în Evul Mediu şi bine susţinut de scaunul lui Petru şi a fost unul din cele peste 20 de ordine monahale catolice ce au pătruns aici, având un rol bine definit, atât religios pentru schimbarea ortodoxiei dar şi un rol politic în conducerea statului. Călugării dominicani, câinii lui Dumnezeu, au pătruns în Transilvania în prima parte a sec. XIII şi au beneficiat de puteri şi averi enorme deşi făceau pate din grupul călugărilor cerşetori, săraci!! Ordinul a fost interzis în sec XVI şi s-a trecut la lutheranism. Ei au fost împuterniciţi de papă cu combaterea ereziei şi cu întemeierea inchiziţiei. Când au fost alungaţi, în clădirea administrativă a mânăstirii s-a mutat primăria iar biserica a trecut la alt cult. Biserica aceasta are ca protector pe Fecioara Maria. Anexele mânăstirii sunt demolate de peste un secol.

Odată intrat în biserică, ai senzaţia de deja vu după covoarele atârnate la balcoane, asemeni cu Biserica Neagră din Braşov. Sunt 39 de covoare anatoliene, aduse de negustorii saşi ce mergeau în Orient. Era ofranda lor că s-au întors cu bine acasă dar era şi un fel de a înobila pereţii goi pe care Luther îi vroia fără icoane! Simplă în interior dar impunând respect prin armonie şi bogăţia spaţiilor lucrate în stil gotic. Este simplă, mult prea simplă faţă de bisericile ortodoxe. Dar are câteva obiecte de patrimoniu, rămase intacte în urma nenumăratelor încercări prin care a trecut lăcaşul: altarul lucrat în 1680 după incendiu, un toc de uşă din piatră sculptat de un pietrar, Toma în 1570, apoi cristelniţă de bronz de forma unui potir liturgic, din 1440, lucrată de meşterul clopotar Jakobus. Şi probabil că sunt şi obiecte liturgice valoroase care nu sunt expuse public. Şi cel mai intersant, orga veche din 1680 care funcţionează şi azi!

Casa veneţiană este vis-a-vis de Casa Dracula. Placa de mormânt a celui care a făcut casa se află la Biserica din Deal şi pe ea este numele Stephanus Mann. Acesta a fost şeful breslei aurarilor, apoi primar şi era căsătorit cu o veneţiană. Pentru că soţia sa ducea dorul Veneţiei natale, Mann a modificat ancadramentele ferestrelor, dându-i o tentă veneţiană...

Casa lui Vlad Dracul, fostă Casa Paulini, este chiar în zona turnului şi are o poveste nu tocmai pe placul celor harnici şi cunoscători de istorie. Se zice că este casa în care s-a născut Vlad Ţepeş dar nu există nici un fel de dovadă că acesta ar fi adevărul. Un istoric local spune că toată povestea a început în 1948 când cineva a descoperit în această casă o frescă cu un bărbat îmbrăcat în haine turceşti. Ori se ştie că Vlad Ţepeş a petrecut mulţi ani la turci drept garanţie pentru domnia tatălui său. Un adevăr subţire ar fi, tatăl lui Ţepeş a locuit în cetatea Sighişoara între anii 1431 şi 1435, se bănuieşte chiar în acastă casă. Istoricul mai spune că probabil identitatea personajului din fresca casei este cu totul alta şi astfel se leagă de o altă legendă celebră a Sighişoarei pe care v-o spun în articolul viitor...

V-aţi plictisit colindând prin Sighişoara?! Că ar mai fi puţin de umblat, câteva clădiri şi multe legende ????!

Casa cu Cerb, una din clădirile foarte cunoscute ale Sighişoarei medievale, datează de după marele incendiu din 1676, după plăcuţa de pe perete. Cea ce vedem azi a fost construit pentru primarul de atunci al oraşului, Michael Deli şi reprezintă moda săsească a sec. XVII, case pictate în interior şi exterior. Capul şi coarnele cerbului sunt reale, conservate, corpurile sunt picturi desigur şi au fost refăcute prin anul 2000 de o fundaţie germană. Istoria ante incendiu a casei este interesantă căci aici a locuit familia Kelp, teologi cunoscători de mai multe limbi vechi, unul dintre ei a întocmit în sec. XVII prima arhivă sau bibliotecă cu lucrări documentare, colecţie ce se află în muzeul din Turnul Ceasului. Dar cel mai ciudat personaj a fost Johannes Kelp, latinizat Kelpius după moda vremii. Kelpius, un străin pentru noi, un material de studiu şi azi în America: a fost primul sas ce a migrat în America la sfârşit de sec. XVII şi aici a condus un grup de credincioşi roza-crucieni (trandafir şi cruce), sectă ce se ocupa printre altele şi cu alchimia. De altfel se spune că J. Kelpius a fost deţinătorul pietrei filozofale. Neavând cui să o lase moştenie, a pus piatra şi scrierile într-o cutie pe care a aruncat-o într-un râu american. Legenda spune că atunci când piatra a atins apa, s-a produs o lumină orbitoare şi un zgomot puternic. Explicabil totuşi din moment ce practica alchimia. Există în Pennsylvania Peştera Kelpius, vizitabilă şi o societate care studiază viaţa sasului transilvan, primul mistic al acelei zone şi, după unele bârfe, unul din părinţii francmasoneriei americane. Dacă aşa umblă vorba şi s-au mai găsit şi dovezi clare, aşa o fi!! Povestea Kelp e lungă dar interesantă şi aproape incredibilă dar, din fericire, în acest caz sunt ceva documente care dovedesc că a existat personajul acesta excentric. Dacă vă plac poveştile sighişorene, altele decât cele despre Dracula, căutaţi pe Kelpius!!

Scara Acoperită sau Scara Şcolarilor, unică în ţara noastră, este scara acoperită ce pleacă din strada Şcolii spre Şcoala din Dealul Cetăţii sau Dealul Şcolii cum era numit cândva. Un primar cu suflet mare a îmbrăcat scara în pereţi laterali de scândură şi a pus acoperiş de şindrilă, pentru a proteja elevii care urcau şi coborau zilnic dealul, iarna, în drumul lor la şi de la şcoală. Iniţial a avut 300 de trepte, acum după renovare are “doar” 175, în grup de câte şase cu o treaptă mai largă. Are şi ea legendele ei dar nu atât de interesante precum celelalte obiective. Mie mi-a rămas gândul la multa zmeură ce se vedea printre scânduri!

Şcoala din Deal, azi liceul Josef Haltrich. O clădire austeră la prima vedere, înveselită de elevii care fumau sub privirea profesorilor ce nu mai au nici drepturi, nici voinţă azi. Nimic nou, doar că cei de altă dată se ascundeau de dascăli. Dar cine a fost Josef Haltrich bănuiesc că ştiţi. Sau poate nu. Profesorul, scriitorul şi etnologul Haltrich a fost cel mai mare culegător de folclor german transilvănean, întâi student la Leipzig apoi prieten şi colaborator al fraţilor Grimm care s-au inspirat din poveştile lui şi tot el, ajuns director al acestei şcoli, construieşte sala de gimnastică, practic prima sală şcolară de sport din România. Pentru ea foloseşte pietrele căzute din turnul aurarilor distrus, ca pedeapsă divină, de un fulger. Sala există şi azi şi este capela mortuară a cimitirului evanghelic.

Despre basmele saşilor transilvani culese de Haltrich, s-a vorbit în toată lumea, la noi însă nici nu au fost traduse! Asta în situaţia în care J. Haltrich a studiat, cules, interpretat chiar şi interacţiunea dintre etniile conlocuitoare ale Transilvaniei secolelor trecute, saşii, maghiarii, ţiganii şi nu în ultimul rând românii. Am scormonit prin biografia lui, curioasă fiind din fire, aşa că vă recomand cu toată convingerea să o faceţi şi voi. Veţi afla că saşii intelectuali au fost preocupaţi de cultură, de istoria şi tradiţiile locului, de continuitatea românească acolo.

Dintre elevii de seamă ai acestei şcoli: "…. personalitatea cea mai cunoscută pe plan internaţional care a fost elev şi dascăl, Hermann Oberth, tatăl tehnicii rachetelor şi zborurilor cosmice… " / National Geographic Traveler Vă amintiţi de el din Turnul cu Ceas şi din Piaţa H. Oberth.

Biserica din Deal Sf. Nicolae, este cel mai sus lăcaş al oraşului, cum spune ghidul, ultimul şi cel mai înalt punct defensiv, pe platoul de pe Dealul Cetăţii. Începută în 1345 şi terminată în 1506 a fost bine întreţinută de saşii care au alături şi un cimitir înscris în patrimoniul UNESCO. S-a descoperit recent că a fost construită pe locul unei alte biserici din sec. XII. Exteriorul iese în evidenţă prin cele patru statuete de pe contraforţii estici care reprezintă Închinarea Magilor, grup ce se închide cumva cu Fecioara cu Pruncul. Grup despre care se bănuieşte că ar fi fost mai bogat. După unele informaţii biserica a fost parţial pictată şi în exterior dar pictura a fost acoperită cu mortar în 1776, nu înainte de a se copia desenele pe pergament. Din păcate acestea au dispărut. Intrarea dinspre est are acelaşi meşter care a făcut şi intrarea în Biserica Neagră. Interiorul este simplu dar impunător prin spaţiul bogat şi bolţile susţinute de stâlpi octogonali. Are câteva piese valoroase precum stranele corului executate la Sighişoara de către un meşter renumit în 1523. Tabernacolul aici este de piatră lucrată în stil gotic. Nu ştiu dacă e căptuşit cu argint cum cere datina.

Resturile picturii murale decopertate la ultima renovare spun povestea tristă a trecerii de la catolicism la alte culte. Atunci picturile frescă au fost interzise şi acoperite cu tencuială. Frescele, pentru a prinde mai bine tencuiala pe ele, au fost lovite cu ciocanul şi asta se vede şi azi. Biserica deţine o expoziţie de lăzi săseşti pentru alimente aduse din satele din jur părăsite de saşi, altare vechi adunate tot aşa, plăci de piatră. Lăzile de provizii au fost o formă de supravieţuire a saşilor în timpul invaziilor. Fiecare biserică avea atâtea lăzi câte

familii de enoriaşi erau în comunitate. Oamenii veneau şi trăiau în bisericile fortificate în timpul invaziilor, uneori luni de zile şi hrana le era asigurată din ce aveau în lăzi. Cea mai veche ladă are peste 550 de ani. Întreţinerea lor se face anual de către o echipă de studenţi arhitecţi ce vin din Germania. Tot aici sunt expuse cele 21 de lespezi de mormânt găsite în pardoseală. Sub cor se află o criptă unde s-au găsit aprox. 60 morminte zidite, loc unde erau înhumaţi oamenii de seamă ai comunităţii. Două morminte sunt expuse după geamuri. Este singura criptă transilvană care se află sub corul bisericii.

Cimitirul din Deal sau Cimitirul Saşilor se află alături de Biserica din Deal şi este înregistrat în patrimoniul UNESCO. Are începuturile timide prin sec. XVII dar când împăratul Iosif al II-lea schimbă obiceiurile funerare, acesta începe să se aglomereze. Aici sunt monumente vechi şi frumoase pe care sunt trecute destule informaţii despre decedat dar şi însemnele breslei de care aparţinea. Eroi sighişoreni ai celor două războaie mondiale îşi dorm somnul de veci şi în acest loc liniştit.

Aţi obosit?! Nu cred! Sighişoara istorică e mică în teritoriu şi obiective dar mare şi frumoasă în legende şi istorii! Ar mai fi atâtea de spus dar…. se sting tăciunii din vatră! Data viitoare despre zidurile cetăţii şi turnurile ei.

Citeam pe undeva că sunt mari probleme cu cetatea Sighişoara care nu a suferit renovări serioase aşa cum pretinde, pe bună dreptate, UNESCO. Am înţeles că s-a pus problema retragerii titlului de site UNESCO sau măcar trecerea ei pe o listă, lista roşie a patrimoniului în pericol. Păcat!! Şi cred că un sâmbure de adevăr există dacă mă gândesc la modul cum arată azi cetatea, neîngrijită şi la zidurile sprijinite cu bârne de lemn, la fel ca atunci, mult timp în urmă, când am vizitat-o şi nu era în patrimoniul mondial. Doar acum câteva luni s-a mai prăbuşit o parte din zid! Dumnezeu dă dar nu bagă în traistă!!! Cugetaţi doar la un singur lucru, e o mare şansă pentru noi să oferim turismului mondial singura cetate medievală din sud-estul Europei ce are o arhitectură militară, religioasă şi civilă deosebită şi una din puţinele de pe mapamond, care e locuită efectiv, neîntrerpt de opt secole. Sunt aici cam 150 de locuinţe şi care au o vechime de aproximativ 300 ani!!

Suntem balcanici?! Nu, suntem români!

Vă rog ataşaţi youtube Sighişoara, oraş de poveste. Mulţumesc.

Articolul a fost publicat şi pe alt site.

---

VIZUALIZĂRI: 1694 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI