Manastirea Călui - O comoară mai puțin cunoscută

TIPĂREȘTE

O zi de sâmbătă, mai precis 26 mai (anul curent), o sărbătoare religioasă care adună în același loc toată suflarea satului românesc. Pașii (mai bine zis mașina) m-au dus în satul copilăriei, așa cum fac destul de des, însă acum cu o altă încărcătură spirituală. Mergeam în această zi de sărbătoare să aduc un omagiu celor dragi mie, aflați într-o lume mai bună, poate… și să întâlnesc pe cei rămași. Era cald, soare strălucitor, covoare de flori la porți și în grădini, aer înmiresmat, iar coroanele verzi ale copacilor acopereau totul.

După momentul religios, am plecat prin sat și mi-am revăzut rudele, am depănat amintiri, ne-am bucurat de reîntâlnire. A sosit momentul plecării, voiam să ajungem în București la o oră convenabilă, să ne odihnim pentru că ne treziserăm cu noaptea-n cap. Am urmat același drum ca la venire, dar în sens invers: Balș - Slatina –Pitești –București. Ei, acum vine momentul să intru în subiectul propriu-zis. De-a lungul timpului, trecuserăm de foarte multe ori pe lângă comoara despre care vreau să povestesc, dar niciodată nu am reușit să rupem câteva ore, să ne abatem din drum și să o vedem. Acum nu mai voiam să ratez ocazia. Înainte de Balș, (cam 16 km., din direcția Bălcești dinspre care veneam noi), în satul Călui, străjuită, ca niște ziduri de cetate, de dealurile Oltețului, se află Mânăstirea cu același nume, care datează de la începutul secolului al XVI-lea. Nu spusesem nimic însoțitorilor mei (soțul și fiul), însă când am văzut indicatorul de dreapta (din centrul satului), le-am mărturisit despre intenția mea. Am mers vreo 3-4 km. pe un drum destul de bun, iar când am ajuns nu ne venea să credem ceea ce vedeam: o mare de verdeață, ziduri medievale, toate înconjurate de dealuri molcome, înverzite, dealurile Oltețului. Nimic nu tulbura acest tablou de început de lume. La poarta mânăstirii era amenajată o parcare largă, foarte curată, cu bănci și coșuri din belșug. O modalitate delicată de a invita pe călători să respecte și să păstreze curățenia. Vag, încercam să-mi amintesc ce văzusem eu cu mulți - mulți ani în urmă când pășisem în această mănăstire, tot într-o zi de sărbătoare, împreună cu mama. Amintirile erau vagi, neclare, vedeam cu ochii minții o biserică, mulțime de oameni, și cam atât…

Complexul are două zone (așa l-am văzut eu, acum): biserica medievală înconjurată de ziduri de cetate, iar în dreapta cum privești spre ea, se ridica zveltă, ca o catedrală, noua biserică.

Sigur că pașii ne-au dus spre istorie, am trecut prin poarta care păstrează patina timpului, pe sub clopotniță și am intrat într-un loc magic. Nu voi insista cu multe date istorice sau de arhitectură, nu voi repeta legendele locului, pentru că acestea se pot citi în diverse locuri. Biserica (are hramul Sântului Ierarh Nicolae) a fost construită în două etape, iar piatra de temelie a fost pusă de Vlad Banul (bunicul Fraților Buzești) și de frații acestuia, în vremea lui Neagoe Basarab, în 1515. Construcția a stagnat, din cauza vremurilor tulburi, a rămas la roșu, dar a fost reluată în 1588 de către cei trei frați (Radu, Preda și Stroe) și terminată într-un timp record, în câteva luni. În interior, ne-au uimit decorațiunile minunate, semn al artei desăvârșite a înaintașilor noștri. Biserica nu are dimensiuni mari, ba sunt chiar modeste (15 m lungime, 6- lățime), dar silueta zveltă, culorile armonioase o încadrează perfect în ansamblu. Am intrat smeriți, călcând aceleași pietre ca și înaintașii noștri, am privit picturile, cupola, catapeteasma, toate vorbind despre harul creator și dragostea de frumos ale acelor timpuri. Se află acolo portretele votive ale domnitorilor Petru Cercel și Mihai Viteazu, alături de membrii familiei celui din urmă. De asemenea, sunt reprezentați în portrete, într-un desen simbolic, cei trei frați Buzești, ctitorii lăcașului de cult.

Privind pietrele funerare, se înțelege că Mânăstirea Călui a fost folosită ca necropolă a familiei Buzeştilor. Aici au fost înmormântaţi: Preda Buzescu (mare Ban al Craiovei, în decembrie 1608, în colţul de N-V al pronaosului), Stanca-jupâniţa, soţia sa, (în februarie 1590, în partea de S-V a pronaosului) și Radu Buzescu (mare Clucer, în ianuarie 1610, tot în partea de S-V a pronaosului).

Alte patru pietre de mormânt, aşezate în secolele XVII-XVIII în pridvorul bisericii, se află în prezent în pavajul curţii, la intrare în sfântul lăcaş. Sunt vechi, scrierea s-a estompat și e imposibil să citești cine se află acolo. Am înconjurat întreaga incintă, mergând pe lângă zidurile cetății, am văzut locurile vechilor chilii, pivnițele domnești și am remarcat că totul era puternic, rezistent. Straturile de flori, foarte variate, umpleau văzduhul de arome dumnezeiești. Era ordine deplină, erau alei curate, dar și bănci din trunchiuri de lemn care te îmbiau să te așezi. Interesant este și ansamblul sculptural care îi reprezintă pe cei trei frați, aflat în fața bisericii, simbolizând unire și dârzenie, spunând parcă tuturor că de ei nu trece nimeni. Am stat minute bune lângă statuie, gândind la faptele vitejești, din dragoste de țară, ale multor înaintași, asemenea celor trei. Nu ne venea să părăsim acest loc binecuvântat, dar cu regretul că tot ce e frumos ține puțin, am ieșit pentru a asista la o parte din slujbă în biserica nouă care poartă hramul Adormirii Maicii Domnului. În fața bisericii se află mormântul ctitorului, Arhimandritul Corneliu Miroslav, cel care a readus la viață acest așezământ. Am mai fi stat, dar începuse să se întunece, iar drumul nu era foarte scurt. Cu părere de rău, am ieșit pe poarta mânăstirii, aruncând o ultimă privire către locul acesta minunat, recunoscători că am avut câteva ore de mulțumire interioară.

Dacă aveți drum prin această zonă, vă rog să nu ocoliți Mânăstirea Călui, va fi un moment de neuitat, vă veți întâlni cu istoria în stare pură.

---

VIZUALIZĂRI: 798 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI