Melbourne 2018 - Muzee și expoziții (I)

TIPĂREȘTE

MELBOURNE 2018: Muzee și expoziții (I)

… Cu fiecare tic - tac al vechii noastre pendule, anul 2017 se apropia vertiginos de sfârșit, iar eu eram tot în București, neputându-mă hotărî: încotro să fug de iarna ce se anunță grea, ca să nu mă prindă pe meleagurile natale. Adevărul e că am cochetat nepermis de mult timp cu alegerea unei destinații, astfel că, atunci când efectiv a venit momentul plecării, în lipsă de altceva, am solicitat/obținut viza electronică pentru Australia și am cumpărat biletele de avion… la un preț pe care altădată nu l-aș fi plătit…

Călătoria începută cu stângul nu putea continua în alt fel: dovada? la Melbourne, ia valiza mea de unde nu-i! Mă rog, asta s-a rezolvat ușor: câteva telefoane la companie și - la poarta noastră oprește unfuncționar (indian) cu două valize în portbagaj: “ia-o pe-a ta, mate! ”

Rămânea nesoluționată problema alegerii unui program de excursii, gata de a fi pus în aplicare, cu care obișnuiam să coborâm din avion de fiecare dată când veneam aici cu Iudita… Chiar și anul trecut, când am vizitat - singur - Western Australia, am avut un plan prestabilit. Iar acum, chiar fiind la fața locului, n-am găsit ceva să mi se potrivească: insula Kangaroo, insulele Pacificului de Sud, insulele Noii Zeelande, traversarea Australiei de la nord (Darwin) la sud (Melbourne) cu backpackers-ii: nici una nu se potrivea cu statutul turistului “single”…

Și, colac peste pupăză: sub jetul neîntrerupt de aer condiționat din avion, am răcit – cobză, așa cum numai eu știu să răcesc... În condițiile acestea, am întrerupt cercetările și, așteptând însănătoșirea, am căutat o activitate cu care să-mi umplu timpul. Și care să merite efortul...

Pe 26 ianuarie e “Australia Day - 2018” - ziua oficială de sărbătoare națională a Australiei, ce marchează ridicarea drapelului britanic cu ocazia ancorării Primei Flote în Golful Sydney. E zi liberă, dar totul e deschis. Fratele meu Selică e plecat la dl. Ionescu, unde are o comandă: să-i vopsească opt uși, iar eu cu cumnata mea Nuți ne-am îndreptat spre Fitzroy Gardens. Pentru această ocazie, mi-am cumpărat un card de transport Myki – un “portofel electronic”, obligatoriu în egală măsură pentru localnici și pentru turiști, pe care l-am alimentat imediat cu 20 AU$ în autobuzul № 219 în care am urcat (l-am validat și la urcare, și la coborâre, pentru contabilizarea cheltuielilor).

În centrul orașului, circulația este oprită, deci coborâm la Art Centre Melbourne de lângă gara Flinders Street. Vis-a-vis, în Queens Gardens, e lume și popor! – mulțime dominată de grupuri etnice, îmbrăcate în costume naționale, ce-și afirmă apartenența la ceea ce ei numesc “proudly australians”! Indieni, pakistanezi, coreeni, chinezi din diferite grupuri etnice, etc., etc. cântă, dansează “Hare Chrishna”, se leagă turbane, dar mai presus de toate - se mănâncă, în stil picnic sau din tarabe. Și totul se desfășoară în jurul unei expoziții de autoturisme de epocă, “vintage cars” – unele foarte vechi, pe care nu le-am văzut vreodată nici măcar în poze! (foto 01,02,03)

Deoarece ne-am câcâit atâta până să plecăm de-acasă, s-a făcut ora la care Nuți își mănâncă senvișul zilnic; așa că suntem nevoiți să facem o coadă la o tarabă, ca să luăm câte o “Crêpe” belgiană groasă, presată în formă de fagure, unsă cu sirop: a fost acceptabil... că tot n-am găsit altceva ce să ne țină de foame...

Acu’, ni s-a făcut sete! Traversăm și intrăm vis-a-vis, în Art Centre, să bem apă la pahar... și să-l și vizităm, dacă tot am ajuns aici!... Imposibil: tot parterul a devenit o întinsă sală de mese, unde un puhoi de lume bântuie să mănânce “ceva”; au fost amplasate scaune până și între exponate! . Zărim o sculptură imensă – un Buddha culcat, “călărit” de vreo 15 de statuete mai mici, albe - replici ale unor lucrări celebre: recunosc un Hercule, un da Vinci, un Michelangelo, etc. – dar n-am cum să mă dumiresc: e supraaglomerat. Celelalte săli viermuiesc de copii ce aleargă și se joacă... Hotărât lucru: lăsăm vizitarea pentru altă dată... mai ales că e gratis...

Ieșim la lumină; au apărut deja camioanele în care se colectează gardurile despărțitoare de pe traseu. Un impiegat de mișcare – mare, negru, zâmbind din toți dinții săi albi - ne arată stația de la care tramvaiele au pornit deja să circule. Luăm cu asalt primul tramvai care-a venit la rând, care ne duce... în direcția opusă! Revenim la gară și ne urcăm într-un № 75, care ne transportă până la colțul Fitzroy Gardens, aflat la limita rutei de transport gratuit. Aici, tocmai se încheie o mare manifestare, organizată de susținători ai aborigenilor: fâlfâie steagul aborigen – roșu cu negru, cu un soare mare, portocaliu în centru (foto 04). Înțeleg că se cere înapoierea TUTUROR pământurilor Australiei, către primii ei locuitori – aborigenii. Participanții îi numesc pe englezi “Invadatori”, iar Ziua Australiei - “Invasion Day”! Pe o scenă amenajată și dotată cu tot dichisul, un tânăr aborigen cântă ceva ininteligibil, adresându-se unei audiențe pestrițe. Dar, privind spectatorii ce șed pe iarbă, consumând mâncare și băuturi diverse, abia dacă pot număra câțiva non-albi! Cine să-i înțeleagă?! La tarabe, se vând (foarte scump!) artefacte cu aspect aborigen (mai ales kitch-uri), tricouri și pancarte cu sloganul “Justice – NOW! ”, purtate de majoritatea spectatorilor. Primesc și eu un ghid „Aboriginal Melbourne”, cu care pot depista în chiar centrul orașului, 15 locuri legate de cultura și moștenirea aborigenă: și eu, care treceam pe lângă ele, fără să le știu semnificația...

Îi lăsăm să se desfășoare... și ne retragem, tiptil; dar, de-abia ne-am depărtat puțin, când Nuți este invitată de o chinezoaică, să se alăture unui grup de vreo zece chinezi (și ne-chinezi) care, imperturbabili la cele ce se întâmplă în jur, practică un soi de Tai-Chi, cu mișcări ample și lente (foto 05). Eu - nu marșez, iar din documentația cu care-și fac reclamă, aflu că, concomitent cu atragerea de noi adepți, protestează contra practicilor din China – de prelevare și vânzare a organelor...

O smulg pe Nuți din... “reverie” și o luăm spre Fitzroy Gardens unde, în clădirea așa-numitului Conservatoriu (foto 06), an de an se organizează magnifice expoziții de flori, aranjate tematic și schimbate în fiecare trimestru / lună – funcție de florile cărora le vine rândul să se deschidă. Acum, în Conservatoriu sunt expuse Fuchsia și Hortensia, în felurite aranjamente; dar... după ce ani de-a rândul, aici am avut parte de un adevărat festin vizual, hortensiile expuse acum sunt mai toate din soiul verzuliu, iar majoritatea cercelușilor - cam trecuți (foto 07).

Deși nu suferim de agorafobie, după contactul cu mulțimile revenim acasă, frânți de oboseală. Totuși, eu sunt bucuros că am putut ieși azi din casă, deși boala încă nu m-a părăsit...

National Gallery of Victoria - Secțiunea internațională

Acolo unde bulevardul St. Kilda traversează râul Yarra, marcat de un fel de Turn Eiffel de 162 metri înălțime, se întinde ARTS CENTRE, care cuprinde: Opera Australia, The Australian Ballet, The Melbourne Theatre Company, The Production Company, Victorian Opera, Bell Shakespeare, Bangarra Dance, Theatre and the Melbourne Symphony Orchestra. Alături, o clădire special concepută găzduiește NGV – National Gallery of Victoria, Secțiunea internațională. Întrucât am rămas dator (față de mine) cu un muzeu de artă, mă duc “să-mi mai completez cunoștințele”.

Un afiș uriaș (cum de nu l-am observat până acum?) – anunță că, în prezent (dec. 2017- apr. 2018), Galeriile găzduiesc „TRIENNIAL - conținând lucrările a peste 100 de artiști și designeri din 32 de țări, care prezintă – citez: “o analiză a lumii artei și a designului, sub raportul diferitelor culturi, localizări geografice și perspective. Trienala NGV explorează tehnologiile de vârf, arhitectura, animația, lumea spectacolului și a filmul, pictura, desenul, designul de modă, tapiseria și sculptura, iar vizitatorii au ocazia să privească lumea - trecutul, prezentul și viitorul ei - prin ochii celor mai creative minți actuale”... De fapt, expozanții participanți la Triennial au ales să se exprime NU prin pictură, desen tradițional, sculptură sau grafică clasică - care abia dacă sunt reprezentate, în mijlocul instalațiilor, a lucrărilor video, de animație, design vestimentar și grafică pe computer, a simulării de jocuri sau a evenimentelor interactive ce implică publicul și utilizează o varietate extrem de largă de mijloace și tehnici, arta lor fiind atât de inovatoare încât... e mai greu de digerat (cel puțin pentru mine...)

Dacă aș fi fost ACASĂ, în mod normal, după o atare prezentare, m-aș fi întors cu spatele și aș fi plecat... în căutarea adevăratei ARTE - așa cum am apucat-o eu. Dar, mi-am zis: dacă un milion de oameni au vizitat deja Trienala, totuși, cât poate fi de rău?!...

... Imediat dincolo de perdeaua de apă de la intrare, în foaier, tronează grupul statuar „Ethernity Buddha in Nirvana” a chinezului Xu Zhen. Grupul constă dintr-o statuie uriașă (14 m lungime, 15 tone) reprezentându-l pe Buddha culcat, care dormitează, senin, detașat de omenirea care a “presărat” peste el cincisprezece statuete mai mici, albe. Lucrarea a fost realizată prin scanarea 3D a unei statui colosale (datând din dinastia Tang – sec. VIII AD), descoperite în peștera Nirvana, excavată de om pe Drumul Mătăsii, ce lega cândva Estul cu Vestul. Pe piedestal încă se mai văd urme de pictură (foto 08,09). Între “Faun, dansând” - la căpătâi, și “Hercule – Farnese” – la tălpi, statuia lui Buddha este literalmente “călărită” de còpii perfecte de sculpturi helenistice, romane, renascentiste și neoclasice celebre: “ Gal, murind” „Noaptea”, „Ziua”, „Afrodita, chircită”, „Achille”, „Moartea lui Narcis”, „Icarus, căzut”, „Satir și Baccantă”, „Milo de Croton” etc. Executate la mărimea originală, din rășini compozite orbitor de albe, par mai curând niște copìi neastâmpărați ce vor să-l trezească pe Buddha, gâdilându-l... Îmi închipui că noaptea, când vânzoleala din muzeu încetează, personajele prind viață și tăifăsuiesc – fără a uita să-i ceară, jenate, scuze lui Buddha pentru “deranjul” la care îl supun zilnic... Iar Buddha, întinzându-și cu trosnet încheieturile anchilozate, le răspunde cu surâsul lui enigmatic: Deh! oamenii...

Artistul, care a lucrat la el trei ani, declară că – citez: “grupul statuar se vrea o reprezentare a toleranței religioase și culturale dintre Est și Vest, a necesității existenței unui schimb între moștenirile culturale în lumea alienată de azi... ” Sorry! Fiecare dintre statui - inclusiv a lui Buddha – are o frumusețe a sa, iar alăturarea lor, fără vreo legătură logică sau artistică, nu le adaugă frumusețe sau valoare. Mie personal mi s-a părut o ilustrare a zicalei “ca nuca-n perete”...

Dar, față de ceea ce urmează în Trienală, asta e – “parfum”...

... În Sala mare alăturată – o altă “ pièce de résistance”: „Floe” – un AISBERG cilindric, ușor înclinat, realizat prin montarea a 70 de panouri semitransparente din poliester, imprimate 3D piesă cu piesă (foto 010,011). Arhitectul australian Roland Snooks consideră că – citez: “polimerul seamănă cu gheața, refractând și reflectând frumos lumina ce se cerne prin acoperișul cu efect de vitraliu”. Lucrarea se vrea “o celebrare a frumuseții mitice a formelor de gheață, care - într-o bună zi - ar putea fi doar o amintire... legat de schimbările climatice”. Dar, de-abia acum vine surpriza: așezându-te pe o băncuță din interiorul aisbergului, ai parte de o întreagă gamă de pârâituri, gemete, scârțâituri, hârșâieli, plescăituri, șiroiri, fâsâituri (de undeva ies aburi reci), ba din când în când chiar bubuituri: sunt sunete înregistrate pe viu în Antarctica - soundscape efectuat în 2016 de către Philip Samartzis. Transportând spectatorii vizual și auditiv pe un ghețar, autorii speră ca lucrarea să ofere o percepție a acestei insule ca nemaifiind un "peisaj neschimbat, suspendat în timp și loc", subliniind “fragilitatea acestuia și responsabilitatea noastră de a o păstra... ” Personal, n-am fost în Antarctica, dar... frumoase cuvinte!

... Chiar de la intrare și ca notă generală, în muzeu m-a frapat extraordinara importanță care se acordă COPIILOR, antrenării acestora în mai toate manifestările, astfel încât aceștia nu numai că nu se plictisesc în muzeu, ci din contra - iau parte la un act de cultură („cultură”...)

... Sub denumirea “Obsesie florală” (foto 012), un apartament, amenajat într-o sală de la parter și dotat cu TOT ce e necesar traiului, a fost tapetat de o celebră artistă japoneză în viață cu flori roșii, cu care a acoperit TOTUL: pereți, tavane, obiecte sanitare și de uz casnic, mobilier, lenjerie de pat, haine, tacâmuri, etc., etc. La intrare, spectatorilor - dar mai ales copiilor - li se dau flori roșii = stickere de hârtie, pe care aceștia sunt îndemnați să le aplice unde le dă prin minte... ceea ce o și fac, într-o veselie generală. N-aș putea spune că „Obsesia florală” mi-a displăcut, dar e... amețitor de colorată, iar sub încărcătura florală, apartamentul, cu tot ce conține acesta, este “obliterat” – cum zice autorul. (lucrarea se poate viziona pe Internet)

... În două săli vecine, artiști danezi invită stăruitor copiii de toate vârstele să participe la crearea de carpete uriașe - cât întreg peretele, formând mozaicuri din elemente neconvenționale de plastic (capace de PET-uri, bureți de bucătărie, cleștișori de rufe, etc., etc.) pe care mai apoi organizatorii le imortalizează, urmând a fi utilizate ca model de inspirație.

... Într-o altă cameră, neluminată, vizitatorii sunt atrași de o instalație interactivă “Mișcarea crează vortexuri, iar vortexurile crează mișcare”: oamenii pășesc pe suprafața unei “ape” manipulate digital, creând mișcări luminoase pe podea. Interacțiunea dintre mișcările diferitelor persoane crează vârtejuri, iar vizitatorii sunt îndemnați să înțeleagă că ACȚIUNILE LOR - aparent nelegate între ele - afectează lumea într-un mod incontrolabil, irevocabil și nu totdeauna într-o direcție pozitivă.

... Pe culoarul ce înconjoară sălile de la parter, o artistă norvegiană expune douăzeci de panouri spațiale MIROSITOARE, cu care intenționează să creeze “Smellscape Melbourne” = un “peisaj al mirosurilor din oraș” – plăcute și neplăcute, considerându-le ca fiind – citez: “purtătoare de informație privitoare la diferite locuri, pentru a îmbunătăți înțelegerea mediului înconjurător, a capta memoria și a provoca răspunsuri emoționale și intelectuale”. Artista menționează că a avut ca scop înlocuirea experiențelor vizuale sau auditive și reconectarea la simțul olfactiv - un simț pe care îl consideră deja pierdut la omul modern. Tulburător ce spune! Într-adevăr, sunt mirosuri care – inconștient – ne aduc, brusc, aminte de locuri, întâmplări, circumstanțe – altfel acoperite de praful uitării. Sau... poate e mai bine așa? ...

... Când să intru într-o sală de la etaj, în care sunt expuse opere de artă din secolul XVIII, rămân perplex, fiind fixat cu privirea de orbitele goale ale unui craniu uriaș (1,5 x 2m) - mai înalt decât un copil, mai alb ca neaua (foto 013). În camerele vecine sunt vreo sută - unele împrăștiate, altele îngrămădite până la tavan (foto 014) – un spectacol sinistru, ca un monument închinat morții. Aflu că, craniile sunt perfect executate din punct de vedere anatomic (nimeni nu explică de ce le lipsește mandibula, ca și în “Piramida de cranii” a lui Paul Cezanne!), iar autorul - Ron Mueck – cică s-a inspirat, în cea mai MARE lucrare a sa, numită “Mass”, din osuarele catacombelor Parisului și din câmpiile morții din Cambodgia, Rwanda, Srebrenica, Iraq. Unii comentatori sesizează aici o trimitere la “Vanita vanitatis”, la “Memento mori”, alții îl consideră capabil să inducă “un șoc morbid”.

Artistul însuși se justifică - citez: “Aceste imagini pot provoca groaza, compasiunea, dar și sentimentul de vină... Ne putem gândi la epidemii, războaie sau alte atrocități. La evenimente din trecut și la altele ce urmează a avea loc... În grămada de cranii, ne putem recunoaște pe noi înșine. Aceștia au fost oameni. Oameni ca noi. Ei - suntem noi... ”

Bine măcar că, craniile nu au nici un semn (urmă de glonț sau tăietură) care să sugereze cauza morții... Brrrrrr! (lucrarea poate fi vizionată pe Internet)

... Expoziția este plină de “trăznăi”: într-o cămăruță “de 2 pe 2”, la etaj (spre care te conduc scările și pe lângă care nu poți trece fără a-i arunca o privire), un cap de om, suspendat, legat la o pompă... efectiv vomită cu intermitențe un lichid vâscos, rozaliu! ASTA DA – ARTĂ! Probabil că lucrarea are vreun mesaj, o explicație socio-politică adâncă, dar... mă ierți...

... Pe un ecran atârnat pe perete, rulează neîntrerupt clipul video alb-negru “Cover-up! ” al unui tânăr irakian, care pastișează imaginea iconică a lui Marylin Monroe din filmul “Șapte ani de căsnicie”: minute în șir, un sau indian pletos se străduiește – cam fără succes – să stăvilească ridicarea necontrolată a cămeșoaiei sale albe, ridicate de un curent puternic, venind de dedesubt, și să-și ascundă picioarele-i păroase, zâmbind - jenat? amuzat? complice? Citez: “Cu umor și ironie, artistul ridică problema idealurilor de frumusețe, acceptare, toleranță, dar și a alienării culturale, prin referire la stereotipurile rasiale, cultura pop și icoane tradiționale, ” scrie în prezentare (lucrarea poate fi vizionată pe Internet).

... În fine! zăresc și o lucrare mai “normală” – “Epistrophy” - ce pare a ilustra un briliant cu o mulțime de fațete piramidale, a cărui strălucire efectiv îți ia ochii (foto 015). Citez: “Îmbinând știința cu arta, cumulând practicile și tradițiile culturale occidentale și orientale, autorul germano-iranian a conceput – pe baza unor calcule matematice – „o imagine abstractă a infinitului, executată din oțel inox lustruit, ce imită ornamentele islamice tip “stalactită” din absidele palatelor și moscheilor”. Mie - mi-a plăcut.

... “TRIENNIAL” ocupă toate cele patru etaje ale clădirii expoziționale, așa că sunt aproape sigur că am trecut - fără ca să-mi dau seama - pe lângă numeroase ”lucrări de artă” de aceeași factură (dar nici nu m-am oprit la vreun hidrant de incendiu, crezând că e un exponat!...) În unele săli de-abia mi-am băgat capul: dacă am văzut că nu înțeleg nimic – cu atât mai puțin “mesajul artistic” – am trecut mai departe, ca țăranu’, fără regrete.

... Într-un pasaj spre o sală în care sunt expuse obiecte de artă din țări asiatice, pe un monitor de perete rulează fără încetare imagini dintr-o orezărie, al cărei fund mâlos este arat de un tractoraș specializat: și dă-i, și ară, și dă-i, și ară... Iată cum reflectarea neînfrumusețată a muncii a devenit artă.

... “TRIENNIAL” nu a fost ocolit de teme explicit politice, actuale: într-o sală întunecată, pe trei ecrane mari, rulează fără încetare "Incoming", prezentând filme (realizate cu mijloace tehnice deosebite - fotografiere termică) despre războiul civil din Siria - lupte, scene din spitale, călătoria refugiaților, viața în taberele din Grecia și Germania. Multă lume, străină de ce se-ntâmplă în bătrâna Europă, intră, curioasă, dar scenele șocante fac ca spectatorii să nu zăbovească prea mult în sală... Nici eu nu am fost o excepție, deși astfel de imagini au ținut mult timp ecranul televizoarelor noastre.

... Într-o altă cameră întunecată, chinezoaica Guo Pei (cunoscută pentru proiectarea rochiilor ceremoniale chinezești pentru Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, și mai recent – pentru îmbrăcămintea pop-starului Rihanna) prezintă o parte din colecția “Legend” prezentată în 2017 la Paris. Rochiile ei – de mireasă? de seară? de ocazii mari? - adevărate opere de artă, inspirate (zice-se) de picturile murale din cupola opulentei catedrale baroce Saint Gallen din Elveția –- sunt realizate din țesătură din fir metalic, mătase, folie de aur, cristale și broderie somptuoasă (foto 016,017).

... Într-o abordare mai curând distructivă, un artist originar din Azerbaidjan prezintă un covor, pe jumătate deșirat (foto 018), o artistă originară din Argentina – un “covor” din... marmură, pe care a reușit să-l atârne pe un stelaj (foto 019), iar un altul, originar din Camerun, expune o grămadă de pietre de pavaj, vopsite în culori pastel (foto 020) – cu referire la mișcările sociale în care acestea au fost folosite pe post de armă. Și uite-așa, orice obiect poate deveni obiect de artă! (sau nu? ...)

... Un artist originar din Elveția, expune câteva colaje nostime, care se vor “o critică a absurdităților, anxietăților și exceselor vieții contemporane” (foto 021); mai curând provoacă zâmbete...

... Altă formă de exprimare este filmul artistic. În locul unui tablou, pe un monitor TV rulează, fără oprire, filmul suprarealist, mut, “Câinele andaluz” – prima creație a regizorului Luis Buñuel, care este și actor, alături de Salvador Dalì. N-am intenționat să-l văd pe tot (17 minute) - poate doar câteva secvențe... dar am stat, cuminte, până la capăt... Și, cum era de așteptat, nu am înțeles mare lucru; ridicând din umeri, am concluzionat că pelicula se înscrie perfect în spiritul “Trienalei”... [citez: “Intenția lui Buñuel a fost de a șoca și de a insulta burghezia intelectuală snoabă a tinereții sale... dar, contrar așteptărilor sale, filmul a avut... un mare succes în rândul burgheziei franceze, ca și a criticii de artă! ” Dacă Buñuel n-a înțeles-o, eu cum aș fi putut?! ]

... Cu totul altfel am receptat lucrarea “Peisaj fantomă” a lui Yang Yongliang (poza 022; se poate viziona pe internet) – un filmuleț de vreo trei minute, rulat încontinuu pe un ecran mare. Imaginea în nuanțe de gri, executată în tehnica tradițională chineză a picturii cu peniță cu cerneală, prezintă un peisaj montan frământat, cu trei culmi principale... digitalizate, ce par a fi formate din... blocuri de locuințe înalte și înghesuite (a căror construcție continuă sub ochii noștri), având în fundal un râu? o apă mare? pe care plutesc bărci ale pescarilor. În prim plan, la poalele culmilor muntoase, vibrează viața unui oraș modern, cu străzile aglomerate de un trafic zgomotos, întrerupt doar de semafoare, cu clădiri înalte purtând reclame luminoase active. Venind dinspre râul din spate, două cascade – una mai puternică decât alta – se prăbușesc peste străzile orașului... fără a-i dăuna în vreun fel! Nici nu știu ce să urmăresc mai întâi!...

Și când am crezut că am văzut tot, de undeva de sus, din dreapta, apare un avion uriaș Air China, ce traversează tabloul cu un huruit sinistru! (poza 022.1, 2)

Am găsit fermecătoare această suprapunere - peste un tablou idilic de lume tradițională - a unor aspecte de viață modernă, impuse cu repeziciune de progresul tehnic; și, în același timp - ambele netulburate de curgerea neostoită a cascadelor, elemente veșnice ale naturii.

După așa o lucrare, accept mai ușor să închid ochii la majoritatea... „operelor” văzute azi. ... Mai ales că am găsit undeva și o evaluare critică a expoziției, cu care sunt de acord - citez: “În lipsa unor discuții publice solide despre valoarea artei, există o tentație de a echivala numărul vizitatorilor cu valoarea operelor expuse: “dacă oamenii vin, atunci arta merită să fie finanțată”, abandonând critica în favoarea participării”. Participare de masă, stimulată de intrarea liberă, “free”…

... Cred că unele opere de artă nu au solicitat artistului mari eforturi: vezi Boabe de soia (poza 023), pe când la un alt exponat a trebuit să lucreze toată comunitatea BulaBula de artiști aborigeni Yolngu din Arnhem Land, Teritoriile de Nord (poza 024); aceștia au contopit într-un covor frumos, câteva abajururi de lampă, țesute din fibre de pandanus, vopsite cu coloranți naturali... care se vrea un răspuns la problema globală a recuperării deșeurilor din plastic... (de unde și până unde?!)

... Majoritatea exponatelor Trienalei au fost plasate printre lucrările expuse permanent în sălile Galeriei; din când în când, privirea îmi trece, involuntar, de la - hai să nu-i zic “pseudo-artă”, căci nu am eu căderea s-o judec – la artă indiană:(poza 025.1) - “Trei zeițe” din piatră [eu văd numai două... ]; tibetano-chineză (poza 025.2... 5), persană, thailandeză, etc., etc. și-mi ofer plăcerea de a admira autentice obiecte de artă.

... În centrul unei săli, un exponat strălucitor PixCell-Red Deer atrage toate privirile: este un cerb în mărime naturală (poza 026), a cărui suprafață este acoperită în întregime cu mărgele din rășină translucidă (sau din sticlă?) de diferite mărimi; cerbul pare îmbrăcat într-o “coajă de lumină”, formată dintr-un număr infinit de “celule de imagine” = “PixCells”. Ăsta măcar e frumușel!

... Un blat de masă rotundă, decorat prin aplicarea unor plăcuțe din plastic albastru-verzui, intenționează să atragă atenția asupra fenomenului global de supra-poluare a mărilor și oceanelor lumii cu cca. opt milioane de tone, anual, de deșeuri din plastic. Cică cercetările ar arăta că dacă vom continua în același ritm, până în 2050 oceanele vor conține mai mult (în greutate) plastic decât pești... Dar masa, cu luciri de cristale Swarovski, este într-adevăr frumoasă (poza 027).

... Amplasat ca o insulă în spațiul galeriei de artă, un living obișnuit - o canapea, un covor, un televizor – invită vizitatorii să ia parte la o vizionare în grup a unui program TV / film / spectacol, într-un experiment de “desacralizare” a ritualului privat, familial, care devine el însuși un spectacol public, oferind o posibilitate de examinare a comportamentului uman... Iar n-am înțeles: unde-i arta?!...

... Nu am fost niciodată în America Centrală și de Sud, dar simt o mare atracție pentru arta foarte specială a acestor regiuni (poza 028.1... 4), și mă bucur că-mi “spăl ochii” și cu altceva decât “arta Trienalei”... Ca să nu mai vorbesc de arta antică romană și greacă, sau a Egiptului antic (poza 029) care se pare că nu poate lipsi din nici un muzeu care se respectă...

... Probabil că, după ce “s-a delectat” din plin, ca și mine, de ceea ce este expus, lumea de toate rasele se înghesuie să admire – dar mai ales să fotografieze un faimos Picasso: „Femeie plângând” (poza 030). Aflu că este vorba despre una dintre primele versiuni ale tabloului. [Aserțiunea cum că pictura se vrea un postscriptum la binecunoscuta frescă “Guernica” - e căutată: chiar autorul face trimitere la una dintre iubitele lui din acea perioadă, o ființă profund depresivă... ] Tabloul și-a câștigat celebritatea și fiindcă în august, 1986, a fost furat din Galerie... pentru a fi regăsit, în aceeași lună, într-o boxă pentru bagaje din gara orașului. Hmmm... Oricum, eu găsesc că tabloul e mai puțin hidos decât versiunea “oficială” de la Tate Gallery din Londra.

... Din foarte puținele exemplare de artă sacră, am reținut o statuie din lemn Pietá (poza 031), probabil adusă din vreo biserică desacralizată din Europa.

... Și iar dau de o lucrare a Trienalei (poza 032) – măcar despre asta știu că e “New Wave”…

… Desigur, din “coloana vertebrală” a Galeriei nu puteau lipsi “greii” artei europene: sunt expuse două Rembrandt-uri, câteva Gainsborough, un Titian, Ucello, Memling, Dadi, Tintoretto, Tiepolo (Banchetul Cleopatrei, în sala cu un craniu sinistru…), Constable, Manet, Renoir, Sisley, Matisse, Monet, Pissaro, Degas, Brueghel, Teniers, Turner, Van Dyke, Jordaens – dar și alții: eu i-am notat doar pe cei ale căror lucrări mi-au plăcut când i-am văzut în Galeria de la Melbourne.

… Ceea ce este foarte plăcut în această Galerie, este faptul că lucrările sunt prezentate foarte – să zic așa - civilizat, cu interspații largi - deci pot fi admirate în voie, concomitent, de mai mult decât o persoană …

… Cu excepția Galeriei John Schaeffer (colecționar de artă, provenit din Olanda) în care, pe pereții unei încăperi foarte înalte, sunt îngrămădite zeci de tablouri de diferite mărimi: abia dacă pot vedea ce e în tablourile cele mai de sus. Ca să depistez la ce tablou anume privesc, trebuie să accesez două computere aflate la capetele sălii. Printre lucrările “normale” ale maeștrilor europeni, s-a pripășit și o statuie, care nu poate scăpa neremarcată: "Untitled" - o statuie de secolul XIX, din marmură albă, care reprezintă o nimfă - mai corect, “reprezenta”, întrucât autorul lucrării – un englez - a decupat porțiuni din bustul statuii, rămânând niște… zale, ca de lanț! (poza 036). De ce? Pentru artă! Biata fată! capul și brațele îi atârnă, jalnic, susținute de zalele mari. Brrr…

… Desigur, există și un număr de săli cu artă modernă și contemporană, dar nu m-am oprit să-mi deranjez ochii și mintea cu ceva, pe care nu-l înțeleg și nu-mi spune nimic …

… Obosit de câte am văzut, simțit și “digerat” astăzi, m-am gândit s-o tai spre casă; nu știam însă că a sosit vremea pentru “cireașa de pe tort”: la ultimul nivel, într-o sală împărțită în boxe insonorizate, se prezintă “Materials” - un exponat de realitate virtuală, la scară mare, în care arta contemporană se integrează într-un joc digital sofisticat. [O paranteză: eu sufăr de rău de mișcare, nu suport să mă dau în leagăn, montagne-russe sau altele similare: amețesc imediat și mi se face rău. Știam că așa sunt și jocurile astea video… dar nu CHIAR așa! ]

Am intrat și eu într-o cabină (cât de rău poate fi?!), mi-am pus ochelarii, am luat în mână telecomanda, și… M-am strămutat în cala unei corăbii cu pânze, grav avariate (poza 033). Înaintând printre mărfuri stivuite și scânduri zdrobite, cobor și urc scări, dintr-o încăpere în alta; din când în când, din senin, apar niște semne sau litere cabalistice, care mă lovesc în piept… Intru în cala URIAȘĂ a navei, care a luat serios apă, apoi ies pe punte: în fața mea – un ocean furibund: efectiv îi simțeam pe față suflarea umedă și rece! Și – ce să vezi? Pe niște scânduri șubrede, un omuleț din lemn (EU?!?!) înaintează spre larg (poza 034) … până când, pe neașteptate, dispare în valuri!

Deodată, aud un huruit sinistru: din spate, spre mine se rostogolește o ghiulea uriașă! O evit, dar bila se poziționează într-o țeavă de tun - mare pe măsură! În loc să bubuie, ghiuleaua cade printr-o fisură a țevii de tun… care a devenit singura mea cale de înaintare! O urmez și ajung într-o încăpere mică din cala de lemn a corabiei: printr-o gaură imensă, în față se vede oceanul… liniștit ca o baltă (poza 035).

Și – pân-aici mi-a fost! Dau să mă întorc, dar… nu găsesc nici o ieșire din încăpere!

Ei bine, nici până acum nu mă prea simțeam în apele mele, dar în clipa asta chiar că mi s-a făcut rău-rău, mai să leșin! Îmi smulg ochelarii… și mă regăsesc pe bancheta cabinei mele, transpirat de emoție…

După vreo zece minute, îmi vin în fire, mă ridic anevoie, predau ochelarii și mă îndrept, clătinându-mă, spre lift: nu mă mai țin picioarele… Ajung la parter, unde iau un espresso dublu în cafeneaua Noss-Noss, amenajată de niște marocani într-un studio interactiv (nici un sunt curios despre ce e vorba…)

Cafeaua mă mai întremează, și ies afară ca să stau și la aer, să-mi revin. Îmi zic că dacă astăzi tot nu mai sunt bun de nimic, să dau o raită primprejur, să aleg ceva de vizitat în zilele viitoare.

Traversez Yarra pe podul istoric Princes Bridge… și zăresc o bicicletă (poza 037), aruncată în apa mâloasă: “câh! ” Nu mă așteptam la așa ceva la Melbourne! Cum se schimbă vremurile…

Intru în Federation Square și dau de Australian Centre for the Moving Image (ACMI) care invită lumea să descopere MAGIA IMAGINII ÎN MIȘCARE - de la lanterna magică la televiziunea prin sateliți - respectiv să viziteze o colecție permanentă de film, televiziune, jocuri video, realitate virtuală și artă digitală – un adevărat muzeu interactiv al cinematografiei care, iată, a depășit un secol de existență! La parterul clădirii, pe 220 de monitoare și ecrane de diferite mărimi, se prezintă filme - de la filmul mut la cel vorbit și cântat, de la alb-negru la color și stroboscopic, inclusiv la televiziune și pe internet. Cam la fiecare al doilea monitor, câte un cinefil vizionează pelicule din toate timpurile și de toți producătorii… dar cu accent pe operele cinematografice care au măcar ceva în comun cu Australia și/sau cu creatorii și artiștii australieni. Deși sunt un împătimit al filmului, în starea în care mă aflu, cu tot efortul pe care-l depun, nu pot să vizionez ceva anume și nici să zăbovesc prea mult în fața ecranelor - mai ales că majoritatea au un caracter interactiv. Poate altă dată… (uf, cât urăsc această expresie mincinoasă!)

La etajele superioare ale clădirii ACMI sunt săli de cinema, unde rulează atât filme de filmotecă - cinematecă, cât și avantpremiere, se fac lansări festive de noi filme, se derulează festivaluri ale altor cinematografii, etc., etc. Daaaa, am de ce să-i invidiez pe Melbourne-zi!

… Tot în complexul de clădiri din Federation Square, dau de încă o expoziție inedită din cadrul “TRIENNIAL”: se numește “THE POOL” și se străduiește să demonstreze locul și importanța pe care le are PISCINA = bazinul privat de înot, pentru modul de viață, psihologia și cultura australienilor. Ca și barbeque (BBQ) – condiție sine qua non pentru a fi AUSTRALIAN, piscina – lângă care australianul - locuitor al unei țări eminamente aride - se poate simți BINE, poate lega prietenii și socializa cu prietenii – este considerat – citez: “unul dintre principalele simboluri culturale australiene: un spațiu multisenzorial: apă, soare-lumină, sunet, miros (de podină udă...), rezultat din legătura dintre arhitectură, cultură, sport și mediul înconjurător”. Diverse personalități – sportivi, designeri, scriitori, muzicieni și nu numai – prezintă modul în care acest simbol le-a influiențat viața, ajungând la concluzia că... ”piscina australianului trebuie considerată o entitate emblematică, echivalată doar cu o bibliotecă, de unde să-ți culegi cunoștințele”… Haida-de!... Dar părerea mea nu contează: nu sunt australian și nici nu am piscină...

... Tot în Federation Square, căutând cu harta-n mână secțiunea de artă australiană a Galeriei Naționale de Artă a Statului Victoria (NGV), ajung și la Ian Potter Museum of Art – The University of Melbourne. Primesc aici un ghid al expozițiilor, îmi notez orele de intrare și-mi promit să-l vizitez cât de curând. Apoi, o iau spre casă, cu grijă sporită la traversări și la tot ce e în mișcare…

... Și mi-a tot fost rău, până seara! Cine-o mai face ca mine, ca mine să pățească!...

(urmează alte muzee și expoziții din Melbourne)

---

VIZUALIZĂRI: 1314 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI