Pe cărările necunoscute ale Ciucaşului

TIPĂREȘTE

Salutare din nou!

Respectând ordinea cronologică, a venit rândul unui nou articol despre drumeţii montane şi de această dată revenim, după exact patru ani de pauză, pe cărările munţilor Ciucaş. Cel mai probabil, este şi ultimul episod referitor la traseele turistice ale acestui masiv căci deja v-am povestit aproape despre toate – nu zic „toate” căci mai sunt câteva poteci de legătură pe care sincer nici noi nu le-am folosit vreodată şi nici nu cred că o vom face prea curând.

După câţiva ani în care am tot bătut Ciucaşul în lung şi-n lat, am ajung ca unele poteci să le ştim pe dinafară, însă ne-au rămas şi două complet necunoscute – ca o coincidenţă (sau nu;)), acestea două sunt şi cele mai puţin cunoscute şi umblate trasee ale acestui masiv, foarte mulţi turişti „obişnuiţi” ai Ciucaşului neştiind măcar de existenţa lor. Şi cu toate astea, acum după ce le-am încercat, vă pot spune că sunt frumoase, uşor de străbătut, cu grad de periculozitate minim – păcat că nu sunt promovate şi că turismul montan în aceşti munţi se bazează în cea mai mare parte pe zona Cheia.

Pentru că, aşa cum am spus, ne rămăseseră de văzut cele două trasee, ne-am organizat excursia astfel încât să le putem aborda pe ambele, binenţeles în zile diferite, noaptea urmând a campa undeva în zona cabana Ciucaş – Tigăi. Zis şi făcut! Înainte de toate, ştiind că sunt zone mai neumblate, ne-am documentat referitor la ceea ce urma să găsim la faţa locului şi foate bine am făcut că am adunat cât mai multe informaţii din diverse surse, deoarece la faţa locului am constatat că lucrurile stau mai rău decât am crezut, în special în prima parte a drumeţiei, pe sectorul cuprins între punctul de plecare (localitatea Vama Buzăului) şi cabana Ciucaş. Referitor la această zonă despre care ştiam că e cam lăsată în voia sorţii, am întrebat chiar şi la Asociaţia Salvamont şi nici măcar cei de acolo nu au fost în măsură să ne dea informaţii exacte despre starea marcajelor şi a traseului în general. Totuşi, având la îndemână câteva texte/descrieri găsite pe internet, o hartă turistică mai nouă şi câteva print-screen-uri de pe Google Maps (foarte inspiraţi că le-am luat că fără ele nu am fi scos-o la capăt prea uşor), am decis să plecăm la drum, calculându-ne încă de la început timpul şi pentru o eventuală întoarere, în caz că am fi avut probleme mari cu orientarea pe traseu – am scris asta ca să nu creadă cineva că suntem nişte „viteji” care îşi pun mintea cu muntele şi se avântă înconştienţi înainte, chiar şi atunci când au atins nişte limite, indiferent de ce natură ar fi ele; trebuie să ştii când să te opreşti căci muntele îţi poate rezerva surprize foarte neplăcute chiar şi în condiţii ideale de drumeţie, de cele extreme nici nu are rost să mai vorbim. Deci, mare atenţie!

Şi uite aşa, dis de dimineaţă am plecat din Vama Buzăului, urmând şoseaua principală până la intersecţia de unde, conform panoului informativ, tot înainte se continua drumul către cascada Urlătoarea. După aproximativ 25 de minute de mers am ajuns în dreptul unui alt panou ce ne indica faptul că drumul din dreapta duce la cascadă. Am lăsat în urmă această bifurcaţie şi am mers încrezători înainte, pe drumul forestier pe care se desfăşoară trasul nostru – dacă până la bifurcaţia anterioară, marcajele pe care trebuia să le urmăm (cruce albastră - CA) au apărut rareori (oricum, fiind pe drum, nu era nevoie de ele) speram ca de aici înainte ele să fie mai dese. Din păcate însă, aici au început problemele: nu am mai găsit nici un marcaj iar săgeata care ar fi trebuit să ne indice unde să părăsim drumul (spre dreapta), lipsea cu desăvârşire. Acum au intrat în acţiune „documentele” ce le aveam la noi (şi oarece experienţă în orientare;)), aşa că, suprapunând harta cu imaginile Google Maps, am identificat locul cu pricina, însă totodată am găsit şi decis să urmăm o altă cale, mult mai facilă – un drumeag de căruţe, ce după un urcuş de câteva sute de metri pe păşune printre copaci răzleţi, ne-a scos într-o culme, aproape de o zonă împădurită, acolo unde ne-am intersectat cu traseul turistic (binenţeles că marcajele lipseau în continuare).

Am continuat să urcăm uşor pe la liziera pădurii şi în scurt timp am ajuns în dreptul unei stânci ce poartă denumirea de Piatra Mitocului. Trecuseră aproape două ore de la plecarea din Vama Buzăului. În dreptul acestei stânci, cărarea foarte bine conturată coteşte spre stânga şi urmând-o, am început o coborâre uşoară pe păşunea cu pâlcuri răzleţe de copaci. După aproape 20 de minute de coborâre, timp în care am traversat şi un izvor, am ajuns din nou la drum – e drumul pe care îl părăsiserăm mai devreme şi care ocoleşte muntele pe care noi l-am traversat. La interseţia cu drumul, pe un perete de beton (al unui canal sau ceva de acest gen), am găsit în sfârşit primul marcaj, care dacă am fi făcut traseul în sens invers, ne-ar fi ajutat să o luăm pe unde trebuia. Încă un sfert de oră de mers pe drumul forestier şi am ajuns la Cabana Piruşca. Timpul total de mers din Vama Buzăului până aici: aproximativ două ore şi jumătate.

La cabană, neexistând o săgeată indicatoare, există tentaţia de a continua pe drum (ştiu cazuri în care exact asta s-a făcut). Greşit! Se intră (fără vreo reţinere căci nimeni nu va comenta nimic) pe poartă în curtea cabanei şi se urmează drumeagul către liziera pădurii, unde pe trunchiul unui copac am găsit un nou marcaj, ce ne-a indicat faptul că nu trebuie să urcăm pe drumul forestier ce face stânga (tot acolo vom ajunge dar vom ocoli) ci să traversăm un izvor şi să urcăm pieptiş prin pădurea unde în sfârşit CA şi-a făcut apariţia pe copaci. Pădurea însă nu ţine mult şi îi ia locul un lăstăriş des, unde poteca este clară dar marcajele din nou dispar.

După aproape 50 de minute de urcuş, ne-am reintersectat cu drumul forestier, pe care am continuat să urcăm până într-un punct unde face o buclă largă şi se întoarce la circa 180 de grade. În această buclă, spre dreapta se observă foarte bine o cărare ce intră pădure. Deşi nemarcată, cu ajutorul surselor de informare avute la noi (şi puţină inspiraţie;)), ne-am dat seama că pe acolo este traseul şi astfel ne-am continuat urcuşul destul de lejer prin pădure, traversând în drumul nostru şi două mici poieniţe – de menţionat faptul că exact înainte de intra în prima, am găsit o CA solitară pe trunchiul unui copac – am răsuflat uşuraţi căci însemna că eram pe drumul cel bun:D. Am mai urcat puţin pe poteca bine conturată şi în scurt timp am ieşit pe o fâşie de păşune, mărginită în partea superioară de o pădure de conifere, la liziera acesteia intersectându-ne cu un alt traseu turistic. Ca o premieră, aici am găsit şi prima săgeată indicatoare - aşadar, dacă pe acest traseu se coboară, orientarea este mai uşoară căci pur şi simplu, odată trecuţi de acea săgeată, doar cobori şi nu te poţi rătăci, indiferent că nimereşti poteca sau drumul, tot la cabană vei ajunge. Să nu uit – timp de mers de la cabana Piruşca până la intersecţia de care spuneam: o oră şi 40 de minute.

Am făcut dreapta, urmând noua potecă (marcată cu bandă roşie-BR, bandă albastră-BA şi CA) ce se înscrie pe la liziera pădurii mai mult pe curbă de nivel, am traversat un fir de apă şi într-un sfert de oră am ajuns la Izvorul Hoţului, loc numai bun pentru o scurtă pauză şi o gură de apă rece.

Plecaţi de la izvor, am mai mers puţin pe poiană apoi am intrat într-o zonă împădurită, mai întâi urcând uşor, apoi, ajunşi într-un mic luminiş, schimbând direcţia spre stânga totodată cu începutul unei coborâri la fel de uşoare. În aproximativ 40 de minute socotite de la izvor, am ieşit din pădure în mica poieniţă din Şaua Chiruşca (1567 metri), un alt punct de intersecţie al mai multor poteci marcate. Traseul continuă pe Culmea Chiruşca, printr-o pădure rară de conifere, şi după încă 25-30 de minute de mers lejer, se încheie chiar la Cabana Ciucaş.

Primul traseu necunoscut era deja încheiat cu bine în aproximativ cinci ore şi 30 de minute de mers (nu am socotit şi pauza de masă). Totodată şi prima zi a drumeţiei lua sfârşit. Sub privirile curioase ale câinilor de la stâna din apropiere, ne-am instalat cortul şi odată cu lăsarea întunericului, ne-am băgat la somn, nu înainte însă de a depăna poveşti admirând în liniştea nopţii cerul plin de stele, brăzdat rareori de câte o stea căzătoare.

A doua zi, după un program de dimineaţă prelungit şi supravegheat de aceeaşi câini (cred că au dormit toată noaptea lângă cortul nostru), am plecat iar la drum. Urmând indicatoarele amplasate lângă cabană, am făcut cale întoarsă pe poteca pe care veniserăm cu o zi înainte. Ajunşi după o jumătate de oră în Şaua Chiruşca, am decis să nu mai urmăm exact traseul (ar fi însemnat să ne mergem tot pe poteca pe care am venit) aşa că am lăsat în stânga poteca marcată cu BR, CA, respectiv BA (marcajul care ne interesa pe noi) şi am trecut, ghidaţi de CR şi BR la un urcuş mai accentuat prin pădure urmat de unul moderat, printr-o zonă de afiniş, ajungând după trei sferturi de oră deasupra obârşiei Văii Stânii, în Şaua Gropşoarele (1663 metri), de unde în dreapta începe traseul pe culmea Gropşoarele – Zăganu (despre care v-am povestit aici). De aici am început să coborâm uşor, pe o potecă foarte bine conturată, ce cândva era marcată cu triunghi roşu - se pare însă că s-a renunţat la acel marcaj (pe alocuri încă vizibil) căci pe hărţile mai noi ea figurează ca potecă nemarcată. Am trecut pe lângă un izvor numai bun pentru împrospătarea rezervelor de apă apoi ne-am continuat coborârea şi după 40 de minute am ajuns în Curmătura Stânii (1435 metri), loc uşor de recunoscut după mica baltă ce se formează aici – folosită pentru adăpatul animalelor. Lângă baltă, am cotit la dreapta urmând a coborâ pe poiană către firul văii. Ghidaţi de marcajul BA, am traverat albia secată şi am mai mers câţiva zeci de metri paralel cu aceasta apoi poteca ne-a ghidat înapoi pe firul văii.

Urmând valea, la început mai îngustă apoi mai lată şi acoperită cu pietriş (pentru a se evita mersul mai greoi prin pietris, s-au făcut şi nişte poteci pe lateralul albiei), după aproape o oră socotită de la Curmătură Stânei, am ajuns la locul pe care vroiam de mult timp să-l vedem: Cheile Văii Stânei. Timp de 20 de minute ne-am strecurat printre pereţii de stâncă ce în unele locuri lasă între ei un spaţiu mai mic de un metru. La un moment dat, din pământ îşi face apariţia şi apa, imediat după acest loc, fiind obligaţi să coborâm un „prag” înalt de piatră – aici este nevoie de puţină atenţie căci piatra este udă şi alunecoasă. Treptat valea se mai lărgeşte însă nu ne scuteşte de traversatul apei de câteva ori. După ieşirea dintre pereţii stâncoşi, poteca părăseşte firul văii (albia izvorului) şi mai zăboveşte câţiva zeci de metri pe dreapta văii, printr-o zonă înierbată, apoi traversează valea şi se lăţeşte, transformându-se în drum forestier.

A urmat o coborâre monotonă de vreo trei sferturi de oră pe acel drum, străjuit în dreapta de înălţimile muntelui Zăganu. Într-un final am ajuns în Poiana Stânei, zonă ce s-a dezvoltat în ultima perioadă, aici apărând mai multe cabane şi vile. Calculând timpii de mers, ne-a ieşit că din Şaua Gropşoarele până în Poiana Stânei am făcut aproape două ore şi 45 de minute, iar în total, de la cabana Ciucaş, trei ore şi jumătate.

În Poiana Stânei, cu puţin noroc, se poate găsi o maşină ca să faciliteze drumul până în Cheia sau dacă nu, se poate continua pe traseul turistic marcat cu BA, ce se desprinde din drumul forestier spre dreapta, la capătul sudic al Poienii (în zona unei păstrăvării). Despre această ultimă parte a traseului nu se poate spune prea multe, pur şi simplu traversându-se muntele prin pădure. Şi sincer, după ce ai trecut şi văzut cheile, simplu mers prin pădure pare plictisitor. Indiferernt ce variantă se alege, punctul final al drumeţiei îl constituie localitatea Cheia (vezi impresii), unde dacă mai aveţi timp (şi chef), puteţi vizita Muzeul Florilor de Mina şi Mănăstirea Cheia.

Cam aici se încheie această frumoasă excursie care nu ne-a dezamăgit (ba din contră), aici punem punct acestui articol şi tot aici se încheie şi prezentarea traseelor turistice din masivul Ciucaş. Ştiu că am scris mult şi e plictisitor/greu de citit însă aşa cum am mai zis şi altă dată, prefer să fac o descriere puţin mai detaliată a acestor trasee cu speranţa că poate va folosi cândva, cuiva – e drept, se putea mult mai amănunţit dar nu am vrut să exagerez (prea tare;)). Oricum, dacă am deranjat pe cineva cu acest tip de postări, îl rog să mă scuze dar ăsta sunt eu, iubesc muntele şi nu ezit în a promova drumeţiile montane ori de câte ori am ocazia.

Toate cele bune şi vacanţe frumoase!

P.S.: Şi pentru că acesta este cu siguranţă ultimul articol postat în 2017, profit de ocazie şi vă urez tuturor să aveţi parte de un an nou mai bun, plin doar de bucurii şi împliniri.

Să ne regăsim cu bine în 2018, un an special pentru AmFostAcolo.ro!

---

VIZUALIZĂRI: 1069 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI