Coasta Liciei - Seyahat (calatorie) prin Turcia

TIPĂREȘTE

Pentru că citisem un mic ghid turistic înainte si chiar puţină istorie, porneam puţin dezamagită spre Turcia: în primul rând că tare mult s-au bătut cu grecii - despre care eu aveam o părere bună :( – iar în al doilea rând pentru că nu reuşisem să reţin nici măcar “ Buna ziua” cum se spune în limba lor şi totul va fi foarte nou pentru mine.

Mi-am uitat toate temerile când am ajuns în cel de-al doilea avion, cu destinaţia Instabul – Antalya, unde am avut senzaţia că avionul chiar pluteşte purtat de nişte norişori pufoşi, moi, ba albi imaculat, ba gri spre roz, ba cu tente de albastru, era ceva mirific. Iluzia că pasărea noastră de fier stă pe loc şi doar norii se mişcă mi-a fost confirmată şi de vecinii din avion.

După o noapte petrecută în hotelul Meder (cred ca era de 5 stele dar nu pe numărate, c-am uitat ????) am pornit spre munţii Taurus ca să ajungem la Myra si la biserica Sfântul Nicolae, fiind primele noastre obiective din cadrul excursiei.

Am ajuns în Demre şi prima oprire am făcut-o la amfiteatrul greco-roman din Myra şi la mormintele licyenilor. Am fost impresionată de ceea ce am văzut, mormintele acelea săpate în stâncă care au rezistat mii de ani la tot feluri de atacuri. Ghida noastră Ebru - care vorbea perfect romaneste - ne-a povestit că cele mai fastuoase morminte şi le permiteau doar bogaţii si de obicei le comandau cu 30 de ani mai devreme. Dar dacă te uiţi mai atent poţi observa si niste nişe rotunde făcute în peretele munţilor care erau comandate de către familiile mai sarace care trăiau cu credinţa ca după ce vor depune osemintele celor dragi în acele găuri, porumbeii vor veni si vor duce rămăşiţele înspre mare, de aceea în limba turcă li se spunea “găuri de porumbel”. Din păcate, săpăturile arheologice au fost facute de englezi, aşa că foarte mult din site-ul arheologic a ajuns la British Museum. Amfiteatrul este destul de bine conservat, si daca inchizi ochii îţi poţi închipui luptele gladiatorilor, dar şi comediile pe care le-a găzduit.

Următoarea oprire a fost la Biserica unde este îngropat Sfântul Nicolae. Biserica Sfantului Nicolae din Myra se afla la 2 kilometri distanţă de orasul Demre, din provincia turcească Antalya. Prima biserica ridicată în cinstea Sfântului Nicolae in orasul Myra a fost întemeiata în secolul al VI-lea. Locul de ridicare al bisericii a fost ales in functie de mormântul Sfantului Nicolae (deasupra lui) - lucru sustinut de majoritatea cercetatarilor.

Biserica actuala dateaza in mare parte din secolul al VIII-lea. Aceasta a fost restaurata in anul 1042, sub patronajul imparatului Constantin X, o manastire fiind adaugata acesteia în acelasi timp, sau la scurt timp dupa aceasta. Manastirea a fost ridicată-adaugată după atacurile arabilor din secolul al XI-lea.

Un sarcofag din marmura, de provenienta greceasca, a fost achizitionat pentru ingroparea Sfantului Nicolae, însa se spune că moaştele acestuia au fost furate în anul 1087 de către comercianţii din Bari, fiind acum ţinute în catedrala oraşului, care a devenit imediat un mare loc de pelerinaj. Totuşi ghida noastră turcoaică a susţinut că cei din Bari au furat de fapt corpul unchiului sfantului Nicolae, deoarece cele două sarcofage erau diferite: pe sarcofagul sfântului apar solzi de peşte deoarece era ştiut ca Nicolae era şi sfântul marinarilor şi pe desupra apare si crucea, dovada a creştinismului. Care-o fi oare adevărul? Eu vreau să cred că sfântul Nicolae chiar a rămas în bisericuţa lui.

Şi pentru ca ziua să se încheie perfect ghizii ne-au propus o excursie cu vaporaşul la oraşul scufundat Kekova din Turcia. Kekova este o mică insulă nelocuită, situată în sudul Turciei, desprinsă de continent datorită mişcărilor tectonice. Cândva era un important port al Lyciei şi totodată un important punct de apărare împotriva piraţilor. Datorită unui cutremur masiv, ruinele oraşului se află pe jumătate sub apă, însă arheologii susţin că acest oraş a fost construit undeva însecolul al II-a IC. Şi aici au ieşit nişte poze superbe şi pe deasupra am avut şi privilegiul să ne scăldăm în Marea Mediterană.

Am reuşit destul de greu să adorm, toate imaginile din acea zi mi-au rămas în faţa ochilor, deşi hotelul la care ne-am cazat (Dalaman se numea) era foarte confortabil.

A II-a zi ne-am îndreptat spre Plaja Testoaselor (Turtle Beach), în limba turcă Plaja İztuzu. Dalyan este un mic oraşel din provincia Muğla, care acum e şi staţiune, situat într-o regiune ce poate fi numită un paradis al naturii, deoarece este un areal protejat şi este locul în care se pot vedea specii protejate de broaşte ţestoase: broasca testoasa de mare Caretta Caretta, testoasa verde Chelonia mydas si testoasa cu carapace moale Trionyx triunguis. Foarte adevărat dar se pot vedea în aprilie mai, nicidecum în noiembrie! :(

Ca o curiozitate în anul 1995 era considerată cea mai buna plaja din lume. E impresionant să vezi o fâşie de plajă de vreo 7 kilometri, într-o parte fiind înconjurată de apele râului Dalyan, iar pe partea opusă de Marea Mediderană adunată laolaltă cu Marea Egee.

Recunosc, nu e poza făcută de mine dar aşa se poate vedea cel mai uşor cât de frumos e locul.

Să nu uit: înainte să ajungem la plaja am mers cu bărcuţa printr-o deltă a râului Dalyan, nu atât de spectaculoasă ca şi Delta Dunării, dar în periplul nostru au apărut şi Mormintele Regilor de la Kaunos.

Legenda spune ca orasul a fost fondat de regele Kaunos, rodul relatiei dintre regele Miletus si nimfa Kyanea. Kaunos a avut o sora geamana, Byblis, care s-a indragostit nebuneste de el. Byblis si-a impartasit dragostea iar Kaunos s-a facut foc si pară. Pentru a scapa de dragostea ei, a plecat împreună cu o parte din oameni si şi-a fondat propriul oraş. De durere, Byblis s-a aruncat de pe o stancă iar in locul în care a cazut s-a ivit un izvor de apă dulce. Orasul a avut o istorie zbuciumată, trecând pe rând în mîinile grecilor, perşilor, romanilor şi turcilor, însă cele sase morminte au fost ridicate de către regii greci din Kaunos, care au copiat faţadele templelor elenistice, cu coloane ioniene, undeva în sec 4 î. Chr.

Cea de III- zi a fost rezervata orasului antic Efes. Orasul antic din care astazi au au fost scoase la lumină aproximativ 20% doar din tot orasul, a fost fondat de către coloniştii greci undeva prin sec. al XI-lea i. Ch. În imediata apropiere se afla una dintre cele 7 minuni ale lumii antice – Templul zeiţei Artemis sau mai exact ceea ce a ramas din el. Efesul este cel mai bine conservat oras antic al Turciei si o destinaţie care trebuie neapărat bifată ca obiectiv turistic daca ajungeţi în această ţară. Cea mai mare dezvoltare a cunoscut-o pe vremea imparatului Augustus când Efesul a fost considerat capitala a 500 de orase.

În Efes a activat o perioada apostolul Pavel care a şi fost închis în subsolurile amfiteatrului, alături de lei şi gladiatori. Deasemenea, tot în apropiere de Efes a trăit si Sfântul Ioan Evanghelistul, împreună cu Fecioara Maria care şi-a trait ultimii ani din viaţa sa şi că doar în ultimele zile de viaţă şi-a dorit să meargă la Ierusalim.

Primul ctitor al Efesului ar fi Androclos, fiul regelui Atenei, Kodros, care, fugind din calea dorienilor împreună cu un grup de emigranţi, cauta un loc bun pentru întemeierea unei asezări. Oracolul lui Apollo spusese că locul cu pricina îi va fi indicat de un peşte şi de un mistreţ, pe care întradevăr alergând să-l vâneze, a găsit locul ideal pentru construcţia oraşului Efes. După ce Ebru ne-a povestit puţină istorie despre acest loc, am pornit pe Strada de Marmură (strada care se spune că ducea până la Templul Zeitei Artemis), la capătul căreia se află Biblioteca lui Celsus, primele ruine care apar sunt ruinele Agorei undel unde odinioara se adunau mai marii oraşelor, dar şi mestesugari, soldati, oratori, vanzatori, comercianti. Şi pentru că fiecare oraş din antichitate care se respectă avea chiar la intrare o cladire ce adăpostea băile comune, imediat Ebru ne-a îndemnat să privim spre partea dreaptă; nimeni nu putea să intre în oraş înainte să treacă pe aici. Ne îndreptăm paşii pe o alee străjuită de coloane, mărginită de Odeon, construit sub forma unui teatru de mici dimensiuni, care era folosit pentru adunările consiliului municipal dar şi pentru organizarea de concerte.

Templul lui Hadrian si amfiteatrul (marele teatru) sunt alte constructii deosebite pe care le poţi vedea în situl arheologic. Tehnica arhitecturală este impresionantă, nu degeaba aici s-a făcut şi filmul Gladiatorul. Se pot găsi în situl arheologic arcade făcute din bucăţi de piatră unde nu s-a folosit nici un liant şi care încă stau şi azi în picioare.

Însă principala atracţie a oraşului antic Efes, consider că este Biblioteca lui Celsus. Celsus Polemaenus a fost un consul care fusese numit guvernatorul Efesului, iar după moartea sa, fiul său a ridicat aceasta bibliotecă deasupra mormântului lui Celsus, deoarece aceasta a fost ultima lui dorinţă, să fie îngropat în interiorul oraşului. Clădirea a fost costruită în secolul al II-la d. Chr şi are o înălţime de 16 metri. Intre coloanele de jos se afla 4 statui reprezentând: Sophia (înţelepciunea), Episteme (Ştiinta), Ennoia (Inteligenţa) şi Arete (Excelenţa).

Una din excursii era opţională şi plăteam pentru ea, însă vizita în sătucul Sirince a fost ca o gură de aer proaspăt, ca un îndemn la relaxare. Acest sat se numea candva Kirkinca, care inseamna ‘urat’, însă când unul din guvernatorii Izmirului, vizitând acest sat, a fost atât de încantat de frumuseţea lui, încat l-a numit Sirince (Frumos), nume care s-a păstrat până în prezent. Sirince a fost un sat grecesc, ortodox, până în anii 1926. După război, însă, bătrânii greci, au fost fortaţi să plece iar turcii care trăiau în Grecia s-au stabilit în Sirince. Turcii veniti din Grecia vorbeau limba turcă dar foloseau alfabetul grecesc. Astfel, locul cu influente rămase de la greci, cu turcii veniti din Grecia, poartă amprenta a doua culturi diferite.

Ultima excursie din programul nostru – înainte să pornim la shopping – a fost cea mai spectaculoasă, anume lasată la final, să ne rămână cît mai mult timp în suflet era PAMUKKALE şi Hierapolisul.

Terasele de la Pamukkale, în traducere turcescă “Cetatea de bumbac” reprezintă o zona naturală unică în lume, apărută prin existenţa solului calcaros şi a celor 17 izvoare cu apa fierbinte. Calcarul, în prezenţa oxigenului îşi schimbă culoarea din gălbui în alb curat şi luminos, cel puţin aşa am priceput eu, iar terasele s-au format în decursul timpului prin sedimentarea carbonatului de calciu dizolvat în apă. Fiind atât de spectaculoase, în anul 1988 au fost introduse în Patrimoniul Unesco.

Ghida ne-a spus că atunci când te apropii de terasele ca nişte piscine, pline cu apă termale, e musai să te desculţi deoarece e interzis altfel, însă e indicat să-ti pastrezi pantofii, altfel poţti rămâne fără ei şi cică de vină ar fi ceva căţeluşi, însă n-am văzut nici unul în zonă, doar români de-ai nostri :) . Odata desculţi, înaintam încet să nu alunecăm, fermecaţi de frumuseţea locului. Dealul înalt din calcar, totul de un alb strălucitor, te îndeamnă ba să stai să admiri locul, ba să faci poze, oricum timpul simţi ca s-a oprit în loc. Pe acest superb deal alb, din loc în loc natura a zamislit nişte bazine, unele mai mari, altele mai mici, unele mai sus, spre vârf, altele mai spre vale. De pe acest deal alb de calcar, apa se prelingea putin cate putin în următoarele bazine, astfel ca era numai bine acolo de făcut baie şi de răcorit. Superb. Nu mi-am închipuit ca acest loc sa fie atat de frumos!!! Una e să vezi poze, să citeşti impresii de aici şi alta e sa vezi tu cu ochii tăi acest loc.

Tot aici se afla orasul antic greco – roman si bizantin Hierapolis, fondat la începutul secolului al II lea iHr. Săpăturile pentru descoperirea acestui oras au început în vara anului 1887, şi au fost începute de un arheolog german, care a publicat în anul 1889 o carte privind descoperirile făcute. In secolul al XX lea zona a devenit cunoscuta si redescoperită, pentru ca în anul 1957 să reînceapă excavările de data aceasta de către italieni. In anul 2008 s-a demarat reconstituirea site-ului care durează şi în prezent.

---

VIZUALIZĂRI: 3720 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI