Orașul Vechi creștin

TIPĂREȘTE

Pentru vizitatorii creștini ai Ierusalimului, obiectivul cel mai important și în unele cazuri însăși rațiunea prezenței lor aici îl constituie, fără îndoială, Biserica Sfântului Mormânt, locul sfânt al răstignirii, înmormântării şi învierii lui Hristos, venerat de milioane de oameni din întreaga lume.

Și pentru noi acest lăcaș sacru a reprezentat prioritatea priorităților, așa încât, după cazarea la Palm Hostel vezi impresii și câteva ore de odihnă pentru refacerea forțelor, ne-am îndreptat către el.

Și am ales, desigur, să refacem drumul străbătut de Iisus de la locul judecății în pretoriul lui Pilat până la cel al răstignirii.

Câteva informații practice

Așa cum vă spuneam în primul review dedicat Ierusalimului vezi impresii, Orașul Vechi (Old City), care adăpostește cele mai multe obiective turistice, este împărțit în patru cartiere: creștin, armenesc, evreiesc și musulman. Pentru o mai bună vizualizare a amplasării acestora, am atașat o hartă - P01, pe care se observă cum cartierul musulman (cel mai întins ca suprafață) ocupă partea de vest; în sud-vest se află cartierul evreiesc, în sud-est cel armenesc iar în nord-est cartierul creștin.

Via Dolorosa/Drumul Crucii/Via Crucis/Drumul Durerii porneşte din Cartierul Musulman, de lângă Poarta Leilor (Lions’ Gate), şi se termină, după cca. 600 m, la Biserica Sfântului Mormânt (Church of the Holy Sepulchre), bine semnalizată cu indicatoare, în centrul cartierului creştin. De-a lungul său se înșiră mai multe biserici și mănăstiri, alte tipuri de clădiri vechi, precum și cele 14 opriri ale Crucii (”stations”) descrise în Evanghelii, ultimele cinci chiar în interiorul bisericii. Opririle sunt semnalizate prin plăcuțe din fier negru fixate pe ziduri și purtând numărul respectiv scris cu cifre romane. Unele sunt destul de greu de găsit, motiv pentru care am atașat harta (P02) și în continuare voi folosi și denumirile în limba lui Shakespeare, așa cum apar ele pe traseu.

Ce ar mai fi de adăugat la capitolul informații practice? Că drumul e pavat cu pietre de forme neregulate și este întrerupt din loc în loc de scări alunecoase, așa încât se recomandă purtarea de pantofi comozi cu talpă de cauciuc. Pe multe porțiuni tarabele stau înșiruite una lângă alta, fiind acoperite cu copertine care fac aerul greu de respirat. Din păcate, nu există spații de odihnă și scuaruri largi cu cafenele iar bazarurile (”souq-urile”) întâlnite în cale înseamnă automat aglomerație, la care contribuie din plin și turiștii. În prăvălii se găsesc suvenire cu semnificație creștină (icoane, cruciulițe etc.), dar și îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte de ceramică, covoare, produse de uz casnic, chiar și mâncare de tip fast food, fructe, sucuri. Nu există sectoare delimitate, totul e amestecat, colorat, însă și zgomotos și, cel puțin după părerea mea, obositor. Dar ăsta este Orientul!

Marea majoritate a magazinelor sunt ținute de palestinieni și limba pe care o veți auzi cu precădere e araba. Cum însă cei mai numeroși rezidenți ai cartierului sunt greci, veți întâlni inscripții pe clădiri în limba greacă precum și preoți, nu numai ortodocși, ci și purtând sutane corespunzând ținutei specifice sectelor pe care le reprezintă.

Un sfat: în măsura posibilităților, încercați să vizitați Biserica Sfântului Mormânt fie dimineața foarte devreme, fie după-amiaza târziu sau seara (este deschisă vara până la ora 21 și iarna până la 20), când grupurile de turiști se mai împuținează. Pe de altă parte, celelalte biserici și clădiri interesante sunt deschise în majoritate numai până la orele 17-18 (unele cu o pauză la prânz), așa încât nu le veți puta vedea la interior dacă parcurgeți Via Dolorosa pe înserat. Intrarea în biserici este liberă, însă la alte obiective se achită taxe.

O idee bună este aceea de a vă alătura procesiunii franciscanilor, care se desfășoară în fiecare zi de vineri, vara începând cu orele 16 iar iarna de la 15 (cu aproximație, momentul în care Iisus și-a început calvarul). Este condusă de călugări franciscani (care au dobândit custodia locurilor sfinte de la Papă în anul 1342) și porneşte la prima oprire a Crucii, făcând pauze la fiecare ”station” pentru rugăciuni şi citirea unui fragment din Biblie, de obicei în engleză şi italiană, iar pe parcurs sunt intonate imnuri. Participanţii sunt însoţiţi pe traseu de o gardă ceremonială denumită ”kawas”, o tradiție din vremea stăpânirii turce, şi care poartă şi acum veșminte otomane.

Dacă ați programat parcurgerea traseului în altă zi a săptămânii, poate că ar fi de ajutor să aveți cu voi Noul Testament, așa cum am avut noi, pentru a rememora ultimile momente din viața lui Iisus pe Pământ și a înțelege mai bine semnificația fiecărei opriri în parte.

Istoria Viei Dolorosa

Tradiția pelerinajelor pe ultimul drum parcurs de Mântuitor a început la puțin timp după ce împăratul Constantin cel Mare (274-337) a proclamat prin Edictul de la Milano din anul 313 toleranța religioasă pe întreg teritoriul Imperiului Roman.

Traseul urmat de Via Dolorosa s-a schimbat de mai multe ori de-a lungul secolelor. În perioada bizantină, pelerinii urmau un drum similar celui actual, fără a se opri însă pe parcurs, cele 14 ”stations” fiind definitiv stabilite și marcate ca atare abia în veacul al XIX-lea. Începând cu secolul al VIII-lea traseul s-a modificat: pornea de la Grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, se îndrepta către sud spre Muntele Sionului şi apoi se întorcea, înconjurând Muntele Templului până la Biserica Sfântului Mormânt. În Evul Mediu, după schisma din sânul Bisericii Latine, au apărut două drumuri rivale: grupurile ale căror biserici se aflau în partea de vest a oraşului parcurgeau un drum către vest, în timp ce bisericile cu proprietăţi situate la est se îndreptau spre est.

Între secolele XIV-XVI, pelerinii mergeau mai ales pe Calea Franciscană, care începea chiar din Biserica Sfântului Mormânt și cuprindea 8 staționări. Totuşi, în paralel s-a dezvoltat în Europa o tradiţie a celor paisprezece opriri, marcând ordinea evenimentelor aşa cum sunt ele relatate în Evanghelii şi, pentru a nu-i dezmăgi pe pelerinii sosiţi de pe bătrânul continent, această soluție a avut în final câştig de cauză.

În ce măsură Via Dolorosa corespunde realităţii istorice este un subiect care stârneşte şi acum dispute. Anglicanii cred că Mântuitorul a fost dus către nord, prin Grădina Mormântului, în timp ce catolicii dominicani consideră că drumul porneşte de la Palatul lui Irod de la Poarta Iafo. Controversele nu îi interesează însă pe pelerinii obișnuiți, care se îngrămădesc cu milioanele să străbată calea, în special în Săptămâna Paştelui.

Traseul

În după-amiaza sosirii în Ierusalim, am pornit pe Drumul Crucii de la Poarta Leilor (Lions’ Gate) , tăiată în partea de est a zidurilor Oraşului Vechi și numită așa datorită celor doi lei care o încadrează, în fapt pantere, reprezentând blazonul sultanului mameluc Baybars I (Baybars cel Mare, 1223 sau 1225-1277), un erou al istoriei musulmane. ”Leii” care flancau o clădire din timpul domniei lui Baybars au fost mutaţi aici la ordinul lui Suleiman Magnificul, se pare că din cauză că sultanul (sau tatăl său, Selim Viteazul) ar fi visat că va fi mâncat de lei dacă nu va reconstrui zidurile oraşului. O altă explicaţie, mai lumească, este aceea că mutarea s-a făcut pentru a celebra victoria lui Selim asupra mamelucilor.

I se mai spune şi Poarta Sfântului Ştefan (St Stephen’s Gate), după numele primului martir creştin, alungat din oraş şi omorât cu pietre după ce fusese acuzat pe nedrept de blasfemie (Fapt. 7:58). Mormântul sfântului a fost ”descoperit” în anul 415 lângă Poarta Damascului, însă locul martiriului a fost schimbat şi decretat a fi Poarta Leilor pentru a permite pelerinajul creştinilor, cărora li se interzisese accesul prin Poarta Damascului după ce Saladin a cucerit oraşul din mâinile cruciaţilor în 1187.

Imediat după Poarta Leilor, în dreapta Al-Mujahideen Road, se află două Biserici Sfânta Ana (Churches of St Anne) , după numele mamei Fecioarei Maria, prima greacă ortodoxă, a doua greco-catolică, ambele adăpostind în cripte, conform tradiției culturilor lor, locul nașterii Maicii Domnului. În biserica greacă ortodoxă se află și mormintele părinţilor Fecioarei Maria, Sf Ana şi Sf Ioachim.

În aceeaşi incintă cu Biserica catolică Sf Ana, într-o grădină plină de flori, se află ruinele celor două mari scăldători Vitezda (pools of Beteshda) , cu taxă de intrare, construite în jurul anului 200 î. Hr. pentru a aproviziona cu apă Templul. Apele, considerate a avea proprietăţi curative, au fost folosite de Iisus pentru a vindeca un ”om care era bolnav de treizeci şi opt de ani” (Ioan 5:1-13).

Prima oprire a Crucii se face la Umariya School, în locul în care Pilat din Pont l-a condamnat pe Iisus la moarte. Școala se află pe locul unei foste fortăreţe romane denumită de Irod ”Antonia” în cinstea prietenul său Marc Antoniu. Fortăreaţa a fost rasă de pe suprafaţa pământului după ce Titus a capturat-o de la rebeli în timpul Revoltei Evreieşti, însă unele ziduri s-au păstrat în fundaţia actualei şcoli. Din păcate, nu am putut pătrunde înăuntru deoarece singura dată când este oficial deschisă este atunci când franciscanii se strâng aici pentru a-şi începe procesiunea, în după-amiezele de vineri.

A doua oprire a Crucii, pe partea dreaptă a drumului, marchează locul unde lui Iisus i s-a pus povara crucii pe umeri. Lângă ea se află mănăstirea franciscană Capela Flagelării şi Condamnării (Sanctuary of Flagellation and Condemnation.

În Capela Condamnării (sau Capela Judecăţii - Chapel of Judgement), Iisus a fost condamnat la moarte şi Pilat din Pont şi-a spălat mâinile în faţa mulţimii. Clădirea cu cinci cupole, bizantină la origine, a fost reconstruită în 1904.

În partea dreaptă a curţii, Capela Flagelării marchează locul unde lui Iisus i s-a pus pe cap o cunună de spini, fiind biciuit şi batjocorit de soldaţii romani. Cruciaţii au fost primii care au ridicat aici o capelă, abandonată însă apoi, la fel ca întreg locul, după ce oraşul a fost cucerit de mercenarii khwarezmieni în 1254. În 1838, conducătorul egiptean Ibrahim Paşa a dăruit locul franciscanilor, care au refăcut biserica, restaurată apoi, în 1929, de cunoscutul arhitect italian Antonio Barluzzi, care a proiectat mai multe biserici în Israel iar aici a montat frumoasele vitralii. Cel din spatele altarului înfăţişează scena flagelării, în timp ce vitraliile laterale îl prezintă pe Baraba (hoţul iertat în locul lui Iisus) sărbătorindu-şi eliberarea şi pe Pilat spălându-se pe mâini. Cununa de spini este redată pe interiorul cupolei.

După a doua oprire a Crucii, tot pe partea dreaptă, întâlnim Mănăstirea Surorilor Sionului (Convent of the Sisters of Sion) - zilnic 8-17, taxă de intrare, unde sunt păstrate, într-un mic muzeu, bucăţi mari din Lithostratos (podeaua din Curtea de Judecată). În realitate, la fel ca şi la Capela Condamnării, aceste pietre făceau parte din pardoseala din forumul estic din perioada romană. Se ştie însă sigur că pătratele, triunghiurile şi alte forme regulate au fost săpate în lespezi de către soldaţii romani în timp ce jucau zaruri.

Ne-am îndreptat apoi către Arcul Ecce Homo (Ecce Homo Arch) , unde Pilat din Pont l-a înfăţişat mulţimii pe Iisus, rostind celebrele cuvinte ”Ecce homo” (”Iată Omul! ” - Ioan 19:5). Este de fapt un fragment dintr-un monument triumfal format din trei arce şi datând din timpul domniei împăratului Hadrian, deci la un secol după Pilat, iar numele de Arcul Ecce Homo i-a fost dat în secolul al XVI-lea.

După arc, tot pe latura nordică a drumului, o clădire aparţinând Patriarhiei Greci Ortodoxe (închisă publicului) are în stânga uşii o plăcuţă identificând-o drept Temniţa lui Hristos. Este vorba de o grotă subterană în care se spune că ar fi stat închişi Iisus şi Baraba, însă tradiţia că acesta ar fi fost locul întemniţării Mântuitorului nu datează decât din 1911. Mult mai probabil era de fapt un grajd, parte a Fortăreţei Antonia, care se înălţa pe acest loc.

Situată la intersecţia cu Al-Wad Road (cel mai mare bazar din Orașul Vechi, continuat cu un șir interminabil de tarabe de aici până la Biserica Sfântului Mormânt), a treia oprire a Crucii, marcată printr-un basorelief deasupra unei mici capele poloneze (deschisă între orele 9-17), este locul unde Iisus a căzut pentru prima dată sub greutatea crucii. Alături, Capela Maicii Domnului cea îndurerată (Church of Our Lady of the Spasm; deschisă zilnic 9-17), lăcaş de cult armenesc, comemorează a patra oprire, unde Fecioara Maria şi-a întâlnit Fiul. În criptă se află o remarcabilă pardoseală din mozaic din secolul al V-lea, unde se poate vedea urma unei perechi de sandale despre care se spune că i-ar fi aparţinut lui Iisus.

A cincea oprire se găsește pe colţul de dinainte de locul unde Via Dolorosa coteşte la dreapta, despărţindu-se de Al-Wad Road, şi se transformă într-o stradă îngustă din trepte care şerpuiesc în sus. ”Amprentă mâinii” de pe zidul din dreapta uşii este atribuită lui Iisus, care s-ar fi sprijinit aici de zid, în timp ce libianul Simon Cirineul a fost forţat de soldaţii romani să-l ajute să care crucea.

Am urcat treptele abrupte care duc la a șasea oprire, unde, potrivit unor relatări din secolul al XIV-lea, Sfânta Veronica ar fi şters de sudoare faţa lui Iisus, chipul Mântuitorului imprimându-se pe năframă. Vălul, cunoscut sub numele de ”Sudarium”, s-a păstrat mulţi ani la Vatican, însă a dispărut fără urmă în secolul al XIV-lea. Capela siriană catolică, înălţată aici în 1882, a fost renovată de același Antonio Barluzzi în 1953.

La întretăierea Viei Dolorosa cu Souq Khan al-Zeit, o capelă franciscană (deschisă între 9-17) marchează a șaptea oprire, a doua cădere a Mântuitorului la pământ. De aici se pătrunde practic în cartierul creștin.

Pentru a ajunge la a opta oprire a Crucii se cotește la dreapta pe strada Aqabat al-Khanqah. O piatră din zid, cu o gaură în mijloc, are deasupra inscripţionată o cruce cu iniţialele ”IC” şi ”XC”, însemnând ”Iisus Hristos” în latină şi greacă, şi dedesubt cuvântul grecesc ”NIKA” (”Victoriosul”), adică ”Iisus Hristos este învingător”. Aici Iisus le-a consolat pe mironosiţele care îi deplângeau soarta (Luc. 23:27-31).

Ne întoarcem la Souq Khan al-Zeit şi facem dreapta. După 100 m se urcă o scară către o alee care înconjoară Patriarhia Coptă, unde o placă de pe contrafort indică a noua oprire. Aici Iisus a căzut a treia oară sub povara crucii. Locul exact este marcat de o coloană romană, aflată la stânga faţă de uşa Patriarhiei Copte, iar vizavi de aceasta se află Biserica Sfintei Împărătese Elena - Church of Queen Helena, un lăcaş al comunității copte.

Considerată, alături de Biserica Nașterii Domnului din Bethlehem, cel mai sfânt loc al creştinătăţii, Biserica Sfântului Mormânt (Church of the Holy Sepulchre; deschisă zilnic: aprilie-septembrie 5-21; octombrie-martie 4-20; intrarea liberă) nu exercită acelaşi impact vizual ca Domul Stâncii sau Zidul Plângerii, fiind mascată de alte clădiri. Cupolele sale pot fi mai bine admirate de pe locurile înalte din oraș, cum este Muntele Măslinilor.

Aici, în interiorul bisericii, se află ultimele cinci opriri ale Crucii: a zecea, unde Iisus a fost dezbrăcat de veşminte; a unsprezecea, unde a fost pironit în cuie pe Cruce; a douăsprezecea, unde a murit pe Cruce; a treisprezecea, unde trupul i-a fost coborât de pe Cruce; şi a paisprezecea, mormântul.

Istoria sfântului lăcaș

Prima biserică a fost ridicată pe acest loc în 66 d. Hr., dar în anul 135, după a doua Revoltă a Evreilor, a fost dărâmată de împăratul roman Hadrian, care a construit peste ea un templu închinat Afroditei. În anul 326, după ce s-a convertit la creştinism, împăratul Constantin şi-a trimis aici mama, pe Sfânta Elena, să găsească locurile sfinte. În acele vremuri, romanii obișnuiau să înalțe temple peste lăcașurile sfinte ale altor religii, inclusiv cea creștină, și tocmai din această cauză Sfânta Elena a ajuns la concluzia că templul Afroditei ascundea locul răstignirii și învierii Mântuitorului. Tot ea a susţinut că a găsit Adevărata Cruce într-o grotă din apropiere. Constantin a pus să fie construită pe acest loc o biserică, finalizată în anul 348.

Biserica lui Constantin a fost distrusă de perşi în 614 d. Hr. şi restaurată doi ani mai târziu de greci. În anul 638, când a cucerit Ierusalimul, califul Omar Ibn al-Khattab a refuzat să se roage în biserică pentru a nu-i încuraja pe musulmani să o transforme în moschee. Biserica a fost rasă de pe fața pământului de califul fatimid Hakim în anul 1009 și refăcută de bizantini în 1048. În secolul următor a fost ţinta armatelor de invadatori cruciaţi europeni, dar tot ei au reconstruit-o, aducând-o în mare măsură la forma actuală, între 1114-1170. Lăcașul a rezistat incendiului din 1808 și cutremurului din 1927, însă din cauza numeroaselor renovări la care a fost supus, de-a lungul timpului au apărut îndoieli că ar fi cu adevărat locul unde Iisus a fost îngropat și din care a înviat după răstignire.

Lucrările de restaurare și o descoperire uluitoare

În 2016, la două sute de ani de la ultima renovare, din cauza riscului de prăbușire la elementul central al construcției, edificiul a fost supus unei restaurări masive, care a durat nouă luni.

A fost îndepărtată pardoseala pentru a injecta ciment și a consolida astfel fundația, apoi aceasta a fost reamplasată folosindu-se bolțuri de titan și s-a ridicat un edicul (baldachin) pentru a proteja mormântul, care a fost deschis pentru prima oară după 500 de ani, când fusese îmbrăcat în marmură pentru a-l feri de profanări. La deschiderea mormântului, după îndepărtarea stratului de moloz, s-a descoperit o a doua lespede din marmură de culoare gri despre care nu se știa nimic, având în centru o cruce frumos sculptată, iar sub aceasta patul original de înmormântare - poliţa din calcar pe care a fost întins trupul lui Iisus.

Analizând-o, experții au ajuns la concluzia că ”locul pe care pelerinii îl venerează astăzi este acelaşi mormânt pe care împăratul roman Constantin l-a găsit în secolul al IV-lea”.

După finalizarea lucrărilor de restaurare, biserica a fost redeschisă publicului în martie 2017, în cadrul unei ceremonii la care au asistat înalți prelați creștini.

Disputele dintre confesiunile creștine

Şase comunităţi împart custodia bisericii – latinii (romano-catolicii), grecii ortodocşi, armenii ortodocşi, sirienii ortodocşi (iacobiţii), etiopienii şi copţii, iar coabitarea lor este marcată, din păcate, de numeroase disensiuni care au îngreunat și întârziat de multe ori reparațiile și renovările și au degenerat destul de des în bătăi cu pumnul!

Drepturile acestor comunități au fost definite în 1757 printr-un ”Status Quo” decretat de către sultanul otoman, reconfirmat în 1852 şi explicitat în mai multe detalii în 1922, în perioada Mandatului britanic, de o Comisie britanică guvernamentală care a decis perioadele şi locurile de rugăciune pentru fiecare comunitate. Conform Status Quo, fiecare din cele șase comunități administrează anumite părţi din clădire şi îşi ţine slujbele la anumite momente ale zilei sau nopţii, în timp ce alte comunităţi au primit numai responsabilităţi minore şi pot organiza un număr limitat de ceremonii şi numai cu ocazii speciale.

Cum nici una din comunităţile religioase nu acceptă ca o alta să deţină cheile, biserica este zilnic deschisă şi închisă de o familie locală musulmană, care le are în custodie începând cu secolul al XII-lea.

Vizita

Urmând indicatoarele, am cotit pe Christian Quarter Road şi a treia la dreapta pe St Helena’s Road, care coboară într-o pantă lejeră până în curtea bisericii.

Doar câteva zeci de metri despart zona frenetică a bazarelor de curtea bisericii, mult prea puțin pentru a te putea pregăti sufletește pentru starea de reculegere și smerenie necesară unei asemenea vizite. Deși vizionasem multe filme documentare sau înregistrări video pe Youtube, șocul a fost puternic și, într-un fel, nu m-am mirat că mulți turiști sunt nemulțumiți de această alăturare nepotrivită dintre profan și sacru, mercantilism și spiritualitate.

Un alt doilea șoc l-am simțit în curtea bisericii (numită ”Parvis”), înconjurată de capele aparținând diverselor confesiuni creștine, care mi s-a părut incredibil de mică. Obișnuită cu marile catedrale europene, puse în general în valoare de scuaruri imense, cu greu mi-am imaginat cum încap aici atâția oameni în noaptea Învierii, când pelerinii veniți din toate colțurile lumii asistă la miracolul Sfintei Lumini. Pe cele câteva trepte care coboară în curte am ”prins” și eu totuși un loc după ieșirea din biserică și m-am așezat pentru a-mi reveni din emoție, în timp ce Adrian a intrat în magazinul de obiecte bisericești aflat în zidul din dreapta pentru a cumpăra câteva suvenire. Abia atunci am avut un scurt răgaz pentru a studia exteriorul bisericii, care, mă repet, nu e spectaculos.

Fațada cu coloane din marmură și basoreliefuri în piatră la nivelul superior se păstrează de pe vremea cruciaților. Intrarea utilizată astăzi datează din 1048 și constă practic dintr-o singură ușă, cea din dreapta, care ducea inițial spre Calvar, locul răstignirii, fiind blocată. De fereastra de deasupra ei atârnă așa-numita ”scară inamovibilă”, amplasată în 1852, odată cu reconfirmarea Status Quo. Ambele uși sunt construcţii tipic cruciate, cu arce în stil romanic aproape rotunde, doar puţin ascuţite, şi cu marginile adâncite, iar cele două ferestre mari de deasupra uşilor copiază exact forma acestora.

Pătrunzând în interior, am remarcat spaţiul vast, sobru, şi de formă neregulată și zidurile din piatră masivă, cu firide întunecate de la fumul lumânărilor. Și am avut un al treilea șoc: construcția nu este una tipică unui lăcaș de cult creștin, fiind în fapt compusă din mai multe biserici și capele.

Era în jur de ora 19 și nu ne-am intersectat ”decât” cu trei sau patru grupuri de pelerini, așa că am avut parte de oarecare liniște, nu suficientă însă pentru a mă reculege în voie. Am putut face și câteva fotografii (fără bliț) și nu toate au ieșit atât de bine cât să le pot posta.

Adevărul este însă că am fost copleșită de semnificația momentului trăit: vizita la mormântul Mântuitorului a reprezentat pentru mine, ca pentru orice creștin, o experiență unică și cu puternică încărcătură spirituală și emoțională. Nu m-a interesat în acele momente să studiez detaliile arhitectonice și decorative și aproape că uitasem tot ce citisem înainte, nerăbdătoare fiind să ajung la mormântul lui Iisus. M-am așezat cuminte la rând, alături de ceilalți credincioși, în fața ediculului, și după vreun sfert de oră am pătruns, sub îndrumarea unui preot și împreună cu alte trei persoane, în mica încăpere ce adăpostește mormântul, unde am avut la dispoziție circa 3 minute pentru a mă reculege și ruga. Cred că am avut noroc să beneficiez de atâta timp; din câte am aflat, din cauza aglomerației unii pelerini nici nu ajung să vadă mormântul sau sunt zoriți să iasă înainte să apuce să se dezmeticească.

Câteva dintre reperele cele mai importante am reușit totuși să le imortalizez fotografic și vi le pot prezenta în continuare.

Imediat după intrarea în biserică se află Piatra Ungerii (Stone of Unction) sau Piatra Miruirii, o lespede din calcar care, conform tradiţiei greceşti, marchează locul unde Hristos a fost coborât de pe Cruce. Romano-catolicii cred însă că aici Iisus a fost uns cu mir înaintea înmormântării. Deși se știe că nu pe această lespede, adusă în biserică abia în 1810, după prăbușirea Rotondei în urma incendiului din 1808, a fost întins trupul lui Iisus, mulţi credincioşi se prosternează pentru a săruta piatra, după cum am văzut și eu.

De aici, în dreapta, o scară duce în sus spre Calvar (Calvary) sau Golgota (Golgotha) , iar în capătul treptelor este o încăpere care conţine trei altare. Altarul Răstignirii, romano-catolic, adăposteşte a zecea şi a unsprezecea oprire a Crucii, unde Iisus a fost dezbrăcat de veşminte şi apoi ţintuit în cuie pe Cruce. Altarul grec ortodox acoperă o gaură şi un disc de argint sub altar, reprezentând a douăsprezecea oprire - locul pe care se afla Crucea lui Hristos. Între cele două altare se află a treisprezecea oprire a Crucii, marcată printr-o statuie a Maicii Domnului, dăruită în 1778 de către regina Portugaliei, cu o sabie înfiptă în inimă, simbol al suferinţei.

Sub Piatra Golgotei se găsește Capela lui Adam (Adamʼs Chapel) , locul unde, în tradiția crștină, s-ar găsi mormântul primului om din lume. Și tot tradiția spune că fisura aflată aici a apărut în urma cutremurului declanșat după răstignirea lui Iisus.

Rotonda este, alături de o parte din fundații, singura porţiune din biserică rămasă din clădirea originală ridicată de împăratul Constantin. Din cele 18 coloane masive care susțin cupola de unsprezece metri înălţime, două sunt cele originale. Pictura, înfățișând o fereastră înconjurată de raze de soare şi stele, este o lucrare modernă din 1997. Sub Rotondă se află mormântul sfânt, ultima oprire a Crucii.

Capela Siriană (Syrian Chapel) , situată în spatele Rotondei, a fost lăsată în ruină după un incendiu deoarece grecii s-au opus restaurării. Adăpostește câteva morminte evreiești din secolele I î. Hr-I d. Hr.

Vizavi de Rotondă se află principala biserică cruciată, Katholikon, astăzi aparţinând Bisericii Greci Ortodoxe, cu un superb tavan boltit placat cu mozaic auriu înfățișându-l pe Hristos. Sub această cupolă se găsește un bloc de marmură - ”omphalo” sau ”ombilicul Pământului”, denumire ce reflectă concepția medievală creștină potrivit căreia aici se afla centrul lumii.

În spatele Katholikonului, Capela Sf Elena (St Helenʼs Chapel) , administrată de comunitatea armeană și datând din secolul al XII-lea, este împodobită cu podele mozaicate şi o boltă în stil cruciat iar zidurile scării care coboară spre ea au fost scrijelite cu cruci de pelerini în epoca medievală.

O altă încăpere subterană, protejată de un grilaj, este Capela Regăsirii Sfintei Cruci, catolică, unde împărăteasa Elena ar fi găsit Adevărata Cruce (și cuiele cu care a fost răstignit Iisus). În fapt această structură făcea parte dintr-o carieră de piatră.

În biserică există și alte locuri pe care nu am reușit să le vizitez. Nu pot încheia descrierea acestui sfânt lăcaș fără a-i îndemna pe cei interesați să citească reviewul excepțional al colegei noastre mariana. olaru vezi impresii.

Împrejurimile Bisericii Sfântului Mormânt

La ieșirea din Biserica Sfântului Mormânt, pe locul forumului roman construit de împăratul Hadrian și al unui așezământ cruciat de îngrijire a pelerinilor condus de Ordinul Cavalerilor Ospitalieri, se găsește micul cartier Muristan, denumire ce-și are originile în cuvântul persan-turcesc ”bimaristan”, însemnând ”spital”. Cartierul, cu străduțe înguste și cam întortocheate, a fost ridicat la începutul secolului al XX-lea de Patriarhia Greacă Ortodoxă și are în centru o piațetă cu o fântână ornamentală (secată), construită în 1903 pentru a comemora jubileul de argint al sultanului otoman Abd al-Hamid II. Este locul potrivit pentru a vă odihni și destinde după vizita la Biserica Sfântului Mormânt, căci Piața Aftimos (Aftimos Market) adăpostește mai multe mici localuri cu terasă și câteva magazine cu mărfuri mai de calitate, în special produse din piele.

În imediata apropiere a fântânii, Biserica Luterană a Mântuirii (Lutheran Church of the Redeemer) , deschisă între orele 9-12.30 și 13-15, este o clădire austeră și impunătoare. A fost construită la ordinul prinţului moştenitor al coroanei germane Friedrich Wilhelm, care a cumpărat locul în timpul vizitei făcute la Ierusalim în 1869, peste o veche biserică a negustorilor din Amalfi, căzută între timp în ruină, şi păstrează pe fațadă unele vestigii ale clădirii originale: semnele zodiacale şi simbolurile lunilor anului.

Biserica Sf Ioan Botezătorul (Church of St John the Baptist) , cea mai vehe din Ierusalim, se deschide numai rareori publicului, cu ocazii speciale. A fost construită în secolul al V-lea și este locul unde s-a întemeiat Ordinul Cruciat al Cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim (Ordinul Cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri).

O altă clădire aflată îm apropierea Bisericii Sfântului Mormânt este Moscheea lui Omar (Mosque of Omar) , deschisă exclusiv musulmanilor, ridicată la 1193 pentru a comemora prima rugăciune făcută în anul 638 de califul Omar în curtea Bisericii Sfântului Mormânt.

Al doilea cartier creștin din Ierusalim și totodată cel mai puțin întins dintre cartierele Orașului Vechi adăpostește comunitatea armenească, numărând în prezent doar 1.000-3.000 de suflete. Armenii, ca cel dintâi popor oficial creștinat, au jucat dintotdeauna un rol important în viața religioasă a Ierusalimului. Se crede că ei s-au stabilit în această zonă din apropierea Muntelui Sionului în secolul al IV-lea d. Hr... În timp, și-au dezvoltat o infrastructură care le-a permis să reziste și să prospere în mod independent, în special sub dominația otomană, în jurul Catedralei Sfântului Iacob (St Jamesʼ Cathedral) , închinată fratelul lui Iisus, primul episcop al Ierusalimului.

Intrarea în cartier se face pe Poarta Iafo (Jaffa Gate) una dintre cele mai impozante din Ierusalim, datând de la începutul secolului al XVI-lea. A fost construită, la fel ca și actualele ziduri ale Orașului Vechi, la porunca sultanului Suleiman Magnificul. În 1898, kaiserul Wilhelm II a pătruns pe aici cu mașina printr-o breșă făcută în zid de autorităție otomane, care cunoșteau legenda potrivit căreia cuceritorii orașului trebuiau să intre pe o poartă. Astfel, poarta a rămas și acum deschisă circulației autovehiculelor. Spre deosebire de kaiser, generalul britanic Edmund Allenby a refuzat să folosească breşa și a insistat să intre pe jos în Ierusalim în 1917, în semn de respect faţă de oraş.

Imediat după poartă, întâlnim Piața Omar Ibn al-Khattab (Omar Ibn al-Khattab Square) , un scuar de dimensiuni generoase care adăpostește un birou de turism, magazine, cafenele și clădiri cu arhitectură otomană.

În partea dreaptă a pieței, în cel mai înalt punct din Orașul Vechi și împrejmuită cu un șanț de apărare secat acum, se află Citadela, incorect denumită și Turnul lui David (Tower of David). Fortăreața a fost ridicată în secolul al II-lea î. Hr. de către hașmoneeni, zidurile fiind întărite de Irod cel Mare pentru a-și apăra palatul care ”depășea orice închipuire”, potrivit istoricului Iosif Flaviu. Palatul a servit drept reşedinţa din Ierusalim a procuratorului roman (care îşi avea sediul în Cezareea), fiind probabil locul judecării și condamnării lui Iisus de către Pilat din Pont. Romanii l-au distrus, incendiindu-l în timpul Marii Revolte a Evreilor din 66-70 d. Hr., și numai unul din cele trei turnuri ale lui Irod - Phasael, după numele fratelui împăratului Irod - a rămas în picioare.

Sub Imperiul Bizantin, turnul şi întreaga Citadelă şi-a dobândit numele actual de Turnul lui David, bizantinii identificând în mod eronat dealul drept Muntele Sionului, locul presupus al Templului lui David. Citadela a fost extinsă treptat în timpul stăpânirii musulmane şi cruciate, dobându-şi în esenţă forma actuală în secolul al XIV-lea, sub mameluci, din această perioadă păstrându-se o cupolă. Adăugiri au făcute în timpul domniei lui Suleiman Magnificul, de atunci datând Minaretul, construit între 1635-1655.

Deși am avut în plan vizitarea Citadelei (și în special a Muzeului Istoriei Ierusalimului aflat în incintă), am găsit-o închisă, așa cum am înțeles că se întâmplă din păcate destul de des și cu alte obiective din oraș, fie pentru lucrări de întreținere și reparații, fie ca măsură preventivă în cazul unor posibile atacuri suspectate de autorități. N-am reușit să aflăm motivele, însă am putut vedea foarte bine clădirile într-o altă zi, când, venind dinspre cartierul evreiesc și Cardo Maximus, principala arteră a orașului Aelia Capitolina, ridicat de împăratul Hadrian, am ajuns, fără să știm cum, pe zidurile din spatele Citadelei, de unde am putut admira în voie și fotografia construcțiile.

Și mai mare ne-a fost surpriza când am coborât de pe ziduri și am nimerit într-o grădină superbă, pe care am identificat-o ulterior ca aparținând de o casă ridicată în 1927 de văduva colonelului Sir G. M. Watson în memoria soțului decedat și transformată în pensiune (Guest House Watson). Aici am făcut un binemeritat popas de hidratare, înconjurați de ghivece de flori și de arbuști superbi.

Dar să revenim la Piața Omar Ibn al-Khattab, de unde pornește Armenian Orthodox Patriarchate Road, cea mai importantă stradă din cartier, pe care am văzut circulând și un trenuleț turistic. De-a lungul acestei artere se înșiră, alături de Catedrala Sf Iacob, și alte clădiri importante: Armenian Compound (Colonia armenească) , căminul comunității religoase armene, Mănăstirea Armenească a Mântuitorului (St. Savior Armenian Convent) , cu cimitirul care comemorează genocidul din 1915, Mănăstirea Siriană (Syrian Convent) , aparținând iacobiților - membrii Bisericii Ortodoxe Siriene, ai cărei membrii sunt cunoscuţi sub numele de iacobiţi.

Zona este deosebit de liniștită, în total contrast cu bazarurile din cartierele creștin și musulman, și în cursul plimbării am putut observa grosimea incredibilă a zidurilor construite de sultanul Suleiman, coborând apoi la Poarta Sionului, pe care am ieșit din Orașul Vechi. Nu înainte de a ne bucura de atmosfera calmă și prietenoasă în care câțiva băieți jucau baschet pe un teren amenajat și a admira de la înălțime Muntele Măslinilor.

În ciuda trecutului său zbuciumat și a conflictelor actuale interminabile, Ierusalimul continuă să-și ducă viața într-o aparentă normalitate iar extraordinarele sale locuri sfinte pentru cele trei mari religii monoteiste ale lumii atrag milioane de turiști anual. Orice vizită în Orașul Vechi este o lecție de istorie și totodată un prilej de a vedea pe viu modul în care comunitățile cu interese deseori adverse reușesc totuși să conviețuiască, ce-i drept, nu în cea mai deplină armonie.

Webmaster, rog atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 7540 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI