Jurnal de calatorie: America de Sud – Episodul 10

TIPĂREȘTE

M-asteptam sa ma uit pe pereti toata noaptea din-naintea vizitei de la Machu Picchu. Aiurea! Eram atat de obositi dupa ziua precedenta incat am dormit fara vise. E adevarat ca m-am trezit la 4.25, cu cinci minute inainte sa cante cocosul de la telefon. “ Alo… Doamna… Hai ca n-am auzit telefonul cand a sunat si deja e noua si un sfert! ”.

Stimati domni, ati incercat vreodata chestia asta? Stiti cum functioneaza? La revedere machiaje, la revedere stat treij’ de minute in fata oglinzii. In zece minute eram la micul dejun. Si ce daca se prinde dupa aia? Inapoi in pat sau la oglinda tot nu se mai duce :).

Asa ca la 5.15 ieseam din hostel.

Ups! Picura. Am ajuns in cateva minute la statia de autobuz. Autobuzele incep sa circule de la 5.30 si deja era coada de peste 5-600 de metri. La chioscul unde se vindeau bilete pentru autobuz erau 50-60 de persoane. Bine ca le luasem cu o seara mai-naite. Stand la coada ne-am mai linistit cu ploaia. Cunoscatorii, cei care chiar mai fusesera pe-acolo si ghizii grupurilor explicau celorlalti ca de fapt e condens, ca Aguas Calientes e ca-ntro galeata, sunt munti de jur-imprejur si de-aia se formeaza condens. Asa sa-i ramana numele, mi-am zis in gand dar parca tot mi-era teama. Ma incurajam singur … poa’sa ninga, poa’sa ploua, mie mi se rupe… aaaaa, pardon, eu mi-am luat caciula noua.

N-am numarat, dar cred ca sunt peste douazeci de autobuze care fac cursa Aguas Calientes – Machu Picchu si retur. Un autobuz are vreo 30 de locuri, asa ca intr-o jumatate de ora ne-am imbarcat. Si a durat atat pentru ca te verifica la sange. Biletele si pasapoartele. Turist cu turist. Se stampileaza biletul, se uita nenea in pasaport si la tine de cateva ori, ca deh, e semi-intuneric si de-abia dupa aia te urci. Sunt vreo opt kilometri pana la intrarea in sit, drumul a fost botezat Carretera Hiram Bingham si vreo sapte kilometri sunt numai serpentine. Merg baietii aia cu autobuzele de zici ca sunt loviti de streche, dar cred ca pot face drumul si cu ochii inchisi. Ne-am intalnit cu vreo cateva autobuze care deja se intorceau si-am zis… gata pan-aici ne-a fost. Trec unul pe langa altul la milimetru, dar totul merge struna.

Cand am ajuns sus… nu mai ploua, nu mai picura, dar era o pacla nesuferita si de jos din vale veneau valatuci de ceata. Dar era abia sase jumatate si era suficient timp sa se insenineze.

Inainte sa intri in sit e bine sa mai mergi odata la toaleta. Odata intrat inauntru … la revedere. Ori ai pampers pe tine, ori te-ntorci la intrarea in sit. Poti iesi si reintra de trei ori. E valabil si pentru foame/sete. Scrie pe-acolo ca n-ai voie cu mancare in bagaj, ca n-ai voie cu sticle de plastic, bla-bla-bla. Eu n-am vazut niciun control la bagaje. E adevarat ca nici n-am vazut pe nimeni cu bagaje voluminoase. Luasem la noi niste sandvisuri si vreo patru sticle cu apa, de-astea de jumatate de litru. Insa va spun sincer ca de mancat, n-am mancat inauntru. Nu mi-a trebuit desi am stat vreo sapte ore acolo. Am mancat de-abia la iesire, cat am stat la coada pentru autobuzul retur.

Fara nici o surpriza vis-à-vis de biletele rezervate din februarie si tiparite pur si simplu la o imprimanta in Romania, am intrat. Dupa cateva minute de mers printr-o padure primul lucru pe care l-am vazut a fost Wayna Picchu, vestitul munte care se vede in orice pliant de prezentare pentru Machu Picchu. Se poate urca pana sus pentru o panorama superba asupra vechiului oras al incasilor, insa pentru asta trebuie rezervate biletele cu mult timp inainte. Este permisa urcarea doar pentru 400 de persoane pe zi, in doua serii de cate 200 de la ora 7 dimineata si de la ora 10. Desi erau locuri disponibile cand am cumparat biletele nu am optat pentru aceasta ascensiune. Cu parere de rau a trebuit sa ne vedem lungul nasului si sa recunoastem ca nu mai avem resursele fizice pentru astfel de experiente.

Apoi au aparut depozitele de cereale, locul unde odinioara locuitorii orasului pastrau atat produsele cultivate de ei pe terasele sapate in munte cat si produsele pe care le primeau ca ofrande de la pelerinii ce veneau in Orasul Sfant. Cu emotie am strabatut ultimii metri pana la depozitele de cereale, iar cand am ajuns acolo … aveam deja pulsul peste 100 si-mi cam tremurau “planetarele”.

M-am asezat in poponet si ma uitam. Cred ca era un amestec de intrebari si senzatii in mintea mea. Oare chiar sunt aici? Bai neica, iti dai seama c-ai ajuns aici? Nu, nu te mai uiti la poze, esti aici, char esti la Machu Picchu. Nu stiu, poate sunt eu prea impresionabil, poate ma implic emotional prea mult, insa faptul ca mi-am implinit un vis vechi de-o viata, m-a coplesit pe moment. Cateva minute n-am zis nimic, doar priveam. Toata lumea fotografia in jurul meu, eu cred ca nici nu constientizam ca am aparatul la gat. Dar sunt dotat din nastere cu un mephisto micut ce ma insoteste pretutindeni si care nu ma lasa prea mult in pace. “Zoe fi barbata! “. Scoala-n coarnele mele de-acolo si da-i drumul la treaba, ca doar nu-ti faci viza de flotant aici.

Am fotografiat, am filmat, n-am numarat pozele, dar cred ca sunt peste 50 doar acolo. Apoi am luat-o la deal. Planul nostru era sa urcam la Intipunku (Poarta Soarelui) la prima ora, sa vedem intregul sit de-acolo de sus inainte sa ajunga marea masa a turistilor. Situl se umple dupa ora 10, atunci cand ajung turistii ce vin direct de la Cusco, in excursia de o zi. Pe acest drum, la un moment dat se afla si bifurcatia de unde se poate urca pe Machu Picchu Mountain, practic cel mai greu traseu in zona. Pentru acest traseu exista un alt tip de bilet combinat. Fiindca am amintit de bilete… ele sunt trei: bilet doar pentru Machu Pucchu, bilet combinat Machu Picchu si Wayna Picchu si bilet combinat Machu Picchu si Machu Picchu Mountain. Urcusul nu este foarte accentuat, insa nu sunt deloc portiuni drepte, unde sa-ti mai poti trage sufletul din mers. Esti inconjurat de vegetatie bogata si pe alocuri gasesti un fel de luminisuri de unde la un moment dat incepe sa se vada platoul cu ruinele sale superbe.

Din pacate ceata venita din vale urca odata cu noi. Trecusem de jumatatea drumului cand am inceput sa ne intalnim cu turisti care deja coborau de la Poarta Soarelui si am inteles ca nu prea se vede nimic de-acolo. Pe de alta parte stiam ca vremea e schimbatoare si ca se poate insenina oricand. Dar daca nu se va insenina? Cu parere de rau am decis ca e mai bine sa ne conservam energia si am renuntat sa mai urcam. Ziua urma sa fie lunga, sutele de trepte urcate cu o zi inainte la Ollantaytambo inca se resimteau, asa ca, urcarea asta o lasam pe data viitoare :).

Am coborat si am luat situl la picior. Pentru fluidizare, exista un singur sens de vizitare. Daca incerci sa te abati de la traseu, imediat esti trimis in sirul indian de catre un ranger vigilent. N-am avut ghid. Si aici poti lua un ghid la intrare, insa pe langa faptul ca pretul este destul de mare (30 de dolari de persoana), turul cu ghid dureaza trei ore si eu zic ca te cam alearga. Daca vrei sa vezi pe indelete, sa stai sa faci fotografii in tihna, sa te mai si odihnesti putin, trei ore nu sunt suficiente. Insa sunt foarte multe grupuri cu ghid si vrei, nu vrei mai auzi explicatii.

N-am sa va povestesc acum despre fiecare piatra in parte. Sincer, ar trebui sa apelez la prietenii gugal si uichi si nu vad rostul. Insa nu ne-a scapat nimic. Templul celor trei ferestre, Templul Condorului, incaperile regale, Templul Soarelui, am trecut pe langa toate, am admirat perfectiunea imbinarii pietrelor, am ascultat ceva explicatii date de ghizi grupurilor cu care erau. La un moment dat am auzit si o teorie conform careia ar exista si incaperi subterane, care sunt inca cercetate si nu sunt deschise publicului.

Mi-e greu sa vorbesc despre Machu Picchu. Machu Picchu trebuie vazut, trebuie simtit, trebuie “respirat”. O sa incerc sa incarc cat mai multe poze, poate ele pot vorbi mai mult si mai frumos decat mine.

La capatul nord-vestic al sitului este poarta de acces pentru cei ce urca pe Wayna Picchu. Aici am stat iar ceva timp sa ne mai tragem sufletul putin si ne uitam spre varful celebrului munte. Se vedeau mici, mici, ca niste furnicute siluete rosii, albastre, verzi care mergeau spre varf. M-a incercat putin invidia si regretul ca n-am putut veni aici mai in tinerete, atunci cand puteam urca fara probleme pe munte.

Timpul trece (in fapt noi trecem prin timp) implacabil si dupa aproape sapte ore am ajuns de unde am plecat, la depozitele de cereale. O ultima privire, o ultima fotografie, o ultima imbratisare stiti voi cui si am iesit.

Dupa atata emotie era cazul sa revenim cu picioarele pe pamant. Primul drum… la… toaleta . Coadaaaaa, ca pe vremea lui Ceasca la carne. Apoi, iar un kilometru de coada la autobuzul care coboara in Aguas Calientes. Am ajuns in micul orasel, am mancat la acelasi restaurant la care mancasem si cu o seara inainte, de data aceasta fara surprize la nota de plata :). Apoi ne-am mai plimbat putin pana la ora la care trebuia sa ne intoarcem cu trenul la Ollantaytambo. A tras trenul la peron, am stat frumusel la coada sa ne urcam in vagon (se controleaza biletele si pasapoartele) si cand sa ne urcam… “Houston, we have a problem “. Insotitoarea de vagon ne-a tras intr-o parte si ne-a spus ca a urcat inaintea noastra un cuplu care avea aceleasi locuri ca noi. Da prin statie, stam vreo doua minute si vine o gagica … Arnold Schwarzenneger in varianta feminina… follow me please.

– Mama, io nu ma cert cu asta nici daca ma duce la vagonul de bagaje.

– Sa vezi ca ne duce la locomotiva … zice Doamna :)

Ajungem la primul vagon si tot nu ne oprim. Incepusem sa cred si eu c-o sa mergem cu locomotiva, cand se opreste la prima usa de la primul vagon. Please Lady, please Sir, sorry for our mistake, have a nice trip. Urcam si ce sa vezi… ne intampina insotitoarea cu sampanie, ne duce la MASA… aoleu, unde suntem? First class Sir! Pana la Ollantaytambo, o ora si patruzeci de minute cu trei feluri de mancare, pisco-sour, vin, scaune de piele. Mi-am adus aminte c-asa am patit si cu CFR-u’ acu’ vreo douaj’ de ani. Se dublasera locurile si cand a venit nasu’ mai sa ne ia la bataie c-am indraznit sa-i cerem alte locuri in alt compartiment.

Nici ca se putea incheia mai frumos aceasta zi unica. La Ollantaytambo ne-a asteptat Richard, tipul care ne plimbase cu masina in ziua in care am vizitat Valea Sacra. Pana la Cusco am dormit in masina ca pruncii. Eram rupti de oboseala. De fapt oboseala care se acumulase a fost si motivul pentru care urmatoarea zi, ultima zi la Cusco si in Peru, am renuntat sa mergem la Tippon si Pikilacta, doua situri arheologice la sud-est de Cusco, mai putin vizitate si niciodata prinse in programul agentiilor de turism.

Ne-am trezit mai tarziu, am lenevit putin prin hotel, apoi ne-am plimbat toata ziua prin Cusco, am mancat empanadas chiar in ultima zi in Peru, iar pe seara am purces la facut bagajele. Urma Argentina, cu trei zile in Buenos Aires si doua zile la Iguazu Falls.

Imi pare tare rau ca n-am fost in stare sa “scot” mai mult din mine in acest articol. M-am chinuit, m-am sucit, am revazut in minte traseul facut, m-am uitat de n-spe ori la poze, dar atat a iesit.

Ce pot sa insa sa va doresc din toata inima este sa traiti oriunde ati merge in vacanta, moment de moment, ce am trait si ce am simtit eu in cele cateva ore petrecute la Machu Picchu.

---

VIZUALIZĂRI: 7811 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI