O cazarmă mai puțin... cazonă

TIPĂREȘTE

De câțiva ani încoace, constatând că avem restanțe grave (și rușinoase) în ceea ce privește turismul autohton, am hotărât să-i dedicăm câteva zile în fiecare an - mai multe sau mai puține, după posibilități. Conștiincioasă cum mă știți, luai la studiat calendarul încă de pe la începutul iernii trecute - și ce constatai?! Iaca, luni, a doua zi de Rusalii - liber. Liber și de Ziua Copilului, vineri, aceeași săptămână! Păi să nu ți se aprindă beculețele?! Să ți se aprindă, cum nu?!

Sfârșit de primăvară, început de vară chiar... Vreme bună, deci, cu mare probabilitate. Adică numai bună pentru colindat pe coclauri, prin țărișoara dragă... Pe unde anume? Păi pe colo... și pe dincolo... dar dacă suntem atât de aproape, n-ar fi bine să mergem și la... ? Cunoașteți modelul, sunt convinsă! Bine, că unul a fost proiectul inițial și alta a ieșit în final - asta e cu totul altă discuție!

Primul popas l-am făcut în Câmpulung Muscel, orășel spre care mă trăgea ața de muuultă vreme! Evident, ne trebuia un loc de întins oasele - pentru două nopți, că era musai să avem la dispoziție o zi întreagă pentru vizitarea orașului. După studiu aprofundat și îndelungi deliberări, a câștigat pensiunea Cazarma Cavalerilor. Argumente pro: nota excelentă pe booking (9,4 din 19 comentarii; între timp a mai scăzut un pic); parcare gratuită; restaurant (e bine să începi și să termini ziua cum se cuvine); ba și prezența piscinei m-a încântat oarecum, deși citisem că-i micuță. Singurul dezavantaj părea să fie poziția - nu chiar în buricul târgului, ci la 2 km (care în final s-au dovedit a fi mai mulți); dar nu-i nimic, aveam mașina la dispoziție, poate chiar e mai bine așa, poate faptul că-i mai retrasă pensiunea noastră înseamnă mai multă liniște și relaxare.

Prețul ar putea intra și el la capitolul „avantaje”, în mod clar - 27 euro pe noapte (cu reducerea Genius de 10%) camera dublă fără nicio masă. Pentru mic dejun (5 euro de persoană) și alte mese aveam posibilitatea să optăm la fața locului. Plus posibilitatea de anulare gratuită până cu 3 zile înaintea cazării. Perfect, adjudecat!

N-am comunicat în niciun fel cu proprietarii înaintea sosirii noastre pentru că n-am considerat necesar. Nu știam exact la ce oră o să ajungem, erau foarte multe variabile în ecuația noastră - momentul plecării de acasă, faptul că intenționam să ne oprim la Mămăița, la Ploiești (și era musai să-i rezolvăm niște chestii), pe urmă notasem și vreo două obiective de vizitat în drum spre Câmpulung... În fine, cert e că am ajuns puțin după vreo 5 după-amiaza și n-a fost greu deloc să dibuim locul, îl salvasem deja pe GoogleMaps, am urmat indicațiile prețioase ale aplicației, așa cum facem de obicei în ultima vreme și... gata!

Aș putea doar să menționez că locația exactă e cam la 200 de metri înainte de cea setată pe hartă, dar asta nu mi s-a părut un capăt de țară! Oricum, dacă ai un GPS cât de cât, n-ai cum să ratezi pensiunea, deși n-am văzut niciun fel de indicator către ea. Adresa din buletin e Strada Valea Rumâneștilor (ce nume fain!) nr. 164. Noi am venit dinspre Târgoviște, am intrat în oraș pe Bd. I. C. Brătianu, am cotit stânga pe la jumătatea acestuia pe Str. Dumitru Alimănișteanu, ce se continuă cu Str. Colonel Ion Alexandrescu, ce se transformă (după ce urcă și coboară o colină flancată de vile) în Valea Rumâneștilor, de care vă spusei. Ba, un indicator tot zărirăm: pe gardul proprietății vecine cu pensiunea noastră, care ne recomanda s-o cotim pe următorul podeț; am zâmbit imaginându-mi cum aceștia s-au hotărât să instaleze informația cu pricina, sătui probabil să fie confundați de turiștii anteriori! :)

În fine, făcurăm stânga pe podețul de beton și ne trezirăm în curtea interioară, într-o parcare măricică, acoperită cu pietricele. Clădirea pensiunii (de fapt, spatele ei - aveam să ne lămurim) semăna și nu prea semăna cu ce știam eu din poze, așa că am fost nevoiți să cerem lămuriri suplimentare unei doamne care trebăluia ceva prin portbagajul unei mașini: „Nu vă supărați, cum se cheamă locul ăsta?” Ne-am primit căutătura corespunzătoare, desigur, dar și răspunsul corect: „Pensiunea Cazarma Cavalerilor!” Aha!

Am parcat și am analizat rapid ambientul: doi căței lătrăcioși în țarcul lor de la intrarea în proprietate, în dreapta; o fântână de lemn cu rol mai mult decorativ; două corpuri de clădire cu aspect cazon, unite între ele. Am zărit o ușă și am pătruns înăuntru, dar n-am întâlnit pe nimeni. Holul decorat frumos, cu mobilier pictat, genul pe care-l apreciez peste tot, dar nici țipenie! Apăru un tânăr încărcat cu ceva bagaje, părea că tocmai și-a primit camera și că știe exact încotro se îndreaptă. Pe acesta l-am întrebat de recepție și mi-a recomandat să ies afară, să dau ocol pensiunii și să intru în restaurant. Aha!

Am ocolit pensiunea prin stânga, am traversat curtea imensă acoperită cu gazon, am dibuit și mâncătoria, lipită de dormitorie, în continuarea acesteia. M-a reperat un nene între două vârste, văzându-mă ușor derutată. „Știți, avem o rezervare...” Eram așteptați, cred că noi am fost ultimii care am sosit, căci m-a condus fără prea multe discuții la camera noastră. Adică intrarăm prin restaurant, pe care-l străbăturăm val-vârtej, urcarăm câteva trepte și... voila: camera numărul 5, prima pe dreapta, pe coridorul pe care nimerisem și eu întâiași dată, dar venind din sens invers.

Cheia era deja în ușă, am intrat și mi s-au prezentat facilitățile, pe scurt. Am ieșit apoi din nou pe coridor, l-am străbătut până la capăt și am ajuns în zona cu mobilă pictată; mi s-a explicat că se poate ieși și pe acolo (dar eu știam deja, hi, hi!). Nu mi s-au cerut acte, nici formulare de completat, mi s-a urat ședere plăcută și asta a fost! Am întrebat de restaurant, căci era o problemă care ne ardea tare, nu apucaserăm să balotăm decât câte un foietaj de la o benzinărie. Da, se poate comanda mâncare până la ora 21, e deschis până la 22; de fapt, putem sta și până dimineață, dar băieții care servesc se retrag la 22. Micul dejun se va servi mâine începând cu ora 8. Aha!

L-am recuperat pe Tati împreună cu toate papornițele noastre și l-am condus (că na! de-acum știam drumul!) spre cameră. A urmat inspecția obișnuită, făcută pe repede-înainte, deoarece eram rupți de foame. Bine, că nici n-aveam prea multe a inspecta...

Camera (înclin să cred că toate sunt la fel) are o suprafață de 20 mp, ceea ce nu-i nici mult, nici puțin, după majoritatea cerințelor turistice. Asta înseamnă un holișor, dormitorul în dreapta, baia în față. Există și o ușă în stânga, ce poate face comunicarea cu camera vecină, la o adică; noi am găsit-o încuiată. Pe hol ne aștepta o etajeră cu mai multe rafturi mari și pe ele câte două prosoape de căciulă - albe, curate, de bumbac.

Dormitorul este decorat cât se poate de simplu (și nu pot să spun că asta m-a deranjat, ba, din contră). Pereții văruiți în alb, mobilierul tot e confecționat din bârne de lemn, lăcuit și atât. De fapt, mobilierul înseamnă patul (descris ca „matrimonial”, dar nu-i chiar așa) și cele două mici noptiere. Și podeaua-i tot din lemn, acoperită de-o parte și de alta a patului cu câte un covoraș mițos maroniu. Deasupra patului - un tablou cu o floare, iar pe peretele opus - TV-ul (ecran plat, dimensiune medie). Perdele albe la ferestre, draperii bejulii. Patul îmbrăcat în haine curate de bumbac alb, acoperit cu o cuvertură deschisă la culoare și garnisit cu două perne de dormit și încă vreo 3-4 de dat frumos în poză. Și cam atât. A! o oglindă cu ramă de lemn chiar lângă ușa de la intrare. Și prize - suficiente prize; și lângă pat, de-o parte și de alta, și încă vreo 2-3 răspândite prin cameră.

Baia-i „căptușită” cu gresie și faianță bleu și dotată clasic: vas de toaletă, chiuvetă, oglindă încastrată într-o piesă de mobilier (din lemn, desigur) cu etajeră, cabină de duș (cu hidromasaj), coș de gunoi, uscător de păr. Drept consumabile: hârtie igienică (plus rezervă) și un recipient cu săpun lichid fixat în perete, doar la chiuvetă. Da, precum ați înțeles, la duș n-am avut săpun! Am zis: nu se poate, trebuie să fie! Am descoperit pe una din noptiere un coșuleț; aha, aici erai! Dar... nu, în coșuleț n-am găsit altceva decât 1 (unul) flaconaș cu șampon și 1 (unul) flaconaș cu loțiune de corp! Hmm... noroc că mai am ceva rezerve prin trusa proprie de voiaj! Nicio cameră nu are balcon.

În rest, n-am a comenta - curat, apă caldă la discreție. Ba da, la final aveam să mai constatăm ceva oarecum deranjant: faptul că pereții și ferestrele (a noastră dădea spre curtea interioară, aia imensă și căptușită cu gazon, numai bună să se desfășoare toată copilărimea cazată la pensiune!) nu izolează fonic foarte bine. Sincer, mai mult avea a se plânge Tati; eu dorm cu dopuri de urechi (inovație despre care spun mereu că mi-a dăruit ani de viață!). Și... dacă-i vremea reclamațiilor... pe mine mai mult m-a deranjat faptul că un asemenea pat (hai să-i spunem dublu, dar în niciun caz matrimonial!) era dotat doar cu o pilotă cât el de lată, în mod clar insuficientă pentru a se înveli doi adulți! O să ziceți că era vară, că era cald... Ei, bine, nu prea era cald! Nici frig, dar noaptea era musai să închizi geamul și să te învelești cu ceva; orășel de munte, de! Vă zic eu, la patul ăla trebuie ori o pilotă mai mare, ori două de dimensiunea celei pe care am găsit-o. Că presimt o întrebare - nu, aer condiționat n-am văzut, nu cred să fie cazul. Calorifer în schimb, da.

Pentru cină, ni s-a recomandat să alegem una din mese, oriunde am fi dorit: înăuntru, în restaurant (placat integral și mobilat cu... lemn; ați ghicit!) sau afară. Căci da, erau câteva locuri amenajate și afară: vreo două mese cu băncuțe în capătul dinspre parcare, sub două umbrele imense, încă unul pe o platformă de lemn, între camera piscinei și bucătărie și încă unul în grădină, vis a vis de restaurant, lângă gardul comun cu proprietatea alăturată. Noi l-am ales pe ultimul, bucuroși că norii care ne necăjiseră pe drum se îndepărtau de-acum...

Nu există un meniu din care să comanzi, oamenii îți dau vreo 3-4 variante din care să alegi, chestii clasice. Oricum, am fi mâncat și pietre, nu prea conta! Am "ales" supă de pui cu găluște, pulpă de pui la grătar și două garnituri pe care le-am șeruit: cartofi prăjiți și pilaf. Desigur, și câte o bere rece-rece! Am fost serviți destul de repede și cu mare amabilitate. Supa excelentă, restul un pic cam uleioase; mi-a plăcut mult pilaful însă. Am întrebat și de desert, dar tânărul ospătar s-a scuzat, spunând că bucătarul abia acum bate aluatul de clătite! :) Nu-i bai, ziceam și noi, așa... Mai bine mai adă o bere! De-acum, cu burțile puse oarecum la cale, avuserăm stare să admirăm și împrejurimile și să luăm aminte la forfota copiilor și a... mâțelor!

Despre curtea cea mare v-am zis deja; ideea e că dacă aveți bebei și vreți ca aceștia să se desfășoare în voie, fără niciun risc, atunci ăsta e locul! Noi ne-am nimerit în plină mini-vacanță de Rusalii și odată cu noi a fost cazat un grup măricel, cred că erau 5-6 familii cu copii cu vârste cuprinse între 2 și 10 ani (aproximativ). Am observat că aveau la dispoziție (din partea pensiunii) o sumedenie de chestii care să-i distreze: mingi, rachete de badminton, biciclete, leagăne. Am identificat două locuri de joacă dedicate, unul într-un colț al restaurantului, celălalt în zona cu mobilă pictată din holul de la intrare. Nu mai zic de cele câteva pisici și de lada cu 9 pui de mâță! Și de piscină, desigur (unde copiii nu au voie decât însoțiți de părinți și unde noi n-am mai pus piciorul în final, preferând să lâncezim în frumoasa grădină...).

... Tocmai când ne pregăteam să zicem „săru' mâna pentru masă” și să facem câțiva pași prin zonă, tânărul care ne servise a venit cu propunerea unei plăcinte cu mere, rămasă de la masa de prânz. De ce nu?! Am luat o singură porție, să gustăm doar. Plăcinta a venit fierbinte, acoperită de un sos fin de vanilie; excelentă!

Și totuși... n-ar fi rău să facem câțiva pași, dar încotro?! S-a nimerit în calea noastră doamna gazdă și-am întrebat-o. Păi nu prea aveți pe unde, decât s-o luați înapoi pe unde ați venit, din vârful dealului (ăl' cu vilele, am presupus) se vede fain orașul! Plimbarea pe șosea a fost plăcută și nestresantă, rar trecea câte o mașină. De fapt, deși e o suburbie a orașului, zona arată eminamente rural, dar în sensul bun și romantic. Un pârâu zglobiu, case frumoase, grădini înierbate cu mii de flori, fânețe parfumate, gâște sâsâind prin fața porților, câini lătrând dincolo de ele, chiar și vreo două mici capele. Una din ele m-a impresionat în mod deosebit, nu e chiar la stradă, trebuie să te abați un pic, pe mine m-au atras lumânările ce ardeau. E ridicată de o mamă și un tată în amintirea fiului lor, poartă hramul „Izvorul Tămăduirii” și în imediata sa apropiere chiar e un izvor captat, numit simplu „izvorul de leac”, bun se pare să amelioreze diverse afecțiuni. Nu m-am putut abține să nu întind mâna și să gust, apa e ușor sălcie.

Am străbătut drumul ăsta ca într-o vrajă și nici nu ne-am dat seama când am ajuns în oraș! Am traversat Râul Târgului, am zis că mai mergem puțin, și încă puțin... La fiecare pas ne aștepta o urmă de istorie, o clădire cu arhitectură deosebită, o cruce de piatră încastrată te miri unde... Până am ajuns în centru, deja eram îndrăgostită de orășelul ăsta, pe care abia așteptam să-l luăm a doua zi temeinic la pas! Ca să ne întoarcem la pensiune, am luat un taxi (10 ron). Gazda noastră s-a minunat de așa traseu ce-am făcut noi, pe care l-a apreciat cam la 5 km. Deci 2 km or fi până la intrarea în oraș, până în centru mai va!

A doua zi dimineață ne-am trezit destul de devreme, așa pățim în primele zile de vacanță, obișnuiți cu ritmul zilelor de lucru. Pe la 8 și ceva ne-am înființat în restaurant, să mâncăm și s-o pornim în explorare! Să mâncăm... dar ce? Pe măsuța unde ar fi trebuit să fie etalat bufetul suedez n-am găsit decât lapte, pâine, unt, 2-3 feluri de dulceață și ceva fulgi de cereale. La bar era înființat tot tipul ce ne servise cu o seară înainte, care s-a oferit să ne prepare câte o cafea și din când în când mai dădea câte o raită prin bucătărie să vadă dacă-s gata platourile. Pe la 9 fură astea gata! Între timp ne săturaserăm cu pâine prăjită cu unt și cu dulceață (excelentă!), consolându-ne cu gândul că și acasă tot cam așa ceva mâncăm dimineața. Dar dacă tot n-am plecat, ne-am băgat un pic nasul și prin platouri: brânză și cașcaval, vreo 2-3 feluri de mezeluri, șunculiță, ouă ochiuri și omletă, ceapă roșie, castraveți, ardei. Una peste alta - bogat micul dejun, dar să ai răbdare. Și a doua zi tot pe la 9 l-au servit; de-acum cunoșteam tabieturile casei și nu ne-am mai grăbit.

Am mâncat la pensiune și în a doua seară, ne-au întrebat de dimineață dacă avem vreo preferință. N-am avut, nu suntem pretențioși, mâncăm ce ni se dă. Ne-au dat aceeași supă (ceea ce m-a încântat, căci îmi plăcuse mult!), iar la felul al doilea eu am ales șnițel de pui, iar Tati ceafă de porc. Drept garnitură - aceiași cartofi prăjiți. N-am mai luat desert, eram deja full!

A venit și momentul despărțirii și ne-am prezentat conștiincioși să plătim și să ne luăm rămas bun. Gazdele noastre nu erau de față, dar tânărul ospătar (altul decât cel de până acum) a zis că nu-i nicio problemă, șeful l-a însărcinat să plătim la el. Contravaloarea cazării fusese retrasă deja de pe card. Pentru restul, prima dată a zis 235 ron (4 mic dejunuri și 4 cine, plus ceva berici), pe urmă s-a dus să verifice și a zis că nu, mai trebuie 50 ron, că a uitat colegul să treacă nu știu ce. N-am comentat, am scos din buzunar diferența. N-am primit chitanță, dar n-aș vrea să se înțeleagă că-i bănuiesc de vreun matrapazlâc; totuși, bâlbâiala asta n-a sunat foarte profi.

Una peste alta, trecând peste micile neajunsuri (unele chiar pot fi remediate ușor), pot să concluzionez că a fost o alegere bună. Zona în care se află Cazarma este minunată, oamenii foarte amabili, mâncarea bunișoară. Dacă n-ai parte de prea mulți bebei care să urle la 5 dimineața și pe urmă pe la 7 să zdrăngăne pianul din restaurant - e perfect!:))

---

VIZUALIZĂRI: 3158 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI