Maramureș, plai cu flori

TIPĂREȘTE

Nu mai fusesem de mult în Maramureș. De fapt, în toată viața mea, nu am fost decât de trei ori acolo. Prima dată am stat cel mai mult, între vârsta de 0 și 9 luni. Tata lucra pe Șantierul Național „Vasile Luca” pentru construcția căii ferate Salva – Vișeu, și a luat-o și pe mama cu el. Credeți-mă, nu am prea multe amintiri de atunci. A doua oară am fost în 1968, cu un grup de colegi, cu cortul în spate, într-un circuit montan. A fost, oarecum, un rateu. Am ajuns dimineață, cu trenul la Borșa, și am urcat, încet, încet, până la fosta Cabana Puzdrele, unde am înnoptat. Dimineață am pornit pe creasta Munților Rodnei, cu intenția de a ajunge la Vârful Ineu. Peisajele erau spectaculoase, cu creasta golașă și, ici, colo, câte un bolovan, dar o prăpastie adâncă spre nord și o pantă accesibilă spre sud. Însă, probabil cu câteva sute de metrii înainte de a ajunge la destinație, am fost înconjurați de un nor negru, de nu vedeam la 2 m, și în curând a început să și tune puternic. Am hotărât că este mai sănătos să abandonăm destinația și să pornim, la întâmplare, spre sud. După ceva timp, bine plouați, am ajuns în satul Valea Vinului, unde trebuia să ajungem, de fapt, mai târziu. Nu ne-a rămas decât să așteptăm seara și să luăm un tren către următoarea destinație, Ceahlăul. A treia vizită a fost la sfârșitul anilor ’70, în interes de serviciu, când eram antrenat într-un studiu privind apele minerale. Aveam de analizat situația de la două surse. Prima a fost la Săpânța, unde am întâlnit o instalație de îmbuteliere interesantă, compusă dintr-un butoi, un polonic și o pâlnie, cu care se umpleau manual sticlele. Bineînțeles că producția era de câteva zeci de sticle pe zi, iar apa nu era cunoscută în restul țării. Al doilea amplasament a fost la Târgu Lăpuș, unde nu era nici măcar atât, ca dotare. Un cap de foraj descărca liber, într-o rigolă alăturată, o apă minerală limpede, atât de bogată în bioxid de carbon, încât părea că fierbe. Mă gândeam câtă bogăție se duce la vale pe acea rigolă. Nu am avut atunci timp de obiective turistice.

În aceste condiții, este de înțeles cât de mult mi-am dorit să mai ajung prin acea zonă. Am făcut planuri de câteva ori, dar nu s-au realizat. De aceea, când mi-a ieșit în cale oferta unei cunoscute agenții de turism, nu am stat pe gânduri și m-am înscris imediat, on-line. Urmează un schimb de mail-uri cu un agent de turism și, în final, primesc o factură pro-forma și recomandarea de a plăti avansul în 48 de ore.

Plecarea urma să aibă loc pe 11 iunie, adică peste ceva mai mult de trei luni. Excursia cuprindea un transport cu autocarul București – Maramureș și retur, cazare cu demipensiune, timp de patru nopți, la un hotel de 4 stele la circa 15 km de Baia Mare, și excursii zilnice la diverse obiective în zonă. Am un oarecare semn de întrebare, deoarece mi se cere plata excursiei în euro (în lei, la cursul BNR, plus 2%, pentru mine înseamnă tot euro), dar, pentru moment, nu îi dau mare atenție.

Mă conformez, plătesc avansul și, știind că repartiția în autocar se face în ordinea înscrierii, întreb: „Câte locuri mai sunt disponibile pentru această excursie? ”. Răspunsul pe care mi-l dă agentul de turism este foarte ciudat: „Nu am acces la aceste date”. Cum oare nu are acces, când este în rețea cu toate agențiile, și știe dacă mai poate vinde locuri, sau nu? După circa o lună și jumătate plătesc și restul, și aștept cu nerăbdare plecarea.

În fine, vine și ziua aceea, – ziua întâia. Ceasul sună foarte devreme. La ora 6.30 trebuie să fim la autogară, și avem de schimbat două mijloace de transport în comun până acolo. Ajungem în timp util și avem o primă surpriză. Avem repartizate locurile nr. 47 și 48, iar după noi mai erau numai 3 persoane. Ocupăm locurile de pe penultimul rând de scaune, și mă gândesc ce intuiție am avut când am pus întrebarea. Sau lipsa de transparență a permis și niște jocuri de culise? Lumea este însă disciplinată, ne mișcăm repede și putem pleca cu un sfert de oră înainte de termen.

Urmează a doua surpriză. Eram sigur că traseul cel mai scurt este prin Sibiu – Alba Iulia – Cluj. În plus, beneficiam și de câțiva kilometrii buni de autostradă. Dar nu, este ales traseul prin Brașov – Sighișoara – Târgu Mureș. Această variantă permite culegerea pe traseu și a altor turiști din Sinaia și Brașov. Pentru a respecta reglementările privind timpul de condus și timpul de odihnă, este instituită o regulă complicată. După două ore de mers se face o pauză de un sfert de oră, iar după încă o oră se face o pauză de jumătate de oră. Unele din aceste pauze s-au suprapus cu pauza de masă, sau vizitele la obiective, caz în care durata a fost mai mare.

Încă din primii kilometrii avem și o surpriză plăcută. Aceasta este ghida, care s-a documentat temeinic pentru această excursie. Când am trecut prin fiecare oraș important, ne-a atras atenția asupra clădirilor, monumentelor, bisericilor sau a altor obiective importante. Ideea este foarte bună, făcând să treacă mai repede cele 14 ore de drum și cei circa 550 km parcurși. Bunul obicei a fost păstrat și în zilele următoare. Partea proastă a fost faptul că din fuga mașinii, nu apucam să le fac fotografii, sau acestea au fost ratate.

Cam pe la jumătatea drumului avem o altă surpriză plăcută. Nu reținusem din programul excursiei acest moment, dar avem o oră și jumătate timp pentru a vizita Cetatea Sighișoara. Mai fusesem odată aici, dar pe cont propriu, fără ghid, fără explicații. Acum este o altă situație. Nu voi detalia acum această etapă a excursiei. Mi-am propus ca, prin acest articol, să fac o prezentare generală a excursiei, urmând să revenim cu articole separate pentru obiectivele vizitate.

Continuându-ne drumul, spre orele 21.00, ajungem la destinație. Este vorba de Hotelul „Secret Garden”, hotel de patru stele, aflat în localitatea Dănești, la aproximativ 15 km est – sud – est de municipiul Baia Mare. Prima mișcare, având în vedere ora, este să mergem la cină, repartizarea în camere urmând a se face ulterior. După masă, avem cea mai cruntă dezamăgire. Fără nici un fel de explicație, de la recepția hotelului suntem trimiși să ne cazăm la pensiunea de peste râu și peste drum. Deocamdată nu avem ce face, și ne conformăm.

Ziua a doua începe ceva mai târziu. Avem dreptul să ne odihnim puțin, după oboseala zilei din ajun. După micul dejun, ce începe la ora 8.00, plecarea este prevăzută la ora 9.45. Am timp să inspectez puțin, atât pensiunea, cât și hotelul unde trebuia să fim cazați. Amândouă unitățile, la nivelul fiecăreia de confort și de dotări, merită atenție ca oportunități de cazare în zonă.

Fix la ora stabilită „învârtim roțile”. Expresia aceasta avea să ne urmărească în toate zilele următoare. Astăzi este o zi mai ușoară, având de străbătut numai circa 160 km. Pe lista obiectivelor de vizitat sunt numai trei biserici de lemn, monumente în Patrimoniul Universal UNESCO. Din cele peste 90 de biserici vechi de acest tip din regiune, 8 sunt incluse pe această prestigioasă listă. Pe la patru din acestea vom trece și noi.

Prima este Biserica de lemn din Surdești, la numai câțiva km de hotel. Este o biserică cu hramul „Sfinții Arhangheli, singura de rit greco-catolic dintre toate aceste biserici. Ce o scoate în evidență este înălțimea sa totală, de 72 m de la sol, înălțime ce a clasat-o, o lungă perioadă de timp, pe primul loc în Europa. Avem timp de vizită aici circa 45 minute, timp ce a inclus și drumul de la și la autocar, de circa 300 m pe sens. Intrarea se plătește cu 5 lei de persoană.

Plecăm mai departe, și străbatem Orașul Cavnic, cu cei șapte kilometri ai săi în lungul șoselei. La un moment dat, ghida ne atrage atenția asupra unui monument, pe partea dreaptă. Este intitulat „Stâlpul Tătarilor” și marchează locul până unde au ajuns tătarii la o invazie din 1717, când au fost înfrânți de sătenii din Surdești și Cavnic. Nu știam că tătarii au ajuns așa departe, dar povești despre invaziile lor aveam să întâlnim și în alte locuri vizitate. Nu am reușit să-i fac o fotografie, așa că am apelat din nou la internet.

Pentru mine, Cavnic face parte din istoria familiei. Aici am prins-o pe ghidă nepregătită. Am întrebat-o unde a fost închisoarea. Nu a știut să-mi răspundă. Tatăl meu a fost închis aici între 1952 și 1954, lucrând într-o mină de plumb. Nu a vrut niciodată să povestească despre această perioadă a vieții sale.

Astăzi Cavnicul, dintr-un oraș minier, s-a reprofilat pe turism. În partea superioară a acestuia a apărut o adevărată stațiune de iarnă, cu 6 km de pârtii de diferite lungimi și dificultăți și cu toate instalațiile aferente. Acum, însă, acestea sunt în pauză.

Următoarea oprire este la „Biserica de lemn din Budești”. Aceasta are hramul „Sfântul Nicolae” și este amplasată chiar lângă șosea. Ca urmare, timpul de vizită este de numai 30 de minute. Atracția la această biserică este cămașa de zale purtată de haiducul Pintea Viteazul. Și aici trebuie plătiți 4 lei de persoană pentru vizită.

După numai 3 km, în satul Sârbi, oprim din nou. Suntem așteptați la gospodăria domnului Gheorghe Opriș. Meșter popular de renume, cu multiple diplome expuse în tinda casei, ne întâmpină la început dintr-un portret sculptat pe poarta maramureșeană de la intrare. Încă de la poartă avem parte de o ceșcuță din lemn și o cana din care curge, bineînțeles, horincă. Suntem, apoi, primiți într-o cameră de oaspeți, neîncăpătoare pentru cei peste 50 de turiști veniți odată. Aici, domnul Gheorghe Opriș, în același timp și rapsod popular, ne delectează câteva minute cu o melodie parodie cu rezonanțe locale. Apoi suntem tratați cu unul – două păhărele de horincă. În semn de mulțumire, la sfârșit cumpăr și eu o jumătate de litru de horincă de mere. Peste drum de locuință, domnul Opriș are un adevărat muzeu etnografic, intitulat „Ansamblu de arhitectură tehnică populară”, încadrat chiar în categoria monumentelor istorice. Fiind lângă un curs de apă, acesta cuprinde câteva instalații țărănești, cu oarecare vechime, folosite pentru nevoile zilnice, acționate de aceasta. Recunosc imediat „batoza”, care îmi aduce aminte de copilăria de la bunici, iar lângă ea identific o „moară”. În spatele lor, Doina îmi arată o „vâltoare”, un fel de mașină de spălat rufe, un pic cam primitivă, pe care o întâlnise și în zona Rucăr. Toate poartă urmele unei folosiri recente. Cred că mai sunt câteva exponate, dar nu am reușit să le identific. Ceva mai departe de acestea, ajungem la „distilerie”. Amplasată într-o cameră destul de mică, joasă și întunecoasă, aceasta dispune de două cazane de dimensiuni considerabile. Deocamdată funcționează numai unul, iar răcirea se face cu apa aceluiași râu.

Cam în aceiași zonă, suntem așteptați la o altă gospodărie, unde suntem întâmpinați cu alte păhărele de horincă. Oriunde am băut în aceste zile, deși declarată a avea 52 grade, horinca a fost foarte bună, băubilă, fără „efecte secundare”, departe de ceea ce găsim în București. Gospodina de aici ne tratează și cu niște plăcinte imense cu brânză și ceapă și cu gogoși. Am puțin timp să inspectez grădina, și remarc cum cresc perele în sticle, rezultatul final fiind acel spectaculos produs de artizanat.

După aproape o oră de mers cu autocarul, ajungem și la ultimul obiectiv al zilei, care este „Biserica de lemn din Ieud Deal”, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Având o pictură foarte bine păstrată, biserica este renumită datorită „Codicelui de la Ieud”, găsit în podul bisericii în 1921, și care pare a fi cel mai vechi document scris, cu litere chirilice, în limba română. Avem tot o jumătate de oră la dispoziție pentru vizită, pentru care am plătit 4 lei de persoană.

Ne întoarcem la hotel pe același drum pe care am venit, și ajungem la destinație în jurul orei 17.00. Ziua se încheie după cina de la ora 19.00.

Începem ziua a treia cu micul dejun, la ora 8.00, iar la ora 8.45 învârtim din nou roțile. De data asta plouă cu găleata. Prima destinație este „Biserica de lemn din Desești”, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” (nu am greșit transcrierea numelui, acesta este numele folosit pe plan local). Ajungem după aproape o oră și jumătate, timp în care plouă continuu. Biserica este în vecinătatea șoselei, însă trebuie să urcăm puțin până la intrare. Nu se percepe taxă de intrare, dar sunt acceptate donații. Avem la dispoziție tot o jumătate de oră pentru această vizită. La ieșirea din biserică se oprește și ploaia.

Tot o jumătate de oră durează până la următorul obiectiv. Acesta, amplasat în municipiul Sighetul Marmației, este „Muzeul Satului Maramureșean”. Seamănă destul de bine cu fratele lui mai mare din București, dar este mult mai tânăr, împlinind de curând 37 de ani. Are, deocamdată, numai 32 de locuințe, inclusiv anexe gospodărești, majoritatea cu o vechime respectabilă, dar este într-o continuă dezvoltare. Noi nu le vizităm pe toate, având la dispoziție numai 45 de minute Intrarea costă 4 lei de persoană, cu reducere de 50% pentru pensionari. Pe final, sunt dezamăgit că nu au o broșură – ghid, care să-mi aducă aminte, peste timp, de ceea ce am vizitat.

Următorul obiectiv este „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, aflat în fosta închisoare, chiar în centrul municipiului. Autocarul nu poate parca în vecinătate, așa că ne lasă cu două străzi mai departe, la circa 250 m depărtare. Intrarea costă 5 lei de persoană, tarif unic. Noi avem la dispoziție timp de vizită o oră, timp total insuficient pentru a parcurge tot muzeul. Deși l-am parcurs cât am putut de repede, pentru etajul 2 nu am mai avut timp. Din fericire, aici am găsit o broșură – ghid, care detaliază fiecare „sală” a muzeului, prin „săli” înțelegând fostele celule.

Strada din fața Memorialului, care poartă numele lui Corneliu Coposu, este pietonală pe această zonă. În capătul nordic al acesteia există un fel de obelisc. Subțire, rotund și negru, de vreo 4 m înălțime, reprezintă un cui înfipt în asfalt. Plăcuța din fața acestuia ne lămurește că este vorba de „cuiul în care se agață harta României”. Amuzant!

Din Sighet, plecăm mai departe către Săpânța. Cu mult timp înainte de a ajunge zărim turla de lemn a altei biserici. Aflăm că este „Biserica mănăstirii Săpânța – Peri” care, cu cei 76 m înălțime, este cea mai înaltă biserică din Europa, înscrisă și în „Cartea Recordurilor”. Nu este în programul nostru. Păcat!

Înainte de obiectivul nostru, avem o pauză de masă de o oră. Pentru a reduce timpul de așteptare, cu o zi înainte făcusem o pre-comandă a meniului, astfel că, după masă, mai avem timp de câteva minute de „shopping” la în bazarul din vecinătate.

Intrăm, apoi, în „Cimitirul Vesel de la Săpânța”. Pentru aceasta, plătim ghidei câte 5 lei de persoană. Presupun că nu sunt reduceri pentru diverse categorii de persoane. Creație a meșterului popular Stan Ioan Pătraș, cimitirul numără azi peste 800 de cruci pictate și inscripționate. Munca acestuia este continuată de urmași ai săi, și astăzi, în același mod. Biserica cimitirului a fost reconstruită și este în curs de finalizare, turla fiind colorată în aceleași nuanțe ca și crucile. Avem la dispoziție o oră pentru această vizită.

Plecând din Săpânța, pe același drum, în circa 2 ore ajungem în Baia Mare. Capitală a județului Maramureș, municipiul ocupă o suprafață de circa 230 kmp, și are o populație de peste 120.000 de locuitori. Noi nu avem decât o oră la dispoziție, așa că ne limităm la o singură zonă a acestei frumoase localități. Pentru noi a fost ales ansamblul „Piața Millenium – Piața Cetății”. Am avut, astfel, ocazia să vedem două din monumentele istorice importante, „Turnul Ștefan” și „ Casa Iancu de Hunedoara, sau Casa Elisabeta”, precum și alte obiective importante din zonă. Ca și pentru celelalte destinații importante, voi reveni cu detalii.

Ajungem la hotel în jurul orei 20.15, după o zi în care am făcut circa 180 km.

Ziua a patra începe foarte devreme. Cu mic dejun la pachet, „învârtim roțile” la ora 6.00. Avem de parcurs circa 90 km până la Vișeul de Sus. Îi facem în circa două ore, astfel că avem la dispoziție o oră pentru a lua micul dejun, iar ghida, pentru a cumpăra biletele la „mocăniță. Trebuie să menționez că această zi este în totalitate opțională în programul excursiei. Însă numai 6 persoane din grupul nostru nu s-au înscris la aceasta. Excursia cuprinde o plimbare cu mocănița pe valea râului Vaser, și vizitarea mănăstirii Bârsana. Pentru aceasta trebuie să plătim 20 euro de persoană transportul și serviciile ghidului și 45 lei de persoană, biletul la mocăniță. După părerea mea, un pic cam mult pentru cei 185 km pe care îi avem de parcurs.

Mocănița pleacă fix la ora 9.00 și gâfâie din greu la deal, cale de 21,6 km, timp de circa două ore și un sfert. Pe parcurs oprește în două stații, în una, o perioadă mai lungă de timp, pentru a „adăpa” locomotiva. Peisajele merită toată atenția noastră. În stația finală, Paltin, rămânem până la ora 12.30. Majoritatea turiștilor stau la coadă la mici, fripturi, bere, și alte consumabile. Noi preferăm să vizităm un mic muzeu al Căilor Ferate Forestiere și să admirăm peisajul. Drumul la întoarcere, la vale, durează mai puțin de două ore.

În gara Vișeul de Sus durează încă câteva minute până se adună tot grupul, și apoi pornim către următoarea destinație.

Mănăstirea Bârsana este amplasată la limita sud – estică a localității cu același nume, pe o platformă cu circa 25 m mai sus decât aceasta. Deși are o istorie foarte veche, actualele clădiri ale mănăstirii sunt de dată recentă (1993 – 1994). Având hramul „Soborul celor 12 Apostoli”, celebrat la date de 30 iunie, în așteptarea a mii de credincioși, la data vizitei noastre, se executau lucrări de extindere și reabilitare la unele construcții. Nu se percepe vreo taxă de intrare, noi am plătit numai o sumă simbolică (1 leu de persoană) la vizitarea muzeului mănăstirii. Pentru întreg ansamblu, avem timp de vizită circa o oră și un sfert.

Ajungem la hotel în jurul orei 17.30. După masa de seară, la ora 20.00, în sala restaurantului, avem parte și de un scurt spectacol de folclor local. Două fete tinere interpretează câteva melodii, iar un grup de copii, ce par a fi foarte talentați, dansează. După spectacol avem ocazia de a discuta câteva minute cu instructorul acestora. Se plânge că nu poate avansa cu pregătirea copiilor, că nu poate participa la concursuri, din cauza lipsei de fonduri. Grupul supraviețuiește acum numai cu sprijinul părinților.

Ziua a cincea, ultima zi, începe tot dimineața devreme. Deși în mod normal micul dejun începe la ora 8.00, suntem anunțați că, având în vedere plecarea noastră, în mod special, va începe la ora 7.00, astfel ca la ora 7.45 să pornim la drum. Dar nu s-a întâmplat așa. Restaurantul a fost deschis la ora 7.15. În plus, acesta nu este dimensionat să primească simultan peste 50 de turiști în regim de „bufet suedez”. A rezultat o îmbulzeală de nedescris, epuizarea rapidă a unor produse și aglomerarea locului în așteptarea completării lor, încă o coadă la fel de mare la unicul automat de cafea. În concluzie, plecăm cu o jumătate de oră întârziere.

Ultimul obiectiv al excursiei, în drum spre casă, este Mănăstirea Rohia. Amplasată în vecinătatea nord – estică a satului cu același nume, la sud de Târgu Lăpuș, mănăstirea impresionează prin amplasamentul ei în vârful „Dealului Viilor”. Deocamdată nu menționez decât faptul că este prima mănăstire ortodoxă construită în Transilvania după Marea Unire și că aici și-a petrecut ultimii ani din viață monahul Nicolae Delarohia, pe care noi îl cunoaștem sub numele de Nicolae Steinhardt. Petrecem aici o oră, timp care pentru mine a fost insuficient. Nu se percepe taxă de vizitare.

Drumul continuă, apoi, spre București, pe același traseu pe care am venit. Cu pauzele de rigoare, ajungem la destinație la ora 21.30, cu peste o jumătate de oră înainte de estimarea ghidei.

Un fel de concluzii.

Maramureșul este un ținut deosebit, cu peisaje splendide, care trebuie vizitat, și apoi re-vizitat, și din nou re-vizitat, de câte ori este posibil. Sunt sigur că de fiecare dată va avea câte ceva în plus de oferit. În plus, oamenii de aici s-au dovedit a fi calzi și primitori, bucuroși de a ne avea oaspeți. Asta, ca să nu mai pomenesc și de horinca lor excelentă. În acest sens, recomand cu căldură o vizită pe aceste meleaguri.

Nu recomand, însă, agenția și excursia pe care am cumpărat-o eu, dintr-o multitudine de motive. Nu pun în discuție dezavantajele excursiilor în grup, care sunt aceleași indiferent de „cu cine și unde” mergi. Dar nu cred că este normal să vinzi mai multe bilete decât numărul de locuri contractate cu unitatea de cazare, numai de dragul de a umple un autocar cu peste 50 de locuri. Sau, dacă apelezi la două unități de cazare de clasificări diferite, ceri și costuri diferite ale excursiei. Apoi, nu mi se pare normal, nu știu dacă nu cumva este și ilegal, ca pentru o excursie în România, organizată de o agenție română, să se ceară plata în euro. În ultimul rând, apreciez că obiectivele alese, sau gruparea lor pe zile nu au fost optimizate, fiind obligați să parcurgem un același traseu în mai multe zile. Din acest motiv m-am văzut obligat să scad drastic nota la „distracție și relaxare”.

---

VIZUALIZĂRI: 2900 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI