De la nord la sud in Noua Zeelanda

TIPĂREȘTE

Când ai în tine microbul călătoriilor, nici o destinație nu ți se mai pare imposibilă. Îți trebuie totuși o doză de determinare pentru a alege o vacanță în Noua Zeelandă! De ce? Pentru că e al naibii de departe. Atât. Și un fus orar de plus nouă ore care îți dă ritmul biologic peste cap câteva zile. Dar merită. Și am să povestesc de ce.

Aruncate de natură în sudul Oceanului Pacific, cele două insule care formează Noua Zeelandă sunt micuțe. Au o suprafață cam cât a României, dar populația e de doar 4,5 milioane de locuitori. În Auckland, cel mai mare oraș, sunt adunați cam 1,5 milioane de suflete și te întrebi pe unde sunt răspândiți restul.

Răspunsul vine vizitând țărișoara asta de basm. Wellington, capitala comparată cu San Francisco. Christchurch, cel mai mare oraș al insulei de sud. Queenstown, sediul distracțiilor cu adrenalină. Nelson, cu deschidere de plajă la ocean. Rotorua, cu gheizere și cultură maori. Mai sunt Dunedin, Hamilton, Greymouth, Hastings, Manukau, Tauranga, Westport, Wangarei și încă altele la fel de micuțe și cochete.

Casele sunt de lemn, pe un singur nivel, înconjurate de grădini cu verdeață.

Fiecare oraș are un aeroport și obligatoriu terenuri de rugby. Apoi, pe kilometri întregi, vezi doar natură.

Noua Zeelandă este una din cele mai tinere țări ale lumii. Polinezienii au descoperit-o prin secolul 13 și au dezvoltat cultura maori. Ei și-au numit-o Aotearoa sau Țara norului alb lung, după norii spectaculoși care învăluie munții. Europenii au ajuns aici doar în 1642 conduși de olandezul Abel Tasman, care și-a pus amprenta numelui pe marea care desparte insulele de Australia și a cartografiat partea de vest a insulei de nord numind-o Nieuw Zeeland. Din cauza conflictelor cu localnicii nu a îndrăznit să debarce și a declarat zona fără interes comercial. Mult mai târziu, exploratorul britanic James Cook a deschis interesul pentru această regiune, mai ales pentru vânătoarea de foci.

Colonizarea s-a făcut treptat, prin tratate avantajoase cu căpeteniile maori, cel mai renumit fiind Tratatul de la Waitangi prin care se preda Marii Britanii suveranitatea în 1840. Noii veniți s-au făcut stăpâni. Au defrișat păduri și au curațat pământul pentru a permite creșterea oilor libere în natură. Pentru că în Noua Zeelandă nu există nici un fel de animal periculos. Nu sunt animale prădătoare, nici șerpi, reptile, păianjeni veninoși, deși clima temperat-oceanică predispune. Au în schimb o varietate uriașă de păsări și ferigi care pot atinge dimensiunea unui copac. De altfel, feriga argintie e considerată simbol național. Dar nu mai mult decât pasărea kiwi. O simpatică. Nocturnă și blândă, de dimensiunile unei găini mari, fără aripi, cu un cioc galben lung și curbat, trăiește în pădurile luxuriante, dar e pe cale de dispariție și ca atare e protejată prin lege. Locuitorii Noii Zeelande își spun simplu “ kiwi”, cultura mixtă e tot “ kiwi”, iar totul aici e o poveste înșirată pe un tărâm de basm. Pe care noi, pas cu pas, am descoperit-o!

Am aterizat în Auckland într-o dimineață ploioasă de aprilie, după un zbor epuizant. Cluj-Istambul, un parfum de 1 h 45. Istambul-Hong-Kong, 11.30 ore, lung. Escală vreo 4 ore, apoi încă 11.30 de ore până la Auckland. Viza pentru români se dă pe loc în urma unui interviu scurt (scopul vizitei și măcar o locație de cazare să fie cert rezervată). Apoi se trece prin controlul vamal unde trebuie să declari ce aduci în valize. Dacă ceva nu le place, se confiscă. Dacă nu declari, amendă usturătoare. Pe noi ne-au întrebat de mâncare și papuci. Apoi am trecut cu bine și prin razele x.

Neo-zeelandezii sunt obsedați să-și mențină mediul cât mai curat. E interzis să aduci orice fel de mâncare și papuci cu noroi care pot conține germeni. Fumatul e tolerat doar în locuri special amenajate și duc o campanie acerbă de eradicare prin educație și prețuri prohibitiv de mari la țigări. Pe lângă faptul că un pachet costă cam 18 euro, le țin și ascunse în dulapuri cu cheie. Viciul costă!

Ne așteaptă la aeroport un prieten bun. Stabilit în NZ de șapte ani, el ne va fi ghid și șofer pe tot parcursul. Pentru că circulația pe dreapta încurcă orice șofer versat obișnuit pe stânga, nimeni din cei 14 participanți la aventura noastră nu a îndrăznit să-și ia răspunderea... El și organizatorul excursiei (un alt prieten), au închiriat un Mercedes Sprinter de 17 locuri și au rezervat cazări în moteluri absolut superbe pe tot parcursul.Pentru cei ce vizitează în familie sau grupuri mai mici sunt disponibile pentru închiriat autorulote de toate dimensiunile.

Nau mai haere mai sau welcome to Auckland! Suntem cazați chiar în buricul târgului, la Goodview Hotel și, pentru că nu avem la dispoziție decât o după-masă (cam puțin pentru acest oraș), o luăm repede la goană.

Ajungem în cinci minute la Sky Tower, impresionant ziua și spectaculos iluminat noaptea. Se poate urca pentru admirarea panoramei, dar preferăm să facem plimbare în down-town și în port. Orașul cosmopolit preferat de cei mai mulți locuitori oferă tot ce iți dorești. Magazine de lux, restaurante de calitate, fast-food-uri asiatice și distracție în cluburi de noapte. Mergem în plimbare până în port, trecând și admirând clădirea amiralității, de un pur stil englezesc.

Auckland-ul este unul dintre puținele orașe ale lumii care are două porturi separate la două mări diferite. Manukau la Marea Tasmaniei și Waitemata la Oceanul Pacific, separate de un mic istm. Sunt convinsă că am ratat multe din obiectivele de vizitat în acest oraș. Dar asta presupune că trebuie să mai vin.

Ruptă de oboselă, îmi doream doar să leșin într-un pat pe orizontală... La patru dimineața nu mai am somn. Afară plouă mărunt și e destul de rece. Aici e toamnă! Pe la ora nouă se adună grupul cu greu, se încarcă valize și rucsacuri, dar putem pleca mai departe.

Singura autostradă pe care am văzut-o în NZ străbate Auckland-ul prin mijloc. Sunt destul de frecvente ieșiri, pentru a deservi destinația fiecăruia. Apoi se așterne un drum lin de două benzi, neaglomerat, printre câmpuri de verde crud.

Destinația noastră e Rotorua, cu oprire de vizită la Waitomo Glowworm Caves. Parcul Waitomo se vizitează pentru cele trei peșteri renumite pentru spectacolul oferit de viermișorii luminoși. Waitomo Glowworm cave, Ruakuri cave și Aranui cave. Calcaroasa zonă a minunilor din Waitomo e situată în inima ținutului regilor maori, King Country. Sunt peste 300 de peșteri, cu sute de km de pasaje între ele și cu râuri subterane care sculptează grote carstice. Waitomo Cave a fost deschisă pentru vizitatori în 1889 de Tane Tinorau și soția lui Huti, contra unei taxe modice. Apoi s-a dezvoltat. Acum se vizitează organizat, în grupuri cu ghid și programare la oră fixă cu bilete on-line.

Peștera e frumoasă. Are stalactite, slalagmite, formațiuni decorative pe pereți, așa cum numai apa știe să facă erodând piatra. Dar cel mai uluitor e spectacolul licuricilor care-și trăiesc viața aici. De fapt, sunt larvele unei specii de țânțari care țes pânze subțiri pentru a prinde insectele cu care se hrănesc. Partea inferioară a tubului lor digestiv emană luminiscență și, cu cât sunt mai îmfometați, luminează mai tare. În noaptea din peșteră păreau steluțe pe cer... Ieșirea e spectaculoasă. Se face pe apă, într-o lotcă, în liniște și beznă deplină, trecând lin pe sub o cupolă de stele... Save the best for last!

De la Waitomo Cave la Ruakuri Cave sunt două opțiuni. Cu mașina sau pe jos, într-un traseu de vreo doi kilometri. L-am ales pe cel din urmă și am făcut o drumeție prin natură cu ferigi gigant, un pârâu limpede, pășuni cu vite la păscut și soare pe tot parcursul. Ruakuri, sau peștera celor doi câini, se deosebește de prima, în primul rând, prin intrarea inedită. Exteriorul e flancat de pietre mari suprapuse, ca un tort de clătite. După ce treci de uși masive de metal, intri într-o cavernă adâncă de 65 de metri, amenajată pentru coborâre cu o rampă circulară pe peretele grotei, balustradă de plasă și lumini discrete pentru orientare. Ghida era îngrijorată să nu ne piardă, pentru că erau multe grupuri, iar totul era învăluit în obscuritate sau chiar beznă, în tot parcursul. Senzorii montați pe marginea pasarelelor ne avertizau dacă ne apropiam periculos de mult de pereți. Avertizarea prealabilă că putem lua o amendă de 10 000 de dolari dacă atingem formațiunile ne-a făcut foarte atenți... Și tot m-am împiedicat de câteva ori! Licuricii erau prezenți peste tot. Mi s-a părut mai mare și mai deosebită decât prima, mai ales că aici se putea face și rafting pe râul subteran. Am fost duși să-i vedem pe cei care s-au aventurat, probabil e o experiență fantastică, dar pentru noi timpul era limitat și, după două ore, am ieșit pe aceeași rampă la soare și la goană!

Spre Rotorua... E considerată cea mai importantă destinație turistică din țară. Aici găsești cultura maori în plină regenerare, cu artă, dansuri haka și mâncare gătită în cuptoare de pământ. Izvoarele termale din activitatea vulcanică sunt funcționale și dau un miros specific, de sulf, întregului oraș!

Cu peste 60000 de locuitori, orașul situat pe un lac mare, oferă mai multe atracții. Majoritatea sunt la periferie, dar și în centru se pot admira grădini și muzee. Faptul că e un oraș turistic denotă și din imaginea unei străzi plină doar de moteluri și pensiuni.

Motelul nostru se numește Four Canoes și e situat undeva în mijlocul străzii dedicate acestor locații. Are două corpuri de clădiri, parcare și, binențeles, un bazin cu apă termală destinat turiștilor de la 8 dimineața, până la 10 seara. Nu am reușit să savurăm baia, pentru că am avut un program intens...

Deși ne-am trezit a doua zi de dimineață cu o ploaie măruntă, am decis să fim optimiști, plecând spre un obiectiv important: Hobbiton! Situat cam la 70 de km de Rotorua, Matamata este orașul făcut celebru de Peter Jackson prin crearea platourilor de filmare pentru “ Lord of the Rings” și “ Hobbit” în apropiere.

E un oraș micuț, în umbra lanțului muntos Kaimai, dar, în afară de o cafenea și un magazin de suveniruri adăpostit într-o căsuță “ hobbit”, nu am mai vizitat nimic. Prioritatea era să ajungem la ora programată pentru intrarea în Hobbiton.

Situat la 10 km sud de Matamata, abandonat de platourile de filmare, acest loc miraculos acumulează milioane de turiști dornici de a vedea în real decorul unei realizări cinematografice extraordinare. Aflat în incinta teritoriului privat al lui Ian Alexander, sătucul hobbiților încă mai trăiește. Cele 44 de căsuțe de cherestea, vesel colorate, deși goale pe interior, au, prin grija angajaților grădinari, fiecare povestea ei. Am trecut, rând pe rând, prin dreptul lor, ghidați de o domnișoară călăuzitoare, pe cărări pietruite, admirând frumusețea peisajului. Am avut noroc și de soare, așa cum doar în Noua Zeelandă se poate, până am ajuns la final, la Shire’s Rest Cafe, unde am primit din partea organizatorilor o cană cu bere. Apoi a început din nou ploaia. Umbrelele puse la dispoziție ne-au ajutat pe drumul de întoarcere, dar probabil că nu mai conta. Euforie deplină!

Revenim în Rotorua unde, la ora 16 eram programați să vizităm Te Puia. E un parc mărișor aflat la cinci minute de centrul orașului. Biletul de acces include și transportul de la hotel și returul. Intrăm. Grupul nostru e preluat de o ghidă maoră, care ne învață salutul lor: kia ora! Acesta se mai folosește și ca “mulțumesc”, “cu plăcere”, etc, așa că l-am folosit ulterior frecvent, ca să fim turiști simpatici!

Te Puia este, în primul rând, un leagăn al culturii maore. Aici s-a dezvoltat un institut ce educă tinerii în arta tradițională. Sunt realizate sculpturi în lemn cu simboluri, haine din ingrediente naturale și obiecte decorative din scoici și jad. Cultura lor include și tatuaje multiple, așa că e o plăcere să-i privești! Ni s-a spus pe șleau că toți banii noștri pe bilete se duc pe dezvoltarea institutului și pe burse acordate tinerilor studenți. Și ne-au mulțumit că i-am vizitat. Următorul obiectiv de vizită în parc e o casă tradițională maoră. E micuță, din lemn, iar pe bârnele de susținere sunt sculptate simboluri. Lângă ea, pe piloni înalți, un fel de adăpost ține loc de frigider! Cu cât e mai mare, cu atât rangul ierarhic crește! Apoi a urmat minunea! Gheizerul Pohutu. E cel mai mare din emisfera sudică și erupe cam de două ori pe oră, uneori până la 30 de metri înălțime. L-am admirat de departe, trecând pe lângă mud pool-ul Koko, o baltă de noroi fierbinte ce bulbucea necontenit și l-am admirat și de aproape, punând chiar mâna pe pietrele calde care îl înconjurau. În dreptul lui, un mic stadion de trepte încălzite natural oferă relaxare și poza perfectă! Parcul are aceeași vegetație luxuriantă, ca orice pădure din Noua Zeelandă. Deși putea să fie lăsată liberă, pasărea kiwi e păstrată aici într-o incintă adaptată, pentru deliciul turiștilor. E o pasăre nocturnă, al cărei joc preferat e v-ați ascunselea. Am reușit să o deslușim în semi- întuneric și ne-am îndrăgostit pe loc! Dar a fost unica dată când am văzut-o. Programul continuă cu o regie de dansuri războinice de bun venit și împăcare, apoi cu prezentarea bucatelor gătite în pământ, pe care le vom savura mai târziu. Deja mi-e foame, dar urmează spectacolul artistic într-o sală amenajată special. Dansurile femeilor maore sunt urmate de dansurile haka ale războinicilor bărbați. Apoi cântece de dragoste în duet, iar în final seantrenează publicul pentru colaborare pe scenă. Femeile cu pomponei, iar bărbații antrenați să fie războinici haka! Sala de mese e organizată într-o altă clădire și e stil bufet. Aperitive și supă de fructe de mare, apoi fel principal cu pui și vită, deserturi pe toate poftele, pentru o încheiere la fel de spectaculoasă! Dar nu s-a terminat! Ni se oferă o plimbare cu un trenuleț gen titi-car până la gheizerul care erupe la oră fixă. Stăm înfășurați în pături puse la dispoziție, pe pietre calde, cu un pahar de ciocolată caldă și privim minunea pământului. Scepticii presupuneau regie de pompe de recirculare, dar eu cred că natura dă totul, după cum am văzut mai departe în drumul nostru.

Și drumul nostru continuă spre Tongariro.

---

VIZUALIZĂRI: 2955 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI