De la nord la sud în Noua Zeelandă II

TIPĂREȘTE

Peisajul insulei de nord al Noii Zeelande e pastoral. Dealurile molcome, cu iarbă de un verde incredibil sunt populate cu turme de oi și cirezi de vite. Din când în când, apar și cerbi cuminți, domesticiți, în grupuri mai micuțe. Doar gardurile din sârmă, electrificate, împiedică animalele să ajungă pe șosea. Circulația e redusă și se practică o politețe demnă de invidiat și necunoscută pentru noi. Există refugii asfaltate pe marginea drumului, lungi cam de 200 de metri, care permit retragerea fără oprire a vehiculului mai lent, pentru ca cei din spate să poată depăși fără probleme. Am auzit doar claxoane scurte, de mulțumire. Lumea e relaxată... Și de ce n-ar fi!

Drumul ne poartă prin zona Waiotapu, cu nenumărate gheizere care ies peste tot din pământ. E considerat un loc sacru, deși aveam senzația că stau pe o bucată de cașcaval. Tot aici crește și arborele de Manuka, din ale cărui flori albinele fac cea mai bună miere din lume! Arataki e o regiune mai restrânsă unde cresc acești copaci și de aceea apare pe toate etichetele borcanelor cu miere manuka. Scumpă!

Nu se putea să ratăm o baie în apele termale!

Waikite valley era în drumul nostru, dar probabil mai sunt și altele.

Complexul include trei bazine. Unul gen piscină cu apă caldă. Altul amenajat în cadru natural cu pietre și vegetație, cu apă super caldă. Iar al treilea, deși în același decor fabulos, avea apa fierbinte și nu se putea rezista prea mult.

A fost benefic și reconfortant. Pentru că suntem călători și trebuie să ne atingem obiectivele, am plecat cu părere de rău...

Următorul pe listă era croaziera pe lacul Taupo.

Dar până acolo am mai făcut un popas ales de ghidul nostru, ca să mâncăm de prânz într-o locație inedită. O crescătorie de creveți. Se numește Huka PrawnPark și are ca logo “Catch em” Cook em” & Eat em”. Da, se pot pescui, se pot găti și se poate mânca ce ai realizat! Noi, în goană, am comandat preparatele gata pescuite, dar oricum a fost un deliciu culinar servit prompt într-un decor imortalizat prin poze și savurat mult prea puțin.

Lacul Taupo s-a format prin erupția super-gigantică a unui vulcan, acum aproximativ 27000 de ani. Este cel mai mare lac din N Z și al doilea ca mărime din Oceania, după Lake Murray din Papua Noua Guinee. Cu peste 600 de km pătrați și o adâncime maximă de 186 de metri, este alimentat cu apă dulce de trei mari râuri: Waitahanui, Tongariro și Tauranga Taupo. Din el pleacă cel mai lung râu al Noii Zeelande, Waikato. De aceea nu e de mirare că aici se găsesc și se pescuiesc cei mai buni păstrăvi!

E tentația oferită în croazierele organizate, pe lângă vizitarea celebrelor sculpturi pe pereții de piatră. Vasul nostru se numea Chris Jolly și le oferea pe amândouă.

Dar pescuitul nu e sport individual! Se aruncă două undițe fixate pe suport la pupa ambarcațiunii și se așteaptă, cred eu, un miracol prin care să se prindă ceva, la viteza cu care se naviga. Oricum, am fost serviți cu ceai, cafea, muffin-uri și, ca o consolare că nu am pescuit nimic, feliuțe de păstrăv afumat!

Povestea sculpturilor începe cu rugămintea unei bunici către nepot de a crea chipul unui strămoș pe un copac totara, pentru o conexiune permanentă a familiei cu pământul deținut. Nepotul era artistul Matahi Whakataka Brightwell. Acesta, negăsind un copac corespunzător, s-a plimbat pe lac pentru inspirație. Și a găsit o stâncă. Iar aici a sculptat chipul strămoșului înalt preot, Ngaroroirangi, înalt de 14 metri. Chipul e păzit de scuplturi mai mici, esențiale pentru cultura maori. Aceștia au ocupat regiunea continuu, timp de 28 de generații. Tributul e frumos și e cea mai mare atracție turistică a lacului.

Pe lângă lac, orașul Taupo e o stațiune înfloritoare plină de restaurante, cafenele și locuri de cazare. Se oferă diverse atracții pentru turiști, de la bungee jumping, la pescuit, drumeții și excursii în vecinătate la zonele termale.

Noi însă ne continuăm drumul, pentru că următorul loc de cazare e Adventure Lodge în Tongariro.

În toamna neo-zeelandeză soarele apune cam ca și în toamna românească, adică după ora 18 se cam face întuneric. O ploaie măruntă ne însoțește constant, așa că ajungem ușor înfrigurați la destinație. Aici veștile nu sunt prea bune. Se pare că va ploua și a doua zi, când era programată drumeția pe vulcan. Gazdele au datoria de a avea grijă maximă de cei care le calcă pragul și se informează constant de condițiile unei vremi capricioase. Tot ei ne asigurau transportul până la locul de pornire și retur.

Încercăm să fim optimiști, pentru că peste noapte se mai poate schimba!

Între timp, ne acomodăm cu locul.

Cabana principală cuprinde o sală de mese (aici aveam mic dejun inclus), un living înalt cu șemineu și canapele comode, iar afară, un târnaț dotat cu o canapea obosită de piele și niște scaune de lemn. Pentru fumători, dar nu numai.

Camerele sunt micuțe, la parter și etaj, dar fără baie proprie. Băile sunt la parter, separate pentru doamne și domni, dotate fiecare cu trei toalete, trei dușuri și trei chiuvete. După șocul inițial, am decis că ne vom simți ca în studenție și vom socializa mai mult.

Apoi am mers să mâncăm undeva în vecinătate, la un steak-house. Deși mare, era plin! Am găsit totuși două mese libere, pe care, tot noi, le-am unit ca să fim împreună. În gălăgia generală, cu greu am înțeles că ne comandăm singuri la bar atât mâncarea, cât și băutura. Apoi ceva chelneri ne serveau și debarasau.

E o practică destul de generală în Noua-Zeelandă. Pe parcurs am înțeles. Deși se mai făceau comenzi la masă și notă de plată comună, se putea plăti individual la casă și se bazau pe corectitudinea clienților. Bacșișul e benevol, strâns la comun într-un recipient lângă casa de marcat și nu influențează calitatea servirii. E doar un fel de “ mulțumesc”, dacă ești mulțumit.

Locul unde ne aflam e mult mai frumos ziua.

Parcul Național Tongariro găzduiește cei mai renumiți vulcani din țară. Tongariro, Ngauruhoe și Ruapehu. Încă sunt ușor activi. Dar sistemele moderne monitorizează permanent și împiedică producerea unui dezastru.

În iarna lor, când zăpada îmbracă munții, prind viață pârtiile de schi de la Ruapehu, Whakapapa și Turoa. În vara lor, se fac drumeții. Unele sunt ușoare, de o oră, altele mai grele, cum e Tongariro Northern Circuit, de trei zile. Cel mai popular e însă Tongariro Crossing, pe care ar fi trebuit să-l facem și noi.

Considerat cel mai interesant traseu din lume, acesta te poartă pe lângă vulcani, lacuri în cratere, deșerturi alpine, păduri și cascade adunate de-a lungul a 17 km și 8 ore de mers. Dar în toamna lor, vremea e imprevizibilă și am avut ghinion de ploaie și vânt.

Nu ni s-a permis accesul, mai ales pentru că sufla un vânt puternic și erau nori ce blocau toată panorama renumită. În schimb, ni s-a recomandat o drumeție mai scurtă spre cascada Taranaki.

Am pornit în aventura pe jos din satul Whakapapa, sat dominat de imensul hotel Chateau Tongariro, construit în anii 1930 într- un decor amețitor și de o eleganță atemporală.

Până la cascadă indicatorul ne arata că sunt doar 3,1 km și se pot urma două căi: pe sus, pe creasta dealului sau pe jos, prin pădure. Am ales lower track-ul, pentru că era cam înnorat și bătea vântul. Cărarea pietruită ne-a purtat la început pe dealuri cu smocuri de iarbă ruginie înaltă și arbuști de verde intens, neatinși încă de toamnă. Priveliștea se deschidea uluitor pe toată valea.

Apoi am intrat într-o pădure deasă, unde doar păsările erau stăpâne absolute, iar cărarea era croită pe malul unui râuleț de munte, uneori liniștit, apoi învolburat. De-a lungul lui, două cascade micuțe, ce puteau fi vizionate de pe pasarele, ne-au încântat prin miracolul pus de natură pe parcursul unei ape.

Cascada Taranaki impresionează prin faptul că vine practic de nicăieri, din vârful unui perete de piatră, iese timid în spațiu îngust, apoi explodează pe stânci ca un văl, căzând cu zgomot în râul creat parcă înadins să o primească!

Deși are o înălțime de doar 20 de metri, e spectaculoasă, iar noi, la baza ei, doar pigmei care ne străduim să-i învingem forța încercând să ajungem cât mai aproape.

Dar nu ne-am mulțumit cu atât.

Am pornit mai departe, spre Tama lake, o drumeție de doar două ore, conform panoului indicator. Drumul face parte din Tongariro Northern Circuit și ne doream să ne extindem aventura. Nu ai cum să te rătăcești, pentru că e o singură cărare pietruită ce se așterne sinuos printre dealurile parcă nesfârșite. Am lăsat pădurea în urmă și am intrat în tărâmul ierburilor atinse de toamnă, al lichenilor ce formau un covor alb pe zone extinse, al florilor micuțe și timide și al vântului stăpân absolut. Timp de o oră a fost incredibil de frumos. Am admirat peisajul larg deschis peste zonă, am traversat pârâuri micuțe sărind pe pietre și am socializat cu alți călători porniți și ei în aventură. Apoi s-a terminat. Schimbarea s-a produs pe neașteptate. Ploaia, la început molcomă, s-a transformat rapid în averse cu gheață, vântul în rafale te lua de pe picioare, iar peisajul prietenos a devenit Mordor. Mi-am dat seama de ce au filmat aici scenele din “ Lord of the Rings” când Frodo aruncă inelul. Mă așteptam să văd ochiul lui Sauron răsărind de undeva, dar eram învăluiți de ceață sau nori, nu știu... Știu doar că ne-am întors din drum cu părere de rău, dar a urmat o cursă gen “ run for your life”, prin vânt extrem și ploaie, până când am ajuns înapoi la cascadă. Nu am mai avut ochi pentru ea, ne doream doar să ajungem acasă.

Și am ajuns. Uzi, obosiți, dar fericiți. După un duș fierbinte și un vin în fața șemineului aprins, a urmat o cină oferită de gazde. Senzațională! Vită cu legume și celebra prăjitură Pavlova. E făcută din blat de bezea cu toping de frișcă asortată cu fructe kiwi și fructul pasiunii. Numele e dat de celebra balerină Ana Pavlova în cinstea căruia a fost făcută, pe când aceasta a susținut un turneu în Australia și Noua Zeelandă. De atunci există rivalitatea supremației între cele două țări pentru prăjitura ca brand național. Asortând-o cu un vin local oferit de stăpânul casei, un fost militar al flotei, nu se putea mai bine să ne încheiem încă o seară și un un capitol!

A doua zi am plecat spre Wellington.

---

VIZUALIZĂRI: 2020 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI