Chez Yvonne - restaurantul preferat al lui Jacque Chirac

TIPĂREȘTE

De obicei eu sunt cea cu documentarea, iar Cristi ma urmeaza cu incredere. De data aceasta, pentru ca am avut un mic dezacord asupra Strassbourgului, eu insistand ca nu-i mare pierdere daca il “ratam”, iar el incercand sa ma convinga de contrariul, si-a facut o documentare minutioasa, iar eu am cedat. Merci cheri! Asa am ajuns sa vedem minunatia de orologiu astronomic de la catedrala Notre Dame de Strassbourg (vezi recenzia separata!) si asa am ajuns sa mancam inainte de plecarea catre Beauvais la vestitul restaurant Chez Yvone.

Asa cum va spuneam intr-un articol precedent, Strassbourgul a fost intr-un fel ca o minge de pingpong, cand in terenul francezilor, cand in terenul germanilor - vezi Orologiul de la Notre Dame de Strassbourg (sau A cincea zi de calatorie: Strassbourg - Beauvais).

Dupa infrangerea Frantei in 1870, germanii au inceput sa-si puna amprenta pe Strassbourg (noroc ca intre timp orologiul fusese finalizat si pus in functiune la acea data!). In acest context a aparut si restaurantul Chez Yvonne, cu caracteristici de braserie germana (tavane inalte, incaperi luminoase).

De fapt, astazi restaurantul are un aer tipic alsacian, adica un amestec specific de influente franceze si germane, asezate in straturi consecutive peste istoria locului. Initial braseria se numea "S’Burjerstuewel" si era foarte populara in upper-class-ul Strassbourgului, dar pentru ca in anii ’50 acesta a fost cumparat de o alsaciana, Yvonne Haller, restaurantul a devenit cunoscut mai degraba sub numele “Chez Yvonne” (La Yvonne).

Restaurantul este pozitionat in apropierea catedralei Notre Dame de Strassbourg, chiar la iesirea dinspre vest din piata Gutenberg, pe o mica straduta numita Sanglier. Este o cladire mica, cu parter si etaj, incadrata perfect in atmosfera locului si care ar putea sa treaca usor neobservata daca nu o cauti cu tot dinadinsul.

La parter, unde am mancat si noi, restaurantul are o sala rustica cu aprox 10-12 mese (Nu le-am numarat fizic la fata locului, le numar acum din memorie!), cu peretii acoperiti in panouri de lemn, dusumele de lemn, decoratiuni rustice si fete de masa tipice, in carouri alb cu rosu. Cocosul specific orologiului din catedrala se regaseste si aici, tot in marime naturala, iar pe pereti sunt expuse diverse tablouri si poze din istoria restaurantului, precum si mici decoruri rustice alsaciene.

La etaj, pe care noi personal nu l-am vazut, inteleg ca se afla trei Sali destinate meselor private, organizate si decorate sub forma de birou, salon si biblioteca. Aceste sali nu pot fi ocupate decat cu rezervare anterioara (noi fiind in Strassbourg doar pentru cateva ore, evident ca am fost clienti ad-hoc). “Biroul” este o sala in care de regula au loc pranzuri sau cine de business pentru grupuri de maxim 10 persoane care sunt asezate la o singura masa, ovala, confectionata (ca si scaunele) din lemn de nuc. Aici stilul decorativ este mai degraba minimalist.

A doua sala de la etaj, “Salonul Melanie”, este putin mai mare, pretabil pentru grupuri de max 18 persoane si poate fi dedicate ca si Biroul intalnirilor de business in grup mai mare sau evenimentelor de familie. Salonul se numeste asa dupa numele contesei de Robertsau care se pare ca obisnuia sa ia masa aici. Mobilierul din aceasta incapere este tot din lemn de nuc, cu linii simple minimaliste, incaperea deosebindu-se de birou doar prin operele de arta expuse aici, un bust al lui Napoleon si cateva tablouri, precum si prin lambrisajul peretilor in partea de jos.

Oaspetii sunt asezati tot la o singura masa, rotunda, din lemn de nuc. In sfarsit, a treia incapere de la etaj, cea mai mare, “Biblioteca”, este o sala cu trei mese la care pot fi asezati in total pana la 28 oaspeti. Decorul in aceasta incapere este similar cu cel din restul incaperilor de la etaj, cu mentiunea ca, asa cum era de asteptat intr-o biblioteca, peretii sunt decorati in partea superioara, deasupra lambriului, cu rafturi cu carti.

Noul logo al restaurantului, de care sunt foarte mandri, este facut din marchetarie (ca o intarsia) de lemn de nuc si reprezinta un strugure in interiorul unui contur in forma de inima.

Acest restaurant a fost unul dintre locurile preferate ale artistilor si oamenilor de litere din secolul trecut, dar in aceeasi masura si al unor politicieni celebri ca Jacques Chirac si Helmut Kohl, oaspeti cvasi permanenti, dar chiar si Boris Eltsine.

Se pare ca mancarea preferata a lui Chirac era tete de veau (cap de vitel), pe care a vrut sa o incerce si Cristi, dar in ultimul moment s-a razgandit, fiindu-i foame si nevrand sa riste sa ramana flamand daca nu ii place. In schimb, a comandat genunchi de porc (ih!) in sos de bere (Jarret de porc à l'amer bières).

Eu, ca de obicei in locuri necunoscute, merg pe optiuni sigure, astfel incat am comandat traditionalul Coq au vin (cocos in sos de Riesling), recomandat si de Michelin. Sa nu va inchipuiti ca ne-am facut de cap, pretul a fost ca pentru al oricarui alt restaurant la care am mancat in vacanta, adica o masa in doi cu un fel principal, uneori si un desert, si vin pentru amandoi (1-2 pahare) a fost intre 40-50 Euro. Aici, in mod concret, pentru ca eu am comandat de curiozitate si un desert numit “Baba au rhum”, ne-a costat cu totul chiar 50 Euro. Baba cu rom, ce sa va spun, e o chestie care pe mine m-a deceptionat, un blat simplu de chec, insuficient insiropat cu rom si ornat cu niste zahar pudra presarat deasupra. Se pare ca este totusi un desert foarte popular in Franta, cu origini in Bretonia (am aflat asta de la prietena prietenului nostru, o bretona mandra de originile ei, care atunci cand i-am povestit de Baba au rhum, mai ca nu i-au dat lacrimile spunandu-ne ca este desertul copilariei si ii aduce aminte de bunica ei.

Daca sunteti amatori de istorie si locuri “istorice” si daca va aflati candva prin zona, vi-l pot recomanda, dar daca vizitati Strassbourgul si mancati in alta parte nu este nici o pierdere. A fost o masa buna, intr-o ambianta tipic alsaciana, dar nu pot sa spun ca imi doresc neaparat sa ma intorc intr-o zi acolo.

Neavand defectul de a fi snoaba, dupa o experienta care a fost mai mult dorita de Cristi, eu declar ca pot sa traiesc si fara Chez Yvonne (de altfel si Michelin a avut acelasi "tupeu" ca mine sa ii considere Simple Standard (o stea), in timp ce multe alte restaurante din zona am vazut ca sunt clasificate cu doua stele (good standard).

---

VIZUALIZĂRI: 2247 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI