Cascada din grădina de aur

TIPĂREȘTE

Munții Plopișului nefiind nici la fel de spectaculoși, nici la fel de cunoscuți precum Apusenii, oferă vizitatorului senzația unică de pionierat. Relieful este mai domol și mai deschis privirii, cu izbucniri de lumină și pajiști mătăsoase. Mă refer la un relief care seamănă cu crovurile, cu specificele zone ca de câmpie, netezi, întinse undeva între Munții Plopișului și cei ai Meseșului. Aici se află izbucul Barcăului, sau izvorul râului Barcău, între trei județe, Bihor, Cluj și Sălaj - și ținând de fapt de ultimul.

La Izbucul Barcăului se ajunge cel mai ușor dinspre comuna Crasna, prin Zalău sau prin Șimleul Silvaniei (depinde de unde veniți). O dată ajunși în comună, o luați spre Sâg și coborâți spre satul Tusa. Drumul este nu bun, ci foarte bun, recent asfaltat, traversând un peisaj de vis. Iar dacă am mers cu sub 70km/oră, a fost pentru a nu rata din spectacolul unei după-amiezi de toamnă absolut perfectă. Înainte, am oprit la Bic la mănăstire, care ne era în cale, venind dinspre Șimleu, pentru că am nimerit în zi de duminică și era slujbă.

La Tusa, un sat cochet, ordonat, așezat pe o împletitură de dealuri, cu drumuri vălurite, o localnică ne-a spus domol să mergem din vatra satului către Răstignirea din vale: „lăsați-o pe partea dreaptă și o luați spre stânga până la … vedeți acolo domniile-voastre”. Vatra satului a fost ușor de găsit, toate drumurile duc la Roma, dar … cât să mergem? … ce să vedem? Nu ne-a mai spus. Am găsit, după nici 6 km, o parcare cochetă, într-o vale mică, pe partea stângă a direcției de mers, în fața noastră pe deal câteva familii la un grătar și, la liziera pădurii din dreapta parcării, un bunic cu o nepoțică. Luându-ne după aceștia din urmă am descoperit… Ithilienul, „mândra grădină”. Peisajul, absolut luminos, are ceva de basm și de mit, ireal de armonios și de divers totodată, descins parcă din cartea lui Tolkien.

Nu cred că vă puteți imagina un izbuc mai ascuns și mai accesibil privirii, mai ferit și totuși atât de dornic să se lase văzut și admirat. Din șosea, pe partea dreaptă, printre vite și paznici tăcuți și primitori, valea verde te poartă tot înainte, fără potecă bătută dinadins. Traseul este marcat, deși nu cere decât un minimum de efort și cam 15 minute de mers la pas agale. Un deal acoperit cu ferigi, cu pădurea de foioase în planul îndepărtat și cu câțiva fagi răzleți pe poale vă va încânta privirea. Apoi, într-un luminiș strălucitor de soare, veți auzi clar zarva veselă a izvorului, tâșnind din piatră seacă și despletindu-se apoi în șuvițe rebele în mai multe direcții, șuvițe care se vor împleti din nou, câțiva metri mai încolo. Apa limpede, foarte curată, plină cu mormoloci și broscuțe, saltă cu chicoteli de fetișcană spre un dâmb și acolo se ascunde. Uite-o, nu e! Căutătorul ispitit nu poate să nu intre în joc și, fie să coboare în partea dreaptă pe sub fagi, fie prin partea stângă, pe un covor de iarbă moale și, respectând regula jocului, să „tupească” frumusețea ascunsă de dâmbul cu pricina: cascada Barcăului.

În ziua aceea, cascada în sine nu a fost spectaculoasă. Poate fiindcă nu avea debit mare, dar forma și complexitatea albiilor săpate în piatră, trudnicia voioasă a picăturilor de apă ca niște șiraguri de mărgele, ele însele complicate ca o panglică de cipcă, toate acestea au oferit o imagine de ansamblu greu de uitat. Împotmolit în bolovanul acoperit de mușchi, izvorașul și-a deschis cărărui prin mătasea verde în șuvoaie înguste și tenace, care unduiesc spre poale în zvon de joc și clipocitul stropilor de cleștar. Ajunse la poale, firicelele de apă se reunesc definitiv în râul cunoscut în zonă sub numele de Tusa (abia mai încolo își ia numele de Barcău, dar n-aș putea spune de unde anume). Apa, foarte rece, este extrem de curată, singurele pet-uri din ea sunt de fapt sticlele de bere ale puținilor vizitatori, puse la răcit. După curățenia aproape maniacă a locului, nu cred că se fac multe campări. Frumusețea peisajului intimidează și fâstâcește călătorul, ca pe un mirean într-o mănăstire și nu se poate să-ți pui cortul înainte să te închini, ca la hram.

Masul nostru la cascadă s-a încheiat când fificuța proprietate personală, intrată cu piciorușele în pârâu, și-a pierdut ghetuța de drumeții în apă (habar n-am cum) și a trebuit să ne întoarcem în șosete la mașină. Magia nu s-a destrămat brusc. Trebuie să vă spun că șosetele erau curate (!!!) când am încălțat-o cu sandalele, așa curate cum numai în iarba de la Mărișel mai fuseseră. Dar aceasta este o altă poveste.

Și, pentru a încheia cu un sfat util: reveniți tot pe unde ați mers. Există, desigur, și drumul prin Vânători, care te scoate la Ciucea, dar este foarte prost, recomandat numai pentru mașini de teren. Câțiva kilometri în plus nu vor face decât să merite cu prisosință excursia la cascadă.

---

VIZUALIZĂRI: 1610 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI