Dufftown și tur de Glenfiddich - o experiență care nu trebuie ratată în patria distileriilor

TIPĂREȘTE

Din excursia noastră de 15 zile prin Scoția, 7 zile pline am stat în Edinburgh și asta ne-a permis să facem o mulțime de lucruri. Cu toate că am mai ratat câte ceva din lista noastră de acasă, dar am făcut altele descoperite la fața locului, a 8-a zi, a trebuit să ne luăm băgăjelele și să ne îndreptăm către obiectivul excursiei noastre și anume Ruta NC500. Dar până acolo mai aveam ceva de mers, nu ca distanță neapărat, Scoția nefiind o țară atât de mare, ci ca timp pentru că în drumul spre rută mai aveam de oprit la castele, pentru că tot eram în patria distileriilor urma să stăm o noapte și la Dufftown, ca să facem un tur de distilerie și abia apoi intram pe ruta noastră.

Drumul din prima zi presupunea aprox 200 de mile, dar aveam câteva opriri din care una singură fusese stabilită de acasă și anume Castelul Dunnottar. Pentru celelalte (Abația de la Abroath și Bazinul și rezervația de păsări sălbatice de la Montrose), ne-am abătut la sugestia punctului info din Edinburgh și am menționat aceste obiective la articolul despre Edinburgh și împrejurimi. Deci am ajuns la Dufftown cu mașina închiriată la Edinburgh cu care am făcut un drum de 200 de mile pe traseul Edinburgh - Dundee - Abroath - Montrose - castelul Dunnottar - Dufftown.

Zona în care se află Dufftown este renumită ca fiind una cu cea mai mare densitate de distilerii de pe glob, de aceea am hotărât și noi că aici vom alege să vedem o distilerie, chiar în Dufftown fiind 6. Că distileria a venit la pachet și cu alte obiective pe care le-am descoperit la fața locului nu a putut decât să ne bucure. Și asta pentru că Dufftown este un orășel mic și chiar dacă am stat puțin acolo am avut timp să-l batem la pas.

Dufftown este traversat de o stradă principală, Conval Street, la capătul căreia a fost și casa noastră, stradă intersectată în mijlocul orașului de o alta unde este un turn cu ceas, înconjurat de ronduri de flori. În jurul intersecției sunt concentrate toate cârciumile, un hotel, muzeul whisky-ului și aici, binențeles, ca peste tot în Scoția, și acest nod este punctul de plecare către toate facilitățile din orășel.

Astfel, în seara în care am ajuns, după ce ne-am cazat, am ieșit în recunoaștere și ca să mâncăm. Gazdele noastre ne-au făcut o singură recomandare pentru mâncare, restaurantul The Stuart Arms, dar pentru că mai aveam aprox 2-3 ore de lumină, am preferat să mergem, tot la sugestia lor, să descoperim orășelul. Unul mic, cum spuneam, frumușel, cu case cu grădini mici, pline de flori și câteva cârciumi.

În afară de distilerii, Dufftown se poate lăuda cu un castel, acum o ruină, la care am ajuns și noi pe jos, trecând prin grădinile și pe lângă Monumentul Eroilor de Război și de acolo printr-o pădure foarte frumoasă, pe poteci, preț de o jumătate de oră, până am ajuns la ruinele castelului Balvenie, mare, dar închis. Acum nu se mai vizitează, după cum ne spusese și Linda, dar l-am putut admira pe afară. La el se poate ajunge și pe șosea însă drumul este mai lung. Ne-am bucurat că am ales varianta prin pădure la sugestia Lindei, pentru că drumul a fost foarte frumos, iar pădurea aceea a avut ceva special.

După plimbare ne-am întors la Turnul cu ceas și pentru că prin tot orașul am văzut un afiș că în seara aceea, la principalul hotel din Dufftown, Hotel Commercial, are loc o petrecere cu whisky și dans, am plecat în căutarea hotelului, sperând ca acolo să și mâncăm. Petrecerea nu avea loc la hotel, ci în spatele lui, într-o sală ca un hangar, care era plină cu persoane de vârsta a 2-a, a-3-a, dar la care aveau acces și turiștii pentru 3 lire intrarea. Nu era chiar ca la palatul de la Linlithgow, unde ne-am distrat pe cinste, dar lumea dansa într-o veselie și după ce aveam să mâncăm și noi voiam să ne întoarcem.

Ce să te mai întorci, că am căutat să mâncăm până s-a terminat și petrecerea-petrecerilor. Am mers la pomul lăudat, la singurul restaurant recomandat de Linda, The Stuart Arms și cu toate că era doar 8 seara nu se mai servea mâncare, ci doar băutură. Am încercat și la celelalte, dar cu același răspuns. Singurul care ne-ar fi servit și la ora aia, era mult prea prețios și după ce ne-am așezat și am văzut prețurile ne-am ridicat și n-am nimerit ușa. Singura variantă era un meniu de 23 lire de persoană, fără băutură, care ni s-a părut prea mult. Ne gândeam că masa aia ne-ar fi dus lejer la 60-70 de lire și ni s-a părut cam mult. Dacă ar fi fost vreo atmosferă poate merita, dar în afară de noi mai era doar o masă ocupată de 2 tineri, în toată sala aceea cu o grămadă de mese frumos aranjate.

Și uite așa, după ce am intrat în absolut toate restaurantele din centrul Dufftown-ului și ne-au spus același lucru, am nimerit noi la restaurantul Indian care încă mai servea la ora aia și era ticsit de oameni. Noroc că erau mese destule și unii veneau, alții plecau, așa că am găsit și noi o masă. Nu mi-a displăcut dar nici nu m-am omorât după mâncarea indiană. Am mâncat doar că ne era foame, dar este prea dulce pentru gustul meu. Am mâncat miel cu sosuri, pui, orez, lipie, bere Cobra indiană și ne-a costat 30 de lire. Serviciu foarte bun, mâncare bună, atmosferă așijderea…. dar mâncarea indiană nu este tocmai pe gustul meu. Prietenilor noștri însă le-a plăcut foarte mult și au mai repetat experiența și la Inverness.

Garry, partenerul Lindei, gazda noastră din Dufftown, ne-a deturnat total de la traseul nostru și după ce ne-a argumentat cu poze și hărți, ne-a scos din autostrada pe care plănuisem noi să mergem și ne-a băgat pe drumuri naționale ca să ne putem abate să vedem delfinii, somonii care înnoată împotriva râului ca să depună icrele și castelul DunRobin, toate nefiind pe lista noastră de acasă. Din momentul acela am rămas numai pe drumuri naționale, cele 6 zile cât a durat circuitul nostru și până am ajuns la Glasgow, adio autostrăzi. Oricum șoselele Scoției sunt fără taxe de drum și parcări pe oriunde am fi mers.

Dar înainte să urmăm recomandările lui Gary, a doua zi, după micul dejun și sfaturile lui, am plecat cu bagaje cu tot și prima oprire a fost la Distileria Glenfiddich din Dufftown, foarte aproape de castelul Balvenie, la care fusesem cu o seară în urmă.

Dufftown este orașul cu cel mai mare export din regat (din cauza distileriilor). În Scoția sunt patru regiuni ale whisky-ului: Campbeltown, Islay, Lowlands şi Highlands cu subdiviziunile ei Speyside (unde sunt peste jumătate din distileriile Scoției) şi Islands.

Noi ne aflam în Dufftown, regiunea Speyside de unde provin cele mai populare whisky-uri din lume, fiind dintre cele mai dulci, ceea ce le face accesibile și pentru băutorii de ocazie. Soțul a vrut să introducem și un tur de distilerie în programul excursiei noastre și cu toate că noi, ceilalți, nu ne omoram după asta, am ajuns să fim foarte încântați că am făcut-o.

El a ales Glenfiddich, pentru că știa whisky, pentru că era dintre cele mai cunoscute… dar după ce am citit despre distileriile scoțiene și am aflat atât de multe lucruri, cred că trebuia tocmai, să alegem altceva, o distilerie nu prea cunoscută, un scotch pe care nu l-am mai băut, pentru că fiecare zonă se diferențiază prin produse specifice, pe care distileriile le obțin atât în funcție de factorii mediului cât și prin utilizarea materiilor prime proprii. Single malț whisky denumește băutura obținută din malțul unei singure distilerii.

Turul la distileria Glenfidich avea loc, la data vizitei noastre, din 20 în 20 de minute plus/minus câteva minute, în funcție de cum se adunau oamenii și a costat 7,5 lire de persoană. Turul a început într-o sală unde ne-a fost prezentat un filmuleț cu istoria distileriei și a familiei, disponibil în mai multe limbi. Aici am aflat că Glenfiddich este singura distilerie din Scoția deținută de aceeași familie încă de la înființare.

În 1886 William Grant, cu ajutorul celor 7 fii și 2 fiice au construit piatră cu piatră, cu mâinile lor, distileria pe care au numit-o Glenfiddich, Gaelic for Valley of the Deer. 120 de ani mai târziu whisky-ul lor a devenit cel mai premiat malț, unic în lume, dar cea mai importantă realizare este că distileria a rămas în familie, vreme de 5 generații, iar istoria merge mai departe.

După vizionarea filmului am început turul propriu zis, cu propoziția cea mai importantă pe care ghida ne-a spus să o reținem: „Whisky este supranumit și apa vieții iar cel scoțian numit și Scotch este printre cele mai populare din lume”.

Chiar la intrare, acolo unde este și casa de bilete, este galeria foto și arborele genealogic al familiei care de 5 generații duce renumele distileriei mai departe, în fruntea căruia tronează fotografia lui William Grant, întemeietorul distileriei, un scoțian get-beget. De asemenea, pe un alt perete este povestea distileriei în timp, exemplificată cu imagini sugestive despre anii în care s-a întâmplat ceva important.

Am vizitat apoi diferitele încăperi în care se țineau butoaiele din lemn de stejar în care au fost diferite arome - am mirosit și noi 3 și am fost puși să le recunoaștem. Am aflat că perioada de maturare este de minim 3 ani, dar la ei este de 12 ani pentru single malț (nu amestecat).

Lucrurile pe care le-am aflat la distilerie mi s-au părut foarte interesante, dar cum sunt total necunoscătoare în domeniu, o sa fac o înșiruire de chestii care mi-au rămas mie în minte.

Glenfiddich este printre puținele distilerii care au o instalație de îmbuteliere ca cea pe care am văzut-o. Totul se face automatizat și doar ambalarea în cutii se face manual. Toate ingredientele sunt de pe plan local. Apa o iau dintr-un izvor local renumit, (oricum aproape toate distileriile sunt așezate pe o vale, glen = vale, Glenfiddich = Valea cerbului) iar malțul tot din zonă, de la 6 mile distanță.

Cei de la Glenfidich vor să scoată un whisky de 100 de ani dar ghida crede că nu vor reuși pentru că alcoolul se evaporă în timp. Legea spune că un recipient care are mai puțin de 50% lichid, nu mai este whisky, iar butoaiele experimentale pe care le-am văzut erau de 50 de ani și într-adevăr erau evaporate aproape jumătate. În condițiile astea probabil că vor ajunge la 100 de ani aproape goale. Dar există acolo un whisky de 75 de ani pe care ghida, cu toate că lucra acolo, ne-a spus că doar l-a mirosit, nu l-a gustat niciodată.

Ce am mai aflat interesant este faptul că fiecare sticlă are zgâriat pe ea o serie, nu pe etichetă, ci chiar pe sticlă, așa poți verifica și dacă sticla este originală. Ne-am întors acasă și soțul care avea o sticlă de Glenfiddich, a verificat și a găsit într-adevăr numărul scrijelit pe sticlă.

Altă chestie haioasă a fost când ne-au spus cum/de ce au trecut de la sticla rotundă la cea triunghiulară, în colțuri. Au fost 3 motive, toate importante și toate legate de cifra 3

- sunt 3 componente ale whisky-ului, apa, malțul și drojdia

- are 3 tării, 3 grade de tărie la distilare

- având 3 muchii, după o noapte grea sticla în colțuri nu se rostogolește ca cea rotundă, rămâne lângă tine...

După ce am aflat cum se păstrează whisky-ul și am vizitat fabrica, la final am mers în sala de degustare unde am băut, că nu pot să spun degustat, 4 feluri de whisky. De 12,15,18 și 20 de ani, ultimul care nu se găsea încă în magazine, este experimental și se putea cumpăra doar din shop-ul de acolo. Ne-au spus că deocamdată au doar 20 de butoaie.

Cum șoferul care a fost cel care ne-a dus acolo nu a putut să experimenteze, am făcut-o noi și trebuie să spun că am ieșit pe 3 cărări de acolo. Eu nu sunt băutoare în general, iar de tării nici atât, așa că n-a fost de mirare că m-am amețit dar mi-a plăcut degustarea. Atmosfera care s-a creat era una specială, s-a trecut de la un whisky la altul cu povești și nici nu mi-am dat seama când m-am amețit. Șoferii, săracii, care nu puteau să guste nimic, au primit drept consolare un eșantion cu un whisky de 12 ani.

Nu pot să închei povestea de la distilerie și să nu amintesc de baia de la Glenfiddich. Când am intrat în baie am crezut că am nimerit într-un salon unde trebuia să iau ceaiul cu cineva. Un salon mare cu șemineu și măsuțe cu scaune am găsit în sala chiuvetelor ca să zic așa, o anticameră înainte de a intra la toalete.

La final am trecut prin shop-ul lor, fără să ne putem atinge de nimic, atât erau de scumpe. Am văzut vitrinele cu whisky de 26.000 de lire din care soțul meu a zis că putem să cumpărăm și noi o sticlă ca să-l mirosim de Crăciun și de Paște, după care îi punem dopul și tot așa, dar știind că există riscul să se evapore ne-am lăsat păgubași. Și totuși am aflat că sunt cumpărători pentru astfel de sticle, în special din Asia.

Cunoscători sau nu, un tur de distilerie la mama lor, este o experiență deosebită. Mie mi-a plăcut. Distileriile sunt peste tot în Scoția, tot timpul am trecut pe lângă ele. Unele aflate în zone mai retrase, altele în zone populate în care mai poți să vezi/faci și altceva, așa cum a fost și în cazul nostru. Oricum dacă vă plimbați prin Scoția merită și o astfel de experiență.

---

VIZUALIZĂRI: 1917 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI