Biserica Fortificată din Alma Vii și muzeul său

TIPĂREȘTE

Biserica evanghelică fortificată din Alma Vii nu era inițial pe lista noastră, dar am zis că dacă tot stăm la doi pași de ea - de ce nu?! Iar gazdele noastre de la Reveria Guesthouse ne-au încurajat în acest sens, asigurându-ne că n-o să regretăm.

Ba chiar am vizitat-o de două ori! O dată doar pe dinafară, altă dată „pă peste tot”! :)

Mai întâi a fost în prima seară, după ce am mâncat, cu privirile pierdute pe profilul ei enigmatic, care ni se înfățișa pe micuța colină, chiar în fața casei ce ne găzduia. Am hotărât mai apoi să ardem măcar vreo câteva din delicioasele calorii pe care tocmai le îngurgitaserăm, așa că am anunțat că noi vom merge un pic la plimbare prin sat. Doamna Stela ne-a citit dintr-o ochire: „Vedeți că biserica e închisă la ora asta!” „Da, normal, ne plimbăm doar...”

Am traversat și chiar peste drum ne-a întâmpinat un panou informativ, instalat acolo probabil cu ceva ani în urmă, căci spunea despre lucrări de reabilitare ale incintei fortificate a bisericii ce au durat 14 luni și s-ar fi terminat în aprilie 2016. Proiectul a fost derulat de Fundația Mihai Eminescu Trust=MET (v-am înnebunit cu ea! ; dar ce vreți, dacă oamenii chiar s-au implicat prin multe locuri și roadele muncii lor chiar încep să se vadă?!) în parteneriat cu Institutul Norvegian de Cercetare a Patrimoniului (NIKU) și a fost finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Lichtenstein și Norvegia, prin programul „Conservarea și revitalizarea patrimoniului cultural și natural”. Suma investită a totalizat aproximativ 7,6 milioane ron, dintre care aproape 90% au reprezentat finanțare nerambursabilă, restul de bănuți fiind alocați de MET.

Ce a rezultat din acest ambițios proiect se cheamă Centrul pentru interpretarea culturii tradiționale și a implicat reabilitarea incintei fortificate dimpreună cu cele 4 turnuri ale sale și transformarea lor în spații expoziționale; în plus, o parte din fonduri au mers către cercetarea arheologică a curții interioare de către o echipă româno-norvegiană, iar alta către realizarea unui film documentar de promovare.

Chiar în față pornește o alee ce urcă ușor spre zidurile cetății; în dreapta e școala gimnazială, iar la baza dealului niște case vechi, pe jumătate dărăpănate, năpădite de plante, care aduc o notă oarecum romantică peisajului. Soarele lumina feeric biserica, piatra veche (și mai nouă) avea reflecții de miere caldă, iarba încă proaspătă strălucea de verde ce era, peste tot zumzăiau mii de gâze - într-un cuvânt, o atmosferă ca de poveste! Am ocolit pe îndelete zidurile înalte, fotografiind cu zel în stânga și-n dreapta, un pic frustrați că nu putem vizita pe loc și incinta.

Ne-am întors în dimineața dinaintea plecării din Alma Vii. După ce ne-am luat rămas bun de la minunatele noastre gazde, am încărcat cele câteva papornițe în mașină și am pornit a urca delușorul pe drumul binecunoscut. De data asta ușa am găsit-o deschisă, am petrecut câteva minute într-un soi de mic coridor boltit, studiind panourile ce prezentau imagini cu „înainte” și „după renovare”, precum și pe cel ce ne învăța cum să ne instalăm pe mobil aplicația „Alma Vii” (ceea ce am și făcut ulterior).

Pe urmă am intrat în camera din stânga, care, din câte mi-am dat seama, îndeplinește mai multe roluri: casă de bilete, muzeu și magazin cu produse tradiționale. Deocamdată am cumpărat doar 2 bilete, 10 ron bucata. Doamna nu ne-a dat niciun fel de recomandare, din care parte să începem vizitarea incintei, așa că noi am început (aleator) din stânga.

Ba nu, de fapt prima dată am pătruns în biserică, prin micuța intrare sprijinită pe coloane groase, cu fronton triunghiular, amintind de vechile temple romane (am remarcat astfel de intrări și pe la alte biserici fortificate transilvane). Interiorul nu diferă prea mult de altele vizitate de noi: o navă lungă terminată prin cor, unde-i amplasat altarul, având în centru o statuie reprezentându-l pe Iisus Hristos; orga în spate, amvonul simplu, vopsit în alb și verde, cristelnița de piatră, două șiruri de bănci de lemn reabilitate cu siguranță (sau chiar aparținând unei generații mai proaspete, după cum arată). Tavanul e ușor boltit, cu decorațiuni discrete, ca niște mici mileuri de dantelă aruncate pe ici, pe colo.

Destinul bisericii din Alma Vii seamănă cu al celorlalte peste 300 de biserici săsești transilvane (dintre care mai stau „în picioare” azi cam jumătate): ridicată prin sec. 14, biserica a fost întâi catolică, apoi a devenit evanghelică odată cu reforma protestantă, ce a impus un maxim de decență și sobrietate, așa că bună parte din picturile murale au fost acoperite cu var (lucru evident, din câte am constatat noi înșine, la Meșendorf și mai ales la Mălâncrav; și aici, la Alma Vii, se păstrează încă vreo câteva palide urme). Prin sec. 16, s-a impus transformarea bisericii într-un sistem fortificat, capabil să facă față multiplelor raiduri vrăjmașe, așa că biserica însăși este supraînălțată și înconjurată de ziduri groase și înalte, prevăzute cu drum de strajă și guri de tragere, dar și cu câte un turn în fiecare din punctele cardinale. În zile de pace, turnurile aveau întrebuințări cât se poate de domestice, după cum vom vedea în continuare.

Spicuim din aplicația de pe telefon: „Interesant mai este modul precis în care enoriașii se așezau în biserică. Cel mai în față stăteau în partea dreaptă preoții și administrația bisericii, iar în stânga stăteau preoteasa și învățătoarele. Pe băncile din partea dreaptă, tot în față, stăteau servitoarele oamenilor înstăriți așezate în ordinea vârstei. Pe restul băncilor stăteau femeile cele mai în vârstă, iar cele tinere în spate. Bărbații stăteau pe bănci în lungul pereților laterali, iar flăcăii stăteau la etaj împreună cu învățătorul și corul. La fel de importantă era și ordinea în care se ieșea din biserică, iar femeile erau primele după preot.” Pentru cei dornici să cunoască mai multe despre modul de organizare a comunităților săsești din Transilvania (aproape de perfecțiune, din punctul meu de vedere), vă recomand lectura: „Criț - Istoria, poveștile și viața unui sat de sași”, autor Ruxandra Hurezean, editura Curtea Veche.

Ieșim din biserică și traversăm spre treptele de lemn ce conduc către drumul de strajă refăcut, pe care îl vom străbate și noi, precum vajnicii soldați-țărani ce-l parcurgeau non-stop, zi și noapte, cu ochii mijiți asupra împrejurimilor de unde putea să răsară oricând năpasta... Dar mai întâi ne face cu ochiul primul turn de apărare, Turnul Clopotelor, după cum citim pe plăcuța instalată pe zidul vechi de piatră.

La primul nivel găsim expuse câteva obiecte; printre acestea, o replică în mărime naturală a ceasului instalat pe fața exterioară a Turnului Porții (aveam să întâlnim și mecanismul său original urcând în Turnul Clopotelor) Există și un panou trilingv (română, engleză, germană) cu explicații. Astfel, putem afla câteva chestii interesante despre cele 3 clopote instalate la ultimul nivel, dintre care unul foarte vechi, din a doua jumătate a sec. 15, celelalte 2 fiind datate 1926. Exista o persoană desemnată să se ocupe de trasul clopotelor, de paza incintei și de curățenia în biserică, în curte și în cimitirul din apropiere. Pentru această activitate, el era plătit de comunitate într-o manieră foarte strictă, consemnată în documentele vremii (de obicei, în natură). În funcție de care clopot era tras și de frecvența „intonației”, oamenii din sat știau clar ce se petrece: e vremea de mers la slujbă la biserică, sau de ieșit la câmp, sau e pauza de masă, sau s-a încheiat ziua de muncă, sau a murit cineva, sau a luat foc vreo casă...

Și mai aflăm ceva interesant, cum că turnul ăsta e unic în arhitectura bisericilor fortificate din Transilvania, prin prezența în partea de sus, pe colțuri, a câte unui „burduf” (asemănător bovindourilor de la clădirile obișnuite), fiecare fiind prevăzut cu guri de tragere pe 3 direcții!

Urcăm și noi scările abrupte de lemn, cu mare grijă (e specificat la intrare că ascensiunea o faci pe proprie răspundere!), până la nivelul cel mai de sus, unde sunt instalate cele 3 clopote, sub un păienjeniș de bârne de lemn ce compun acoperișul țuguiat. Aici e un spațiu semi-deschis, un fel de balcon de jur-împrejur, pe toate cele 4 laturi, de unde vederile asupra satului și asupra împrejurimilor sunt splendide! M-am înnebunit întotdeauna după asemenea peisaje, îmi place să le cuceresc singură și o voi face în continuare, atât cât or să mă mai țină picioarele! Am făcut multe fotografii acolo, preferatele mele sunt cele în care apare cuibul de barză din vârful Turnului Grânelor!

Am coborât (cu și mai mare grijă; se recomandă poziția „cu spatele la scară”) și ne-am continuat plimbarea pe drumul de strajă, în direcția următorului turn, cel al Grânelor. Aici sunt organizate două camere de oaspeți, dotate sumar, dar eficiente în caz de nevoie (toaletele și dușurile se găsesc lângă intrarea în incinta bisericii, într-o încăpere separată, pe care nu am vizitat-o, dar doamna supraveghetoare ne-a asigurat că-i prevăzută cu tot ce trebuie). În plus, eventualii oaspeți au la dispoziție și câteva elemente de decor specifice rolului pe care acest turn l-a avut în vechime: acela de depozit de cereale. Se pare că aici a existat și o cisternă cu apă, alimentată printr-o conductă de la un izvor de pe dealul vecin.

Am coborât de pe drumul de strajă, pentru că am observat că Turnul Grânelor mai are o încăpere dedesubt, în care am pătruns de la nivelul solului. E vorba de Camera Arheologiei, dedicată săpăturilor arheologice efectuate în interiorul incintei fortificate în anii 2015-2016. Astfel, s-a descoperit că aici a funcționat un cimitir timpuriu (sec. 12-13), în care toate mormintele erau orientate cu capul spre vest (anterior reformei). Vedem expus chiar și un schelet uman spre exemplificare, deși se pare că acesta provine din vremuri ceva mai recente. Mai putem admira resturi de vase de ceramică pentru folosință casnică, pipe de lut de tip oriental, precum și fragmente de cahle (sec. 17) provenind de la sobele de încălzire instalate în turnuri.

Ne continuăm plimbarea către Turnul Gheții, situat în punctul cel mai nordic al incintei și probabil cel mai friguros; se pare că, din acest motiv, era folosit pentru păstrarea calupurilor de gheață pe care sătenii le tăiau iarna de prin apele din jur, dar și pentru conservarea alimentelor mai perisabile, un adevărat frigider rudimentar! Acest turn are 3 niveluri, dintre care primul nu e prevăzut cu guri de tragere. A fost construit în două etape: întâi peretele exterior, împreună cu restul zidului de incintă, formând un turn deschis, care ulterior a fost închis prin adăugarea peretelui interior.

Astăzi găzduiește obiecte sugestive pentru cele 3 culturi ce au conviețuit cu sașii în Transilvania de-a lungul secolelor: română, maghiară și romă. Prima dată dăm cu ochii de români și ni se reamintesc jaloanele culturii românești: lumea pastorală, credința și familia. Câteva fotografii vechi înfățișează diverse scene în acest sens și mai citim că panourile de lemn pe care acestea sunt prinse provin din etapa de restaurare a Turnului cu Ceas.

Urmează să explorăm un pic cultura maghiară, amintindu-ni-se despre frumoasele porți sculptate în lemn, despre ceramica de Corund, despre mobila din lemn pictată în culori vii cu motive florale, despre țesăturile și gastronomia specifică. Ne aplecăm atenția apoi și asupra feliei de societate reprezentată de cultura romilor; recapitulăm noțiuni oarecum știute, despre talentul lor de fierari și potcovari, de a împleti răchita, de a fabrica manual cărămizile și țiglele de lut, ca să nu mai vorbim de cel... lăutăresc! Ne încântă privirile și aici zeci de fotografii alb-negru, dar și câteva produse finite.

Ne îndreptarăm într-un final și către cel de-al patrulea turn, cel al Porții, numit și Turnul cu Ceas sau Turnul Slăninii. E ușor de înțeles de ce se cheamă în toate aceste feluri, n-are rost să mai insist. O să spun doar că-i cel mai înăltuț dintre toate (23 m), totalizând nu mai puțin de 6 niveluri, între care accesul se face prin scări interioare de lemn. Expoziția de la primul nivel accesibil de pe drumul de strajă povestește despre cultura sașilor, un pic mai amplu decât despre celelalte. Și aici putem admira multe fotografii, câteva obiecte gospodărești, chiar și costume specifice.

Nivelul următor este transformat în „camera poveștilor”, 4 băncuțe scunde sunt aranjate în mijloc sub forma unui pătrat, în rest nimic, doar niște poze pe pereți. La o privire mai atentă, constatăm că fiecare perete spune povestea uneia din cele patru comunități. Totul într-un întuneric aproape deplin, micile orificii corespunzătoare fostelor guri de tragere au fost astupate. Presupun că această încăpere are ca destinație tot felul de activități gen vizionat filmulețe, șezători, cenacluri etc.

La nivelul următor întâlnim niște manechine îmbrăcate în straie simple, de muncă, iar decorul este completat cu baloți de paie și tot felul de unelte agricole. Citim despre felul cum se desfășura o zi obișnuită de lucru la câmp, dar și despre rolul de apărare al incintei fortificate a bisericii. Se precizează faptul că istoria nu spune dacă aceasta a fost asediată vreodată cu adevărat, dar e clar faptul că a fost pregătită temeinic să facă față atacurilor!

Ajungem și la ultimul nivel, o altă rețea de bârne groase de lemn întrepătrunse între ele ține loc de podea, se poate păși doar pe margini, pe un coridor îngust de jur împrejur. Și de aici se pot admira satul și dealurile vecine, priveliștea nu-i cu nimic mai prejos decât cea din Turnul Clopotelor.

Coborâm cu mare grijă, în stilul de-acum familiar și jos, la bază, ne lămurim: turnul mai are 2 încăperi, una la nivelul solului, cealaltă dedesubt, o mică pivniță de fapt. Cea de la parter e mai interesantă, numită Pivnița Sasului. Sunt expuse dulapuri tip Kredenz, specifice bucătăriilor săsești, butoaie de vin, roți de căruță și alte asemenea; aflăm că toate obiectele sunt originale, donate de săteni pentru dotarea muzeului. Există și două mese cu bănci lungi de-o parte și de alta a încăperii, dar astea par de dată mai recentă. Interesante sunt însă corpurile de iluminat improvizate din niște grinzi vechi de 500 de ani provenite de la un planșeu al turnului, în care au fost încastrate becuri.

Cam asta a fost vizita noastră la Centrul de interpretare a culturii tradiționale de la Alma Vii; departe de a o fi regretat, așa cum ne-au prezis gazdele noastre! N-am părăsit însă incinta până când nu am intrat din nou în fosta casă a îngrijitorului, acum casă de bilete/muzeu/magazin de suveniruri, căci pusesem ochii pe niște borcane și eram curioasă să aprofundez; ne-a făcut cu ochiul până la urmă unul cu dulceață de rubarbă...

---

VIZUALIZĂRI: 1211 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI