Jurnal de calatorie: America de Sud – Episodul 9

TIPĂREȘTE

M-am trezit cu noaptea-n cap in dimineata zilei de 17 septembrie. Pana s-a trezit si Doamna, am impachetat cateva lucruri in doi rucsacei pentru ca urma sa stam o noapte la Aguas Calientes, sau Machu Picchu Pueblo, cum am vazut ca au rebotezat acest mic orasel. In jurul orei 8 am plecat catre Calle Pavitos, strada de unde pleaca microbuzele (colectivos) catre Ollantaytambo.

M-asteptam sa gasesc ceva cam ca-n Lima, niste darapanaturi de microbuze, dar imi asumasem acest risc de cand am plecat de-acasa.

E destul de scump taxiul pentru 70 de kilometri :). Insa, surpriza… microbuze destul de noi, cu 16 locuri, dichisite, soferul, un tip OK, imbracat cu camasa alba, tuns, ras si frezat. Opa! Hai ca-i bine. A zis ca pleaca cu minimum cinci calatori. Noi am fost primii doi, iar in momentul cand s-a facut numarul, a pornit motorul si-a plecat.

O ora si jumatate am facut pana la

Drumul e bun insa e aglomerat, asa ca viteza medie nu sare de 50 de km/h. Am baut o cafea inainte sa intram in situl arheologic (nu beti cafea daca ajungeti acolo, este execrabila) si am intrat.

Cu vreo 50-60 de ani inainte sa vina spaniolii, Pachacutec, cel despre care v-am povestit cate ceva acu’ vreo … 2 episoade, cucerea teritorii si facea ca Imperiul Inca sa creasca. Printre cuceririle lui s-a numarat si Ollantaytambo, oras pe care l-a transformat in resedinta pentru el si pentru familia lui si pe care l-a reconstruit din temelii, printre altele “taind” un munte intreg si transformandu-l in terase agricole pe care le iriga cu apa din raul Urubamba.

Apoi, dupa ce spaniolii au cucerit Cusco, Manco Inca s-a retras la Ollantaytambo si a mutat capitala Imperiului aici. A obtinut chiar o mare victorie impotriva spaniolilor aici, asta dupa ce a completat lucrarile facute de predecesorul sau si transformand Ollanta (cum ii spun peruanii) intr-o cetate fortificata greu de cucerit.

Astazi, pe langa faptul ca este o atractie turistica majora, Ollantaytambo este si locul din care porneste celebrul Inca Trail, un drum de patru zile care se termina cu intrarea in Machu Picchu prin celebra Poarta a Soarelui, locul prin care incasii patrundeau odinioara in orasul lor sfant. Am citit cateva review-uri despre acest traseu. Toata lumea spune ca este destul de dificil, insa plin de satisfactii.

Peisaje superbe, urcusuri si coborasuri si finalul apoteotic cu rasaritul soarelui la intrarea in Machu Picchu.

Cum va spuneam… am intrat in sit. La intrare e un zid maaaaare de tot si un panou care prezinta cele 3 trasee ce se pot face: cel scurt marcat cu albastru, cel mediu care este marcat cu negru si circuitul complet schitat cu rosu. Ma scotea din sarite peretele-ala pentru ca nu puteam sa vad nimic de el si-mi venea sa strig ca la emisiunea aceea de la Pro TV … muta autocaruuuu’, muta autocaruuu’. Eeeeee si in momentul in care am trecut de peretele ala… am amutit.

Credeti-ma ca e greu, e foarte greu sa ma faci sa raman asa… ca proasta-n targ, sa raman fara cuvinte sau fara replica, sa amutesc instant si sa am un nod imens in gat. Nu puteam sa vorbesc, am ramas asa… lemn-Tanase vreo cateva minute si ma minunam fara sa pot scoate un cuvant.

Noroc cu dracusorul ala din mine care-mi soptea “Gogule… dai din pedale ca peste patru ore pleaca trenul spre Machu Picchu. Nu te uita asa… ca curca-n lemne, baga carbuni pe foc si ia-o la deal ca mai trebuie sa si cobori “.

Trepte… fara numar. La 20 de trepte o terasa. La cateva terase, pauze scurte pentru odihna si pentru fotografii. De sus, de unde se termina terasele, privelistea iti taie respiratia. Pe muntele de vis-à-vis sclipesc in soare constructiile care reprezinta hambarele pentru cereale. Puse strategic, departe de drum pentru ca eventualii dusmani sa nu ajunga la ele.

Jos in vale, oamenii se vad ca niste furnici. Pffff, acum o jumatate de ora eram si noi niste furnici pentru altii care au fost mai vrednici ca noi. In jurul nostru se auzea numai wonderful, precioso, wunderbar, merveilleuse. Mi-e tare greu sa exprim in cuvinte ce simti cand esti acolo. Te uiti in jur si te intrebi cum a fost posibil sa se construiasca asa ceva. Cu toate tehnologiile din ziua de astazi eu cred ca e o mare provocare sa realizezi un asemenea ansamblu. As fi stat asa mult si bine, doar sa privesc peisajul, dar timpul… timpul nu te lasa.

Stabilisem sa facem circuitul mediu, asa ca am inceput sa vizitam partea fortificata a sitului, fosta cetate construita de Manco Inca, atunci cand s-a retras din calea spaniolilor. Construita acolo sus, deasupra teraselor, cu nelipsitul Templu al Soarelui, care nu lipseste din niciun sit arheologic. Din nou acele pietre uriase, perfect slefuite, asamblate intr-un tot unitar indestructibil de timp, cutremure si intemperii. A cata oara m-am intrebat cum au adus pietrele-alea aici, cum au carat bucati de cateva tone, ca eu m-am carat doar pe mine insumi si mi-a iesit sufletul?

Apoi am intrat in zona militara cu cateva forturi si turnuri. Aici se vede clar ca au fost facute in graba. Pietre mai mici, puse mai de-a valma, insa iata ca si asa au rezistat vremii. Insa privelistea peste Valea Urubamba tot superba ramane.

De-aici se putea continua si mai sus, spre “balcoane”. Insa am zis pas. Poteca se ingusta vizibil, cu muntele intr-o parte si hau in partea cealalta. Am trecut de multisor de varsta la care faceam astfel de “arogante” si m-am multumit doar sa vad cativa tineri care faceau echilibristica pe-acolo. Am constatat ca trecusera vreo doua ore de cand intrasem in sit. Dar cand trecusera oare? Parca eram de doar cateva minute acolo. Asa ca venise vremea s-o luam de vale dar nu inainte de a face inca cateva zeci de poze in toate directiile.

Am coborat usurel, usurel, pe alta parte, tot cu pauze pentru fotografii si pentru a ne intipari pe retina privelistea. Va spun sincer ca mi-a parut rau cand am ajuns jos, dar ce sa-i faci… tot ce e frumos se termina repede si tot ce e bun ingrasa. Lasasem pentru sfarsit partea de … oras, partea care a reprezentat resedinta lui Pachacuti si apoi a lui Manco Inca.

Cel mai bine s-a pastrat templul dedicat apei unde apa inca mai curge prin apeductele create atunci, unde inca exista o fantana din piatra in care apa ajunge prin mici cascade. In rest se mai pot vedea doar ruinele fostelor locuinte imperiale si o mica piata unde probabil se adunau locuitorii vremii pentru ceremonialele religioase.

Cu greu m-am lasat dus de-acolo, dar trebuia s-ajungem la gara din Ollanta cu cel putin o jumatate de ora inainte de plecarea trenului. Pana la gara e de mers cam un kilometru, asa ca in 15-20 de minute am ajuns. La intrare, cele doua companii care deservesc calea ferata pana la Machu Picchu, adica Inca Rail si Peru Rail, au birouri de informatii, case de bilete si cate un mic barulet unde se poate bea, gratuit, un ceai sau o cafea. Noi am ales Inca Rail, doar din review-uri. Cele doua companii au preturi sensibil apropiate. Difera confortul in tren si aici Inca Rail a castigat. Nu c-ar conta foarte mult pentru o ora si ceva cat dureaza calatoria, dar daca tot am de ales, de ce sa nu-mi exercit acest atribut? :).

Rezervasem din februarie calatoriile cu trenul si biletele la Mahu Picchu. In Cusco am fost la biroul lor de-acolo si am schimbat voucherele primite la momentul rezervarii cu biletele de tren. A fost totul OK (la dus … pentru ca la intors am avut o surpriza… dar mai e putin pana acolo), a tras trenul la peron, ne-am ocupat locurile si am plecat. Vagoanele au acoperisul partial din sticla, asa ca se pot vedea si muntii care marginesc Valea Urubamba. Insotitoarele de vagon ne-au servit cu niste biscuitei si un pahar de suc si dupa o ora si patruzeci de minute am ajuns la Agua Calientes (Machu Picchu Pueblo) unde ne-am intalnit chiar in gara cu cineva de la hotelul unde rezervasem o noapte de cazare.

Aguas Calientes este un orasel care traieste 100% din turism. Zilnic pleaca de-aici 2,000 de turisti si sosesc alte 2,000. Practic se afla ca intr-o galeata, de jur imprejur fiind munti. Noi ne-am indragostit de acest orasel. Intr-o jumatate de ora il parcurgi de la un capat la altul. Gasesti doar hosteluri, restaurante, magazine si o mica piata cu o fantana arteziana si cu cateva statui reprezentand personaje inca, cu care toata lumea isi face poze.

Dupa ce ne-am cazat am mers in statia de autobuz de unde pleaca autobuzele catre Machu Picchu si ne-am luat bilete pentru a doua zi. Stiam din documentarile de-acasa ca e mai bine sa le iei de seara, pentru ca dimineata e foarte aglomerat. Si chiar asa a fost.

Am avut si un moment hazliu la restaurantul la care am mancat. Mancarea a fost excelenta, problema a fost cu nota de plata. In Peru nu se baga in nota de plata servicii. In Argentina si Brazilia, da. Cand ma uit pe nota de plata vad pe ultimul rand o suma care era cam 20% din valoare si la care nu scria nimic. Mai cu trei cuvinte ale lui in engleza, mai cu trei ale mele in spaniola am priceput ca era taxa pentru servicii. I-am zis ca n-o platesc, el a zis ca trebuie. Si-atunci m-am ridicat de pe scaun… asa ca sa ma dezmortesc putin, nu cu ganduri criminale :). Cu o fata care spunea ceva de genul… “ uite mama, pomul“, si-a adus aminte ca stie si ceva engleza si mi-a zis “OK sir, don’t pay it “. Si ne-am despartit prieteni. De altfel, a doua zi dupa ce ne-am intors de la Machu Picchu am mancat tot acolo si a fost perfect.

Oboseala de peste zi isi spunea cuvantul. Asa ca … la somn. A doua zi urma sa-mi implinesc un vis vechi de … 36 de ani. Urma sa vad Machu Picchu. Urma sa calc pe urmele incasilor si cine stie, poate nu doar ale lor.

---

VIZUALIZĂRI: 3464 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI