Heybeliada, a doua „insulă princiară” din Marea Marmara

TIPĂREȘTE

Cine se află în Istanbul în vacanţă pentru câteva zile are posibilitatea să meargă să vadă şi „perlele” din Marmara, adică Insulele Prinţilor. Dacă data trecută când am mers la Istanbul, fuseserăm în vizită în Büyükada, cea mai mare insulă din arhipelagul Insulelor Prinţilor, despre care am scris aici, pentru această minivacanţă ne-am propus să mai trecem în „palmares” două dintre cele trei insule locuite rămase nevizitate, fiindcă sunt relativ uşor accesibile şi au tot ce vrei pentru încântarea ochilor şi a sufletului.

Pentru început, am aflat că feribotul spre insule, Adalar, aşa cum le spun turcii (ada fiind cuvântul din limba turcă pentru insulă), nu mai pleacă, momentan, din Kabataş, aşa cum ştiam, ci de la terminalul din Eminönü, lucru ce ni s-a părut mult mai la îndemână.

În cea de-a doua zi a vacanţei noastre în Istanbul, ne-am înfiinţat de dimineaţă în staţie, ca să prindem vasul de orele 10,30 spre insule. Ştiam că în weekend-ul acela, aglomeraţia pusese stăpânire pe metropolă, dar nu mă aşteptam să găsim o „mare” de oameni la terminal, dintre care mulţi copii care mergeau în Heybeliada la un concurs de înălţat zmeie. Nu prea aveam siguranţa că vom putea încăpea şi noi pe vas, dat fiind că feribotul are, totuşi, o capacitate limitată.

Ne aşezăm la coadă şi în câteva minute, odată cu puhoiul care se îmbarca, aveam să trecem şi noi barierele aparatelor de taxat ce ne-au diminuat disponibilul de pe Istanbulkart cu câte 5,20TL/persoană.

Călătoria, în sine, reprezintă o mare plăcere dacă agreați să mergeţi pe apă, ferry traversează, spre malul asiatic, apele Bosforului care se unesc nu prea departe cu cele ale mării Marmara, lăsând pe dreapta palatul Topkapı, Moscheea Albastră şi Hagia Sofia din peninsula istorică, iar pe stânga Turnul Fecioarei, gara Haydarpașa îndreptându-se spre terminalul Kadıköy de pe partea asiatică, unde va face staţie câteva minute. Apoi, o ţine prin apele mării Marmara, paralel cu ţărmul asiatic, iar după aproximativ o oră apare în peisaj prima insulă, Kınalıada, doar a patra ca mărime dintre toate cele nouă, unde ferry face din nou stație. După alte cinci minute de navigat, ajungem și în Burgazada, a treia insulă din arhipelag ca dimensiune, unde vasul oprește din nou, urmând ca după alte câteva minute să ajungem la destinație, pe Heybeliada.

Pe tot parcursul călătoriei, ne-au însoțit o sumedenie de pescăruși care se apropiau din ce în ce mai mult de pasagerii care îi hrăneau cu bucățele de pâine special pregătită, croncănind în semn de mulțumire.

Insula Heybeliada se află la 20 km în direcția sud-est de Bosfor şi, alături de celelalte opt surate ale sale, face parte dintr-un cartier separat, din zona asiatică a Istanbulului, denumit chiar Adalar. Deși cea de-a doua ca suprafață, Heybeliada este un petic de pământ, judecând după cei numai 2,4 kmp ai săi și măsoară în punctul său cel mai înalt, colina Değirmentepe, 136 m altitudine. Populația sa permanentă este de circa 5.000 de oameni, iar în timpul verii aproape că se triplează când proprietarii caselor de vacanță care se întorc la locuințele lor temporare și turiștii animă insula. Numele său în limba greacă era Halki sau Demonisos, turcii botezând-o Heybeli, adică „șaua” sau locul mai puțin înalt dintre dealuri.

În timpul perioadei bizantine, prinți și alte capete încoronate și-au găsit exilul pe insule, mai târziu, după cucerirea acestor teritorii de către Imperiul Otoman, în mod similar, membrii indezirabili ai familiilor sultanilor fiind surghiuniți acolo, dând astfel insulelor numele sub care au devenit faimoase.

Acum două secole, insulele au devenit foarte populare printre bogații Istanbulului care şi-au construit vile și conace, preponderent din lemn, așa cum era regula în arhitectura otomană. Unele dintre acestea se păstrează excelent din acea epoca victoriană și în zilele noastre, fiind, în general, arătoase și bine întreținute, altele sunt aproape în ruină. De fapt, insula este locul în care casele de vacanță și vilele somptuoase se întrec în frumusețe și arhitectură deosebită.

Sunt multe guri care afirmă că Heybeliada ar excela în naturalețe și peisaje pitorești oferite de vegetația sa luxuriantă constând în păduri înmiresmate de pin și de plajele mici și cochete ce garnisesc din loc în loc țărmul. Clădirile, dispuse etajat pe străduțele în pantă, se remarcă viu colorate de pe mare între verdele pinilor și completează un tablou idilic, desprins parcă din picturile unui artist ce iubește nuanțele tari.

Ceea ce trebuie știut încă din capul locului, este faptul că aici nu există aeroport, accesul pe insule făcându-se numai de pe mare, similar ca și pe Büyükada, nici pe Heybeliada nefiind permisă circulația autoturismelor, insula putând fi străbătută fie cu trăsurile închiriate, fie cu bicicletele. Excepție fac, desigur, mașinile unor servicii publice de utilitate: poliție, pompieri, ambulanță, salubritate sau mașini de aprovizionare cu mărfuri. Cu caleștile închiriate (știute drept fayton) de la staţie sau de pe drum, se poate efectua fie un tur scurt, fie un tur lung, ceva mai scump. Mirosul înțepător de balegă se simte peste tot, dar te obișnuiești repede, astfel că în curând nu te mai impresionează cine știe ce.

În Heybeliada există câteva hoteluri și pensiuni în care turistul se poate caza, dintre care unul deschis pe toată perioada anului, dar prețurile sunt ceva cam piperate, demne de... o insulă! Dar capitolul la care abundă este mulțimea de taverne, restaurante, baruri, cafenele care sunt înșiruite la malul mării, în dreapta terminalului, dar și în sus, cum urci pe străzi, la fel și magazine și prăvălii de tot felul, dintre care cele mai căutate mi s-au părut cele cu suvenire. De cum oprește vreun vas, e o frenezie totală pe localnicii de la taverne, în acțiunea lor insistentă de racolare a mușteriilor la mese.

Încă de la debarcare, se poate remarca lângă terminal, cum te uiți pe stânga, o clădire impozantă despărțită de port printr-un gard metalic dincolo de care se zărește un militar înarmat în post. La o privire aruncată, se observă că acolo este sediul Deniz Lisesi, adică al Liceului de Marină sau Şcolii de Cadeţi ce pregătește elevi ce vor deveni studenți, fără alte examene, ai Academiei Navale din Turcia, fondat în 1773 și mutat în Heybeliada în 1824.

Îndreptându-ne către orașul propriu-zis, am observat că străzile și faleza, pline de magazinașe, prăvălii și taverne se animă instantaneu la sosirea fiecărui vas ce aduce vizitatori pe insulă, așa încât cei ce dețin astfel de unități încearcă imediat să și-i facă clienți.

Cu greu am scăpat de cei ce vroiau să ne agațe la terase, de fapt cu promisiunea că vom reveni după câteva ore, când ni se va face foame. Am luat-o la pas pe faleză, am depășit stația de fayton hotărând că nu vom închiria trăsură, ci vom exersa mersul pe jos, nefiind presați în niciun fel de timp.

Dinainte, ne fixaserăm drept obiectiv să ajungem în vârful celui mai înalt deal, Dealul Speranței, acolo unde se află o veche mănăstire ortodoxă greacă, Ayia Triada (Sfânta Treime) , din secolul al XI-lea, pe lângă care se găsește seminarul Halki, principala școală de teologie a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, închis în 1971, după ce a funcționat mai bine de 127 ani. Aveam să înţeleg, o dată în plus, că insulele acestea reprezintă o oază de creştinătate unde mulţi credincioşi ortodocşi vin să cunoască meleagurile unde s-au format multe capete bisericeşti de rang înalt.

De pe mare, am admirat tot timpul, de când Heybeliada apăruse în raza noastră vizuală, colina împădurită, proeminentă, în al cărei vârf se putea observa clădirea aceea maiestuoasă, care contrasta oarecum cu restul şi care, desigur, năștea întrebarea „oare ce o fi acolo? ”. Complexul, în sine, este format din acest edificiu monumental, ridicat în jurul vechii mănăstiri, de altfel o bijuterie arhitectonică, la rândul său fiind înconjurat de grădini dichisite, de origini diferite (franceză, braziliană, spaniolă, italiană, engleză), care dau domeniului un aer exotic. Se vizitează gratis totul, iar priveliştile oferite de-acolo, de sus, către continentul asiatic, către alte părți ale Heybeliadei şi insulele vecine, sunt inegalabile. Este deosebit de interesant, după ocolul dat complexului, să vezi săli de clase vechi, o bibliotecă de renume internaţional, mănăstirea în al cărei pronaos am putut aprinde lumânări și ne-am putut ruga la icoane.

Apoi, am coborât pe aleea asfaltată pe care ne-am întâlnit cu mulți practicanți de ciclism îmbrăcați în costume speciale, ca-ntr-un exercițiu de antrenament. Nu mai pridideam la făcut fotografii, fie către țărmul asiatic, fie către plajele aflate în mici golfulețe de cealaltă parte a insulei, fie, cu cât ne lăsam mai în jos, spre vilele și casele care mai de care mai frumoase și interesante, chiar dacă nu toate erau în cea mai bună stare. Se știe că Heybeliada este deținătoarea unora dintre cele mai apreciate plaje din Adalar, fără a fi aglomerate, bucurându-se de a fi mărginite în spate de păduri de pini.

Printre vile, la un moment dat, pe una dintre străzile Heybeliadei am remarcat și casa de vacanță a celui de-al doilea președinte al Turciei moderne, Ismet Inönü, transformată, evident, în muzeu. De altfel, Heybeliada a fost preferata mai multor poeţi şi scriitori turci care au ales să-şi petreacă mulţi ani pe insulă, casele în care au trăit vremelnic devenind muzee.

După ce picioarele reclamau un răgaz de refacere a forțelor și burțile ceva de mâncare, ne-am hotărât să luăm masa de prânz la o terasă, nu chiar la prima stradă, preferând preparatele din pește: balık ekmek, calamari și frigărui de midii. Toate, foarte gustoase, după care ne-am revigorat cu câte un ceai turcesc şi un suc de rodii!

Apoi, ne propuseserăm ca la orele 16,00 să luăm ferry spre Burgazada, așa că am mai tras câteva ture de oraș, pe străduțe în căutarea unui pavilion (chioșc-Abbas Paşa Köşkü) pe care nu l-am mai găsit în picioare, fiind demolat. Ne-a părut rău că nu am ajuns la mănăstirea Kamariotissa, sau mai bine zis la ceea ce a mai rămas din ea, o minunăție de lăcaș ortodox din perioada bizantină. S-ar afla în mijlocul insulei, la vest de colina Değirmen, dar am aflat ulterior că nu se vizitează decât cu permisiune specială de la comandament, fiindcă a fost înglobată în mijlocul Școlii Navale de Cadeți, așa că n-a mai rămas urmă de regret.

Şcoala Navală de Cadeţi, o clădire impunătoare pe care am remarcat-o mai bine în ziua următoare, pe când eram în portul din Burgazada, este situată cumva în partea cealaltă a Heybeliadei, între dealuri, cu faţa la mare. Este vorba de cel de-al doilea corp existent, în afara celui din port. Despre aceasta am aflat că în timpul celui de-al doilea război mondial, după două veacuri de existenţă, a fost mutată la Mersin, iar după încheierea conflictului de proporţii, s-a „întors” pe insulă în 1946, devenind activă din nou.

Aş mai menţiona că în trecut, Heybeliada era vestită pentru sanatoriul său, situat nu prea departe de Liceul de Marină, pe ţărm. Pe insulă, încă din 1924 a fost înființat un sanatoriu într-una dintre spațioasele vile istorice, în ideea că aerul deosebit de curat, neafectat de niciun fel de noxe, și pădurile de pin din jur, ar avea efecte vindecătoare asupra bolnavilor de tuberculoză. Mai târziu, clădirea a fost grav avariată de cutremure, sanatoriul închizându-se în 2005 și clădirea părăsită a devenit în timp o ruină.

Pe insulă, se găsesc mai multe biserici ortodoxe, rămase din perioada bizantină, aşa încât te simţi de parcă ai fi în vreo insulă grecească din Marea Egee.

Decizia de a vizita, mai întâi, fermecătoarea Heybeliada a fost una foarte inspirată, fiindcă insula are ce oferi acelora care vor să iasă din Istanbul pentru o vreme în ideea de a se deconecta și a se relaxa. Atmosfera de pace și tihnă te însoțește peste tot, așa încât simți că-ți încarci realmente bateriile, descărcându-te, în același timp, de stres și proastă dispoziție.

Excursia făcută în insula Heybeliada a meritat cu prisosință, mai cu seamă că vremea ne-a fost cel mai bun companion în acea zi, iar noi am putut cutreiera în voie peste tot, pe unde ne-au purtat pașii. Recomand!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=mA-euyckzVo

---

VIZUALIZĂRI: 8798 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI