Descoperind insula Paros - carierele de marmură, Lefkes, plajele din sud și un muzeu... mai altfel!

TIPĂREȘTE

O nouă zi, o nouă plimbare prin insula Paros... Azi decidem să tăiem munticeii până pe țărmul estic, apoi să coborâm spre sud și să ne întoarcem în Parikia pe șoseaua de coastă. Avem câteva ținte clare în minte, în rest... ne-om opri după inspirația de moment.

Primul obiectiv ce ne atrage sunt vechile cariere de marmură din Marathi. Încă din antichitate, Parosul și-a câștigat celebritatea în toată zona mediteraneană prin calitatea marmurei extrase de aici. Implicit, aceasta a fost una dintre cele mai importante surse de bogăție pentru locuitorii insulei, fiind recunoscută pentru puritatea ei. Marmura de Paros este ușor translucidă și permite luminii s-o penetreze până la o adâncime de 3,5 cm (pentru comparație, faimoasa marmură de Carrara permite doar pe 2,5 cm). Acest superb material alb și pur a fost folosit la crearea câtorva din cele mai cunoscute capodopere ale antichității, precum Afrodita din Milos, Nike din Delos, templele lui Apollo din Delphi și Delos, templul lui Zeus din Olympia. Se estimează că aproximativ 70% din sculpturile antice din zona Mării Egee au fost realizate din marmură de Paros. Mai era cunoscută și sub numele de „lichnitis”, deoarece se extrăgea din străfundurile pământului, prin care au fost săpate galerii, la lumina lămpilor de ulei numite „lichnoi”. Aceste tunele și pasaje se pot vizita și azi și am citit că unele dintre ele păstrează încă „semnături ale vechilor artiști” (probabil ale minerilor). Extracția marmurei a început în Perioada Cicladică timpurie (3200 î. H. - 2000 î. H.) și a continuat până la sf. sec. 19, când carierele s-au închis.

Plecăm din Parikia cât putem de devreme, căci obiectivele zilei sunt ambițioase. Șoseaua urcă ușurel și, după numai câteva minute lăsăm pe dreapta indicatorul de pătrundere în localitate. Suntem deja la munte! Geografia insulei Paros se poate rezuma astfel: o zonă muntoasă centrală (totuși, cea mai mare altitudine este de 725 m) înconjurată de o coroană subțire de șes. Rulăm încetișor și descoperim imediat și indicatorul turistic către vechile cariere, fără să se precizeze ce distanță avem de străbătut până acolo. Așa că facem dreapta, în curând ieșim din sat, apoi trecem pe lângă niște construcții abandonate și mergem tot înainte, căci nimic nu sugerează că am fi atins prima noastră țintă. Munții devin tot mai înalți (nici n-ai spune că au doar câteva sute de metri!) și mai sălbatici, șoseaua (care între timp și-a pierdut asfaltul) urmează cursul unui pârâiaș, ce se aude murmurând undeva, în stânga. Hmm... îmi cam dă cu rest, sigur nu e bine, hai să ne întoarcem și să căscăm ochii mai tare!

La întoarcere, hotărâm să ne oprim lângă clădirile abandonate, să cercetăm zona la pas. Într-un fel de nișă, descoperim undeva, deasupra, pe la jumătatea versantului, o fierătanie veche, ruginită, ce pare a fi fost cândva un utilaj folosit la transportul blocurilor de marmură. Tati n-are chef să se cocoațe, urc numai eu pe cărăruia presărată cu praf albicios, ușor strălucitor, ce mă duce pe un mic platou; în față am utilajul cu pricina, iar în stânga versantul ciuntit, cu câteva blocuri prăvălite la baza sa. Pare să fi fost o carieră de suprafață; dar unde sunt galeriile de care citisem?! Cărăruia urcă până pe culmea dealului, poate pe acolo să se facă vreo gaură în pământ... Ideea de a bântui de una singură prin măruntaiele Terrei nu mi se pare totuși foarte atrăgătoare, iar soarele jucăuș și încă nu prea fierbinte mă aprobă cu entuziasm. Așa că decid să cobor și s-o pornim din loc spre alte destinații mai luminoase.

Nu rulăm mult și iată că vedem indicator către vechile galerii; drumeagul pare să coboare undeva, în dreapta. Aha, aici erau! Totuși, nu oprim, ci ne continuăm drumul, ieșim în șoseaua principală și după alte câteva sute de metri, întâlnim alt indicator turistic, spre aceleași galerii. Dacă ele tot insistă să ne iasă în cale, hai și-om vedea, până la urmă! Aici e improvizată și o mică parcare, într-o nișă, pe marginea drumului. Până la grote, cărarea lătuță a fost pavată cu... marmură neșlefuită (material pe care aveam să-l întâlnim cam peste tot pe insulele Paros și apoi pe Naxos, căci și Naxos are marmura ei! - în zidurile și pe pereții caselor, în ancadramentele ușilor și ferestrelor, ca paviment; na, construiesc și bieții oameni cu ce le-a pus Dumnezeu la dispoziție!).

La capătul aleii de marmură se face o altă cărăruie, mult mai îngustă, ce ocolește o ridicătură de pământ și duce chiar deasupra celor două intrări în grote. De data asta, doar Tati are curaj să coboare panta destul de accentuată, acoperită de grohotiș; face câteva poze și se întoarce. Locul nu e amenajat pentru vizitare, deși e semnalizat, precum ați văzut, dinspre ambele căi de acces. Aș recomanda explorarea galeriilor doar celor cu o condiție fizică peste medie, echipați corespunzător (bocanci, lanterne etc). Noi ne declarăm mulțumiți să fi aflat povestea și să fi mirosit un pic locurile...

Ne reluăm locurile din mașină și continuăm să străbatem valea îngustă, cotind-o ușor spre sud. Gazda noastră de la Stella Hotel ne încercuise pe hartă satul de munte Lefkes, pe care dealtfel îl recomandă spre vizitare toate ghidurile, datorită caracterului său pur cicladic, nealterat de trecerea anilor și de invazia hoardelor de turiști. Lăsăm mașina în parcarea generoasă de la marginea localității și purcedem a coborî spre inima ei cu propriile picioare, nu înainte de a admira îndelung dispunerea caselor albe pe pantele din jur.

Pe terasa cea mai de sus a satului, prima care ne iese în cale e o cafenea, la rândul ei dotată cu o terasă cu vedere superbă asupra împrejurimilor; ne-ar plăcea o mică pauză aici, dar mesele de lângă balustradă sunt ocupate toate și nu vrem să facem compromisuri! Așa că mergem mai departe. Lăsăm pe dreapta ceva clădiri oficiale, construite în stil neoclasic, în schimb dăm un pic de atenție părculețului centrat de un mic obelisc (de marmură, desigur), închinat eroilor din al doilea război mondial. La intrare, părculețul are o fântână și încă o placă de marmură comemorativă.

Ne atrage atenția un indicator turistic, ce ne îndeamnă să urmăm vechea rută bizantină; ok, așa vom face! Drumul e strict pietonal, pietruit cu plăci mari, de formă neregulată, delimitate prin tușe de var alb și pacea locului ne cuprinde încă de la primii pași. De-o parte și de alta ne întâmpină locuințe albe, ca niște cuburi de zahăr un pic mai mari, cu uși și ferestre albastre, împodobite cu zeci de plante. Printre ele, câte o bisericuță, sau o cafenea, sau mici magazine cu suveniruri... E totul atât de luminos și de calm, că te învăluie o stare de bine absolut, zâmbești fără să vrei cu privirile în toate părțile, pășești în vârful picioarelor, să nu tulburi pacea locului!

Oricât am vrea să ne rătăcim prin labirintul de alei, nu reușim, cumva „toate drumurile duc la Roma”, în cazul nostru la impozanta biserică Sf. Treime, ridicată în 1835 pe ruinele altor 3 biserici mai mici: Analypseos, Ag. Anna și Ag. Giorgios. (Nu vă mirați, e ceva destul de obișnuit prin satele insulelor Ciclade să vezi biserică lângă biserică lângă biserică). Edificiul e clădit din piatră alburie, are o intrare cu mai multe bolți arcuite, un fronton ca de templu grecesc, încadrat de-o parte și de alta de câte o clopotniță superbă, ca o dantelă sculptată în marmură albă! Deasemenea, interiorul ascunde multe comori: iconostasul decorat cu marmură și icoanele vechi, realizate de zugravi locali.

La întoarcere, ne oprim pentru o cafea și un pahar de apă în micuța piață cu pini, apoi urcăm spre mașină. Vremea prânzului nu-i departe și parcă s-ar cere o bălăceală zdravănă!

Continuăm pe același drum, străbatem încă două sate, Prodromos și Marpissa, apoi fir întins până la Pisso Livadi, pe țărmul estic al insulei. Parcăm în apropierea mării, orășelul mă încântă teribil din prima clipă, cu bărcuțele legănându-se pe apele albastre, cu tavernele sale înșirate pe o latură a portului, cu cele câteva pensiuni colorate aprins cu bouganvillea, cu micuța sa plajă nisipoasă, pe jumătate ascunsă sub pini. Propun o baie și-o siestă de măcar vreo juma' de ceas, dar Tati strâmbă din nas, n-are „încredere” în plajele astea din porturi, „cine știe ce deversează ăștia de pe bărci”! Mda, așa e când ai de unde alege, faci nazuri! Bine, hai mai departe, nu m-oi certa cu tine din atât!...

(Cu Pisso Livadi aveam să ne mai întâlnim - cu mare și neașteptată bucurie - câteva zile mai târziu; vasul cu care am făcut excursia în insulele Iraklia și Koufonisia avea să mai preia câțiva turiști din Paros, făcând o mică haltă în cochetul și micuțul port.)

O luăm deci spre sud, pe șoseaua de coastă, așa cum ne-am propus; dealtfel, până la Chrissi Akti (Golden Beach; da, fiecare insulă are plaja ei de aur!) nu mai sunt decât 4 km! Lăsăm mașina în imediata apropiere, ocolim terasa cârciumei și... da, asta da plajă! Nisip gălbior cât vezi cu ochii, marea abia se zărește ca o linie albastru-închis sub linia orizontului albastru-deschis! Pornim în explorare pe traversa de lemn, salutăm din suflet ideea existenței sale, altfel ne-ar lua foc tălpile. Până la rândurile de șezlonguri „mâncăm o pâine”, cum s-ar spune, adică am mânca-o noi dacă am avea-o... Asta cu pâinea ne amintește că sunt câteva ore bune de la ultimul dumicat înghițit, așa că ne ducem până la mare, ne înmuiem puțin picioarele, tragem vreo câteva poze și decidem să ne întoarcem, poate ne-om ciocni din nou de cârciuma cu pricina...

De ostoit foamea și setea, ni le ostoim cu brio, dar la final tot ne-bălăciți am rămas! Perspectiva de a străbate din nou ditamai hectarul de nisip fierbinte (chiar și pe traversă de lemn) nu ni se pare prea tentantă, așa că ne îndreptăm din nou spre mașină; gata, prima plajă întâlnită în cale, a noastră e!

Ei bine, nu-i să fie chiar prima, nici a doua, ne fură peisajul, drumul șerpuiește acum la oarece înălțime și la oarece depărtare de mare, către care ne oferă totuși niște perspective de vis! Suntem însă pe fază când se apropie din nou de apă și cotim la stânga, spre plajă - Faragas o cheamă, ne place și rezonanța numelui, ne amintește de Făgărașul nostru românesc. Un beach-bar mai de fițe, așa, trecem pe lângă el și ne oprim într-o margine a plajei, unde ne lăsăm hainele și ne avântăm, în sfârșit, în apele de cristal! Nisip fin și aici, fundul mării se adâncește lent, ca mai peste tot pe insula Paros. Plajă bună pentru mari și mici deopotrivă, deci! Ne bălăcim pe săturate, ne uscăm un pic la soare și pornim iar la drum.

Nu pentru multă vreme, căci următorul popas îl facem după numai câțiva km, în Aliki. Ăsta-i de-a dreptul un orășel, pe hartă apare chiar mai mare decât Naoussa, al doilea după capitala Parikia. În imediata lui apropiere se află aeroportul din Paros, unde am aterizat acum 2 zile; ce mult pare că a trecut de atunci, cum se dilată timpul în vacanță! Și tot în apropiere este unul din obiectivele pe care țin musai să-l vizităm: un muzeu al civilizației cicladice. Informațiile de pe net zic însă că la ora asta s-ar afla în cursul siestei de după-amiază, deschide din nou la ora 18. Acum e aproape 16, deci mai avem și noi vreo două ore de siestă, vrând-nevrând!

Ce să facem, ce să facem? Ideal ar fi să găsim plaja perfectă, cu un pic de umbră, cu nisip și ape limpezi și calde! Dar oare ea există?! Pornim în explorare, după ce lăsăm mașina într-o parcare publică. Ne orientăm după intuiție și, după ce străbatem o stradă scufundată în liniștea după-amiezii, flancată de pensiuni adormite și pe o parte, și pe cealaltă, ajungem din nou la mare. În stânga un șir de taverne, destul de puțin animate și ele, în dreapta o plăjuță - pentru mine ar fi ok, dar îndeplinește criteriul de excludere al lui Tati de mai devreme: se află la capătul unui port. Deocamdată ne odihnim un pic pe o bancă, delectându-ne cu priveliștea. Parcă ar merge o soluție de hidratare, peste drum e un supermarket, Tati dă o fugă și ia 2 sucuri, care ne țin de urât (pe aceeași bancă) în următoarele minute (da, știu, Domnul C o să strâmbe din nas și o să creadă boschetari:), dar ce rost avea să dăm pe același suc de 3 ori mai mult la terasă?!).

Ne continuăm plimbarea până ce se termină toate tavernele, căscăm gurile câteva minute bune la un escavator care construiește un dig din bolovani în port (zău dacă am mai văzut vreodată așa ceva!), pe urmă Tati zice: „Hai, până la colț și ne întoarcem!” La colț ne așteaptă însă o surpriză, un mic teatru în aer liber, scena e cu spatele la mare și mă gândesc ce fain trebuie să fie să urmărești un spectacol sau un concert în acest loc! Dar adevărata surpriză ne așteaptă după colț: o plajă lungă cât vezi cu ochii, nici prea lată, nici îngustă, acoperită cu nisip fin, tivită cu un rând de pini umbroși, scăldată de vălurele străvezii! Wow! Plaja mea ideală! Mulțumesc, Doamne!

... În primul rând, ne alegem un pin. În al doilea rând, ne lepădăm hainele de prisos și ne avântăm spre marea albastră. Ahhh!... Ce bine e! Pe fundul apei tot nisip și - ați ghicit - se adâncește destul de lent (bine, mai e câte un bolovan pe ici, pe colo, dar sunt mari și-i vezi, poți să-i ocolești ușor). În al treilea rând, la ieșirea pe uscat, ne împărțim sarcinile: eu rămân cu bulendrele, iar Tati se duce să aducă mașina, căci se poate parca mai aproape, chiar în spatele plajei. Pe urmă repetăm de mai multe ori punctele 1 și 2. Până se face ora 18 și chiar puțin după... Greu ne desprindem de plaja noastră ideală (Pisso Aliki o cheamă, m-am uitat pe hartă!)...

Găsim pe GoogleMaps Muzeul de Artă Folclorică Cicladică și primim indicații, cum să-l accesăm. Nu-i departe, în câteva minute oprim în mica parcare din apropiere. Străbatem aleea lunguță și chiar la intrare ne întâmpină o construcție la scară redusă ce reproduce farul din insula Syros, primul far rotativ din Grecia (știu asta pentru că am citit plăcuța explicativă atașată, în limbile greacă/engleză/franceză). Pătrundem cu sfială, nu-i nimeni prin preajmă, poate programul de vizitare de pe net (10-14; 18-21) nici nu mai e valabil și deranjăm oamenii, că am înțeles că aici locuiește familia Skiadas, tatăl Benetos și fiica sa, Caterina...

... Povestea muzeului începe cu Benetos, un pescar din Paros, pasionat de bărci și de tehnică, mare patriot cum sunt grecii în general. El s-a născut în 1943 în Aliki, într-o familie săracă, astfel că încă de la vârsta de 11 ani este nevoit să muncească pe barca de pescuit a unchiului său. N-a făcut el multă școală, dar era isteț, muncitor și dornic să învețe, fiind dotat cu o inteligență nativă ieșită din comun și cu un simț al observației pe măsură. S-a căsătorit cu frumoasa Popi, cu care a avut o fiică, pe Caterina, care, la rândul ei, i-a dăruit 2 nepoți: Benetos și Nikolas. Deviza familiei a fost mereu: „Libertate, dreptate, adevăr”.

Benetos Skiadas a meșterit toată viața lui. A construit machete de bărci și vapoare, reproduse până în cele mai mici detalii, cu care a participat la multe concursuri și cu care a câștigat o sumedenie de premii. A avut ideea să reproducă la o scară redusă operele de artă și arhitectură sugestive pentru lumea din care venea, civilizația cicladică și să-și decoreze grădina cu ele. A colecționat tot felul de artefacte: motoare, unelte, instrumente muzicale etc. A pictat și a modelat, fiind un adevărat promotor al artei naive. Ideea de a organiza un muzeu cu toate aceste lucruri, punându-le la dispoziția publicului larg, i-a venit apoi firesc.

... Nici nu ne desprindem bine privirile de pe harta pe care sunt modelate insulele Ciclade, că auzim o voce feminină poftindu-ne să intrăm; doamna se prezintă: Caterina Skiadas. Ne recomandă să începem vizita cu expoziția din casă, unde ne eliberează și biletele de intrare: 5 euro de persoană. Tot ea ne spune povestea muzeului și ne roagă să nu facem fotografii în interior, doar afară. (Recunosc că nu mă pot abține și tot fur una! Doar una! Dar v-o arăt și vouă!) O întreb dacă au ceva scris despre muzeu și da, au: un DVD însoțit de o broșurică. Le cumpărăm și pe acestea, încă 10 euro, întru amintire. Pe urmă admirăm pe îndelete expoziția, formată în cea mai mare parte din machete de vapoare - extrem de minuțios realizate! Până și marinari pe punte au! Sunt și câteva fotografii de familie pe pereți, Caterina ne prezintă personajele și aflăm că, din păcate, mama Popi e plecată la stele de ceva vreme...

Ieșim din nou în curte și ne luăm răgazul de a studia cu atenție toate miniaturile! Am o stare extraordinară de fiecare dată când mă aflu în fața unor miniaturi, parcă aș fi din nou o fetiță într-o lume de jucării! Și da, chiar e toată zona cicladică aici: Castelul Venețian din Parikia (i-am văzut rămășițele aseară, la lumina lunii), Biserica Ekatontapyliani pe care am vizitat-o în prima seară (dar vrem să revenim pe lumină), Peștera din Antiparos (mergem mâine!), morile de vânt din Mykonos, leii de piatră din templul din Delos, biserica Maicii Domnului din Folegandros, chiar și portul din Santorini sau celebra Portara din Naxos (abia aștept!) ! Sigur, sunt și artefacte „no name”, reprezentative totuși: un model de locuință cicladică, o moară de vânt (prin ușa deschisă se pot vedea toate angrenajele din interior, există chiar și un pic de făină măcinată într-o covată micuță!), o bisericuță în care poți să intri, cu tot cu altar și icoane... Ba și casa familiei Skiadas e construită la scară redusă! Nici nu știi ce să admiri mai întâi, unde să privești!...

Pe negândite, ajungem în capătul grădinii. Chiar în față e o bucătărie de vară, micuță și ea și îmi vâr nasul cu încântare și pe aici: vase mititele, o bucată de pâine pe o farfurioară... și un miros divin, de mâncare care mai are un pic și-i gata, ba o aud și sfârâind! Doamne, ce-a putut să facă nenea Benetos ăsta! Auzi, să reproducă sunetul și mirosul mâncării ce se gătește! Când mă uit mai bine, descopăr pe o mică plită o tigăiță în care chiar sfârâie niște cartofi și o bucată de carne! Aha! Și când mă întorc... un bătrânel îmi zâmbește de pe un scaun, din apropiere, pierdut în peisaj! Înlemnesc; trebuie să fie domnul Benetos! Iar aia e probabil cina lui, gătindu-se în bucătăria lui! Îmi cer scuze, fâstâcită, dar el nu se supără, zâmbește în continuare... (Tati zice mai târziu că m-ar fi avertizat, dar eu jur că nu l-am auzit!)

... Seara nu-i departe, e drept că până acasă nu avem drum lung, dar ar fi bine să ne grăbim dacă vrem să prindem apusul de soare peste golful Parikiei... Mulțumim gazdelor noastre și plecăm, ne-a plăcut la nebunie muzeul ăsta, mai ales că totul e făcut de doar două mâini dibace! Extraordinar domnul Beneto Skiadas, jos pălăria!...

---

VIZUALIZĂRI: 3137 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI