Insula Cleopatrei (Sedir Adası) sau Insula Cedrilor fără cedri

TIPĂREȘTE

De acum nouă ani, de la prima vacanţă în Marmaris, rămăseserăm cu câteva „găurele” neacoperite, printre care se număra şi excursia în Insula Cleopatrei, însă la momentul respectiv ne răsfăţaserăm cu atâtea excursii opţionale, încât n-a mai încăput în program și aceasta, de parcă bănuiam că într-o bună zi ne vom întoarce.

Din Marmaris, toate agenţiile locale au în ofertă excursia numită Insula Cleopatrei, mai bine zis o ieşire mixtă de mers pe uscat (continent) câţiva km combinată apoi cu plimbare cu barca vreun sfert de oră până la vestita insulă, la un preţ rezonabil de 60-70TL/persoană. Nouă ne-a fost mai la îndemână s-o facem pe cont propriu, fiindcă nu părea nimic prea complicat şi eram cu maşina din dotare, deci nu depindeam prea mult de alţii, având posibilitatea să fim proprii noștri făuritori de program. Aveam nevoie doar de o zi cu vreme frumoasă şi de bună dispoziţie, iar informaţii despre modul cum s-ar desfăşura excursia am luat de aici, de pe AFA, şi de pe TripAdvisor pe cele mai proaspete. Dacă în ceea ce privește partea a doua, a fost mai simplu fiindcă a ținut de noi, cu prima parte, depindeam de cer și de bunăvoința celui mai cunoscut locuitor al acestuia, așa că am mers un pic la risc, căci prognoza anunța soare cu nori și câteva averse.

Insula Cleopatrei, știută în turcă drept Sedir Adası, este o practic o insuliţă de nici măcar un kmp ce se află în nordul-estul golfului Gökova, relativ aproape de Marmaris, dacă ne uităm pe o hartă a zonei. În golful Gökova, Insula Cleopatrei nu este unicat, se mai pot întâlni câteva surate, de mărime comparabilă cu ea, precum Insula Orata sau Insula Mică.

Dar, niciuna nu este atât de faimoasă pe cât este această liliputană (o glumă de insulă pot să zic) ce se bucură de o legendă ce a făcut-o foarte căutată printre turişti, că, deh! , orice legendă vinde bine!

Potrivit acesteia, Cleopatra, renumita regină a Egiptului antic și generalul roman Marc Antoniu, iubitul său, au ales locul pentru a-și trăi o părticică din povestea lor de dragoste: au înotat aici, le-a plăcut ce au găsit şi au dat ordin ca mica plajă a insulei să fie acoperită de nisipurile cu care era obișnuită regina din locul său de baștină, să fie aduse, deci, special din Africa de Nord. Este vorba de un tip de nisip auriu care ar fi fost transportat special cu vasele de la Marea Roșie pentru Cleopatra, și despre care se mai spune că fiecare grăunte din el ar fi de formă perfect sferică, lucru pe care eu nu l-am sesizat. În fine, nisipul a devenit, fără îndoială, bunul cel mai de preţ al insulei, de vreme ce și astăzi plaja este serios protejată, în sensul că nimeni nu are voie să calce pe ea, fiind împrejmuită și păzită special cu gardian ce o veghează dintr-un turn de control. Există panouri care avertizează că nimeni nu are voie să se atingă nici măcar de un fir de nisip, darămite să ia din el, lucru respectat cu strictețe fiindcă vizitatorii îl lasă la duș fără regrete, chiar și pe acela ce s-ar fi lipit accidental de tălpi la ieșirea din apă.

În altă ordine de idei, ca o mare curiozitate, deşi în traducere din limba turcă, Sedir Adası înseamnă Insula Cedrilor, în prezent nu mai există nici urmă de cedru pe insulă, pe aceasta fiind răspândită exclusiv o altă specie de pin, ca de altfel, în toată zona Marmarisului. În antichitate, se pare că vegetația insulei era formată preponderent de cedrii ce i-au dat și numele.

Privind cu atenţie harta, se poate observa că distanţa cea mai mică faţă de continent este de numai 200 m, însă accesul pe insulă nu se face dintr-acolo, ci numai din satul Çamlı, de unde este autorizat transportul pe apă către insulă, organizat cu bărci ce fac parte dintr-o cooperativă. Distanța parcursă pe apă, astfel, este ceva mai mare, dar se încadrează cam în15-20 minute.

Pe scurt, din Marmaris, am luat-o înapoi pe șoseaua D400 către Muğla cam 22 km, după care am făcut stânga la un mare indicator ce ne arăta că pe acolo trebuie s-o luăm dacă vrem să ajungem pe Insula Cleopatrei. De la bifurcație, mai sunt încă 6 km de mers pe un drum secundar, mult mai îngust, dar în stare bună. Am ajuns în satul Çamlı, și tot indicatoarele ne-au dirijat către o parcare foarte mare, vecină cu stația de bărci unde am sosit în jur de orele 09,00 și unde urma să lăsăm mașina. Parcarea nu a costat nimic, dar era clar că ajunseserăm cam devreme, din moment ce eram singurii doritori de mers pe insulă. La ghereta unde am plătit biletele pentru transportul cu barca (25 TL/persoană dus-întors), care era și „biroul de informații” nu ne-am înțeles deloc cu funcționarul de-acolo, așa că acesta a sunat un prieten cunoscător de engleză pe care ni l-a pasat la telefon pentru a ne înțelege. Așa am aflat că pentru întors, putem opta pentru oricare dintre cursele ce le primiserăm scrise pe un bilețel de către cel din fața noastră, începând cu orele 13,00, acestea fiind din oră în oră, ultima cu plecare din insulă la orele 19,00. Între timp, a mai apărut o familie cu o adolescentă și pe la 09,30 am pornit cu prima barcă autorizată să facă primul transport către insulă.

Cum am debarcat, am recunoscut ușor genul de intrare ca-ntr-un sit arheologic, cu poartă, culoare de acces cu bare metalice, casă de bilete, așa că am înțeles imediat că accesul mai costă, fiind vorba de 20TL/persoană, insula fiind considerată rezervație naturală și sit arheologic deopotrivă. Am remarcat cu ușurință aleea construită din lemn de pe care se pot vedea indicatoare în turcă și engleză către punctele de interes: plajă, ruine, duşuri, toalete, bar, restaurant.

Așadar, insula este amenajată în bună parte cu alei din lemn, uneori cu balustradă, care duc către vestigiile istorice, dar și către facilitățile turistice legate de plaja propriu-zisă.

După cum spuneam, se poate sta la plajă pe șezlongurile din lemn, gratuite (vorba vine, că doar plătiserăm biletele), dispuse în spatele plajei, iar intrarea în apă făcându-se pe cele două părți laterale unde există culoare special amenajate cu covorașe și balustrade. Dacă vreun copilaș uită că nu are voie să calce pe faimoasa plajă și se abate în spațiul împrejmuit, din ghereta de control se pornește de îndată fluieratul lung și ascuțit al paznicului de serviciu, care nu se lasă până nu vede îndepărtat „pericolul” de invadare a plajei.

Poate cel mai impresionant lucru, după părerea mea, este apa mării de o culoare superbă de turcoaz, aproape ireală, grație, în bună parte, a suportului de nuanță deschisă a nisipului de pe fundul mării. Intrarea în apă, deși este un pic printre bolovani, se face lin, iar apa nu adâncește bine decât după vreo douăzeci de metri, fiind o încântare pentru bălăceală. Soțul meu, împreună cu alt grup de pasionați, s-a îndepărtat pentru a face puțin snorkeling spunându-mi, la întoarcere, că nu se aștepta să găsească o lume acvatică atât de variată și interesantă acolo.

Bărcilor și vaselor care aduc turiștii pe insulă nu li se permite acostarea sau staționarea în dreptul plajei, acestea pot fi zărite doar cum trec prin fața plajei, la depărtare.

În zona administrativă a insulei, există un restaurant mic, un bar, mese și băncuțe din lemn unde se pot așeza clienții, dușuri, toalete, cabine de schimb. E clar că nu ai șanse să mori de foame pe insulă, dar nici nu trebuie să speri la cine știe ce mâncăruri gătite, ci mai degrabă la ceva fast-food. La restaurant se poate face chiar și schimb valutar la un curs ce era afișat, ușor mai nefavorabil pentru client, de asemenea se puteau închiria perne și saltele pentru șezlonguri contra sumei de 10 TL.

Cele câteva informații pe care le-am găsit pe panourile bilingve: turcă și engleză, spun că în vremurile de demult aici exista orașul antic Kedrai ce datează din secolul al VI-lea Î. C., întemeiat fiind de locuitorii provinciei Caria, considerați a fi pe jumătate barbari, cel puțin așa afirma istoricul antic, Xenofon. Kedrai era denumirea greacă pentru „cedru”, copacul folosit foarte mult pe-atunci la construcția de vase, dar și de case, termen ce a derivat în actualul „sedir”. Tot Xenofon ne spune că mica insulă, aflată sub influența mult mai puternicei Rodos, a intrat în secolul al V-lea Î. C. în Liga de la Delos, iar în 405 Î. C. a fost implicată în războiul peloponesiac dintre Atena și Sparta, fiind atacată de generalul spartan Lysandros. Mai târziu, în anii 168-167 Î. C. a fost cucerită de romani, sub a căror stăpânire a rămas în continuare, făcând parte din Imperiul Roman de Răsărit, până în epoca otomană ce a urmat începând cu finele secolulului al XI-lea.

Se spune că orașul antic Kedrai a fost întotdeauna un loc important în zonă, deoarece era înconjurat de ziduri puternice, avea porturi adăpostite și putea fi atacat doar dinspre mare.

În afară de faimoasa plajă, pe insulă se pot vedea și vestigiile antice rămase din perioada romană și pre-romană. Există acele alei construite din lemn, indicatoare și panouri informative care îi conduc pe doritori unde vor, neexistând niciun risc de rătăcire.

Ruinele insulei, în mare parte situate în estul insulei, constau în ziduri cu turnuri ce înconjoară insula pe contur, dar sunt multe porțiuni în care acestea nu mai există, o agora a cărei formă mai poate fi ghicită chiar dacă nu se observă panoul de lângă ea, un amfiteatru aflat în stare relativ bună, orientat spre nord, despre care se spune că putea găzdui circa 2.500 persoane. De la amfiteatru, există o frumoasă perspectivă asupra micului port unde acostează bărcile ce aduceau turiștii valuri-valuri, chiar întrebându-ne unde vor încăpea atâtea suflete la plajă.

De la amfiteatru, poteca din lemn continuă către templul lui Apollo, construit în stil doric, unde se organizau în antichitate diverse festivități și sacrificii în onoarea zeului luminii. Bolovanii de aici nu arată în cea mai bună stare, pe alocuri se mai pot vedea prăbușite câteva coloane, o poartă cu câteva bucăți de stâncă în picioare dar, din nou, priveliștea către mare este cel mai frumos peisaj ce se poate admira. Am participat inclusiv la explicațiile unui tânăr ghid ce-și conducea grupul printre pietroaie, apoi am luat-o pe o cărare bătătorită printre pini, ce avea să ne ducă tot la amfiteatru, însă prin interiorul insulei.

Între alte bălăceli, mai aveam de vizitat ruinele a două bazilici ridicate în perioada bizantină timpurie: Bazilica Mare, situată la vreo sută de metri în spatele plajei, într-un pâlc de pini, cealaltă, Bazilica Kıstak (sau a istmului în traducere) aproape de locul unde debarcaserăm. Nici ruinele primeia, nici ale celeilalte nu aduceau cu ceea ce erau odată lăcașurile de cult, acum zăceau ca niște mormane de pietre sfărâmate în care se mai putea zări câte o cruce pe vreo bucată de coloană zdrobită.

De asemenea, pe insulă a fost descoperită și o mare necropolă, situată tot în est. Ruinele care se pot vedea și astăzi provin din perioada elenistică, romană și bizantină, mai puțin din cea otomană.

Pentru noi, excursia în Insula Cleopatrei a însemnat o altă fațetă din ciclul „variațiuni pe aceeași temă”, adică plajă și „pietroaie” în același timp, un loc în care natura și cultura coexistă. Ne-am bucurat de peisajele de vis din areal și am avut norocul să prindem o zi cu vreme frumoasă în ciuda prognozei meteo ce anunțase soare, nori și posibile averse, graţie căreia n-am avut parte de aglomeraţie obositoare.

Nouă ne-a plăcut, a fost o zi foarte agreabilă în care am lenevit la plajă, am văzut „bolovani”, am colindat insula prin toate cotloanele, ne-am bălăcit într-o splendidă mare de peruzea.

Recomand celor ce ajung în zona Marmaris o astfel de excursie în Insula Cleopatrei, un melanj reuşit de pini, câteva vestigii antice şi o plajă superbă ce oferă relaxare într-un cadru natural de excepție!

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=40QlWQevbAM

---

VIZUALIZĂRI: 3699 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI