Prima plimbare prin Munții Măcinului... sigur nu și ultima!

TIPĂREȘTE

De mai multă vreme plănuiam o plimbare prin Munţii Măcinului, însă timpul a tot trecut și nu am reușit să ne îndeplinim această dorință. Bine, am tranzitat de câteva ori zona în drum spre Delta Dunării sau spre mare, însă nu ne-am oprit, nici măcar pentru câteva minute, pe acele meleaguri dominate de culmile teşite ale străvechilor munţi. Într-o zi călduroasă de la finalul lunii august ne-am hotărât să schimbăm acest lucru. Gata, era momentul pentru o scurtă escapadă în Munţii Măcinului!

Nu am fost prea matinali, aşa că abia pe la ora 12.00 am ajuns la Brăila, orientându-ne prin oraş către punctul de traversare a Dunării cu bacul. Nu a fost prima experienţă de acest fel, însă am aşteptat cu nerăbdare ca traversarea să înceapă. După câteva minute, puntea s-a umplut de maşini, aşa că am pornit către malul celălalt, loc unde am debarcat după vreo 15 minute. Am avut totuşi timp suficient să admirăm Dunărea şi să facem nişte fotografii cu bărcile pescarilor care pluteau aproape de mal în aşteptarea unei capturi de poveste. Pentru traversare am achitat 22,4 lei (20,9 lei pentru maşină şi 1,5 lei pentru un pasager; şoferul şi copilul au traversat gratis :)).

Imediat ce am coborât de pe bac în localitatea Smârdan, am continuat pe DN 22/E87; drumul era destul de liber. În faţa noastră, pe partea stângă, se contura tot mai clar o parte din creasta zimţată a bătrânilor munţi, întocmai ca spinarea solzoasă a unui balaur uriaş. Oraşul Măcin a apărut şi el la orizont şi în câteva minute l-am şi traversat. Ne apropiam de prima noastră ţintă. Stabilisem de acasă că vom face un scurt popas la Fântâna de Leac, o zonă pe care doream să o vizităm neapărat. Motivul? Citisem prin diferite prezentări că acolo este unul dintre locurile special amenajate pentru campare din perimetrul Parcului Naţional Munţii Măcinului. Nu eram interesaţi să campăm de această dată, nici nu eram pregătiţi pentru asta (a doua zi aveam treabă acasă). Informaţiile însă nu strică niciodată, mai ales că plănuim să revenim acolo, poate chiar la primăvară.

Pentru a ajunge la Fântâna de Leac, am urmat un drum pietruit care s-a desprins spre stânga din drumul naţional. Această cale secundară de acces măsoară cam 4 kilometri şi trece pe lângă o carieră de piatră, pentru a ajunge apoi în dreptul unei mănăstiri; piatra de temelie a acestui lăcaş de cult a fost aşezată în anul 2005 şi în prezent pictura interioară nu este terminată. Am vizitat mica mănăstire cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, însă nu aş putea spune că am găsit ceva deosebit, ceva care să ne îndemne să mai revenim. În fine... Să nu uit, o informaţie ce poate fi utilă pentru cei care vor ajunge acolo – în curtea mănăstirii sunt crescuţi nişte câini care sunt lăsaţi liberi şi care au un comportament dubios! Aveţi grijă la ei!

Dincolo de gardul lăcaşului de cult se află o pădurice de salcâm. Acela este locul de campare, însă în acea zi nu erau instalate corturi acolo, ci erau doar câteva persoane care se bucurau de un picnic în aer liber la umbra copacilor. Există câteva vetre amenajate pentru foc, dar şi vreo două băncuţe de lemn. Locul este atrăgător mai ales pentru umbra deasă, dar nu ne-a plăcut faptul că tomberonul amplasat în apropierea pădurii se umpluse de multă vreme, iar gunoiul era întins pe iarba din jur.

O plimbare scurtă prin păduricea de la poalele muntelui ne-a condus la troiţa de la Fântâna de Leac, iar de acolo am intrat pentru câteva minute pe traseul tematic cu acelaşi nume. Ajunsesem într-o lume a pietrei, o lume locuită de lăcuste, fluturi şi de şopârle colorate. Soarele strălucea cu putere, aşa că plimbarea noastră a fost una scurtă. Mai trebuie spus că tot pe acolo se intră în traseul „Culmea Pricopanului” cu o lungime de 8 kilometri; acest traseu –marcat cu bandă albastră- este spectaculos pentru faptul că îţi poartă paşii printre stânci vechi de sute de milioane de ani, iar zona de creastă oferă panorame frumoase de jur-împrejur. Probabil că acest traseu va fi principalul nostru motiv de revenire în Munţii Măcinului.

Pe la ora 14.00 am plecat de la Fântâna de Leac către un alt loc pe care voiam să îl vizităm; este vorba despre lacul Iacobdeal. Am continuat pe drumul naţional şi am trecut de intersecţia cu drumul secundar către satul Greci (DJ 222K), iar după vreo 3-4 kilometri am ajuns la o altă intersecţie - spre dreapta, către localitatea Turcoaia (pe DJ 222H). Înainte de intrarea în acest sat se desprinde spre stânga un drum pietruit (cam denivelat); acolo se poate observa un indicator realizat pe o piatră „Spre lac”, iar inscripţia mai apare ceva mai departe încă o dată. O porţiune scurtă de urcuş ne-a condus pe malul lacului, unde se mai aflau alte câteva maşini. Aveam să remarcăm imediat că ceilalţi vizitatori veniseră la scăldat. Adevărul este că apa de culoarea smaraldului parcă ne îmbia la o scurtă bălăceală însă, drept să vă spun, ne-a fost cam teamă de apa lacului (un loc necunoscut pentru noi; şi adânc, pe deasupra). Aşa că ne-am mulţumit să ne plimbăm pe mal şi să-i admirăm pe ceilalţi curajoşi care plonjau spectaculos în apă de pe o stâncă din apropiere, dar şi peştişorii care înotau destul de aproape de suprafaţă. Există o cărare oarecum circulară care înconjoară lacul, însă noi nu am parcurs-o decât aproximativ pe jumătate. Pe partea opusă şi în stânga lacului cărarea era cam abruptă, aşa că respectivele porţiuni nu le-am abordat, ci ne-am păstrat forţele pentru vârful Ţuţuiatu pe care ne propusesem să îl cucerim în aceeaşi zi.

Interesant este şi modul în care s-a format lacul Iacobdeal! Căldarea lacului este locul unde a existat o exploatare de granit; în timpul unei dinamitări, apa din pânza freatică a ţâşnit la suprafaţă şi a inundat treptat toată acea cavitate. Lacul nu are vreo legătură cu apele curgătoare din zonă şi se alimentează doar din izvoare subterane şi din ploi sau din zăpezi.

După vreo jumătate de oră în care am zăbovit pe malul lacului unde am făcut numeroase fotografii, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre localitatea Greci. Satul aflat la poalele munţilor Măcinului era locul de unde ne propusesem „să atacăm” vârful Ţuţuiatu.

Era aproximativ ora 15.00 când am ajuns la Greci şi înainte de a căuta intrarea în traseul spre Ţuţuiatu ne-am mai plimbat pentru câteva minute cu maşina pe uliţele satului. Plimbare de recunoaştere! :)

Ştiam că la intrarea în sat, pe partea stângă, se află un camping amenajat în livada unui sătean – Turtle Camp; am oprit să aruncăm o privire din drum. Erau amplasate dincolo de gard vreo două-trei corturi şi spaţiul era cât se poate de aerisit. Ne-a plăcut ce am văzut acolo, locaţia va reprezenta principala noastră opţiune de campare atunci când vom reveni în zonă!

Am trecut apoi prin zona centrală a satului (locul unde se află câteva magazine) şi am continuat pe strada asfaltată până am ajuns aproape de ieşirea din localitate, lângă Centrul de vizitare a Parcului Naţional Munţii Măcinului. Acolo am avut parte de o surpriză cât se poate de plăcută: deşi programul se încheiase de câteva minute (la ora 15.00), am fost invitaţi de către un ranger să vizităm centrul muzeal! Şi respectivul bărbat a stat cu noi şi ne-a oferit multe informaţii despre exponatele de acolo; a fost un lucru deosebit pentru care i-am mulţumit acolo -„la faţa locului”- şi îi mulţumesc încă o dată pe această cale!

Puştiul nostru a fost foarte încântat de dioramele care pun în valoare flora şi fauna specifică acestui areal. Dintre multele alte exponate interesante pe care le-am admirat acolo, pot aminti unelte şi obiecte din gospodăriile tradiţionale (car, plug, coşuri, război de ţesut, broderii, ştergare), dar şi o superbă colecţie de costume populare care evidenţiază cele 13 comunităţi care convieţuiesc în această parte a Dobrogei. Am admirat picturi care prezintă diverse peisaje dobrogene, apoi am fost invitaţi în curtea interioară a centrului, unde sunt expuse diferite roci cu vechimi impresionante. Ghidul nostru părea că ştie povestea fiecărei pietricele din aceşti munţi, cu atât de multă pasiune ne-a vorbit despre exponate!

Mai trebuie spus că la intrarea în centrul de vizitare se află câte o scurtă prezentare a fiecărui traseu turistic amenajat în incinta Parcului Naţional Munţii Măcinului, dar şi informaţii având caracter general. Dintre acestea din urmă, merită amintit că „Munţii Măcinului au o importanţă deosebită între munţii ţării, fiind cei mai vechi munţi din România, interesul cercetătorilor fiind orientat, datorită numeroaselor vestigii istorice, către săpăturile arheologice, dar în egală măsură şi către cercetarea ştiinţifică a vastului tezaur natural existent aici – geologic, botanic, zoologic.

Pe diferitele etaje de vegetaţie, între 7 şi 467 de metri (vârful Ţuţuiatu), vom întâlni peisaje unice de stepă la baza versanţilor, urmate de păduri cu gorun, mojdrean şi cărpiniţă, stejar pufos, ajungându-se la tufişuri pe culmi şi stâncării, apoi pajişti de stepă cu aspect de gol alpin. Pe teritoriul parcului există una dintre cele mai vechi, interesante şi cunoscute rezervaţii din ţara noastră – Rezervaţia Naturală Valea Fagilor. Aceasta se remarcă prin prezenţa unică şi viguroasă a fagului taunic ce prezintă caractere intermediare între fagul autohton şi fagul oriental şi a florei de subarboret, unică în Dobrogea şi asemănătoare făgetelor din Crimeeea. (...) ”

Am plecat încântaţi de la Centrul de Vizitare a Parcului Naţional Munţii Măcinului, singurul regret fiind acela că nu am putut face rost de o hartă a acestui areal. Însă pentru ceea ce ne mai propusesem noi în acea zi nu era neapărat necesar! Ţuţuiatu este un vârf vizibil şi accesibil din satul Greci, cu toate că până nu ajungi acolo sus nu prea îţi dai seama care ar fi poziţionarea exactă a celui mai înalt loc din Munţii Măcinului.

Vârful Ţuţuiatu – ultimul nostru obiectiv pentru ziua respectivă, locul pe care doream „să îl cucerim” de câţiva ani! Am ales să urcăm pe Ţuţuiatu după-amiază, întrucât ziua era foarte călduroasă, iar o parte importantă a traseului urma să o abordăm prin locuri fără pic de umbră. Aşa că abia la ora 17.00 intram pe strada Ţuţuiatu din localitatea Greci, adică uliţa care avea să ne conducă repejor la intrarea pe traseu. Din loc în loc, pe stâlpii de electricitate din sat apare câte o săgeată albastră, acesta fiind semnul pe care l-am urmat pentru a găsi locul de unde începe traseul. Ajunşi în apropiere, am observat şi câte un triunghi albastru (marcajul traseului către vârful Ţuţuiatu) , astfel că am trecut de ultimele case şi am ajuns lângă o clădire dărăpănată. Pe iarbă, în vecinătate, erau parcate câteva maşini şi ne-am bucurat văzând asta deoarece ne-am dat seama că nu vom fi singuri pe traseu.

Prima parte a traseului ne-a cam stors de puteri, nu pentru că urcuşul ar fi fost foarte abrupt, ci pentru că soarele încă strălucea cu generozitate! Mai apare din loc în loc câte un tufiş care se încăpăţânează să reziste prin acele locuri aride, însă de o umbră cât de cât serioasă nu am avut parte decât după vreo 40 de minute, adică atunci când am ajuns la primul izvor de pe traseu. Această primă parte a traseului trece prin apropierea câtorva stâne, aşa că este bine să priviţi din când în când în jur, pentru a nu vă surprinde neplăcut vreun dulău. Când am urcat noi probabil că şi căţeii erau toropiţi de căldură!

Primul izvor ne-a prilejuit şi un prim popas mai serios (adică vreo 10 minute de stat pe iarbă, la umbra unui copac din apropiere). La acest izvor apa abia picura, însă noi am avut 2,5 litri în rucsac, aşa că nu am reîmprospătat apa aici. Din acest loc am observat că marcajul pleacă spre stânga şi poteca suie printre copaci, în timp ce spre dreapta se desprindea poteca pentru traseul cicloturistic (marcat cu un C albastru pe fond alb).

Am pornit din nou la drum, am ocolit doi copaci prăbuşiţi chiar pe potecă şi două vreo 20 de minute am ajuns la al doilea izvor – Izvorul Italienilor (după cum am aflat din diferite surse că s-ar numi). Acest izvor amenajat are un debit bun, iar apa rece ca gheaţa ne-a răcorit binişor şi ne-a oferit forţe proaspete pentru ultima bucată a traseului. Tot aici am refăcut şi provizia de apă. În zona izvorului se află un mic platou, apoi poteca a început să urce tot mai pronunţat, însă nu ne-am dat bătuţi, deşi –drept să vă spun- eram deja cam obosiţi! Căldura specifică zilei de august fost la urcare principalul nostru oponent. Ne-am mai oprit pentru a ne trage sufletul lângă nişte roci impresionante, apoi am pus din nou picioarele la treabă şi după circa o oră şi 40 de minute am ajuns pe vârful Ţuţuiatu!

Priveliştea de acolo de sus e grozavă şi am putut admira o bucăţică din pădurea care îmbracă munţii pe partea opusă, câmpia pârjolită de căldură, Dunărea în depărtare, dar şi oraşele Măcin, Brăila sau Galaţi + Culmea Pricopanului şi alte vârfuri din acest lanţ muntos ale căror denumiri nu le cunosc... încă!

Acolo sus am zăbovit vreo jumătate de oră şi am făcut numeroase fotografii. Există un grup de câteva stânci care au înscrisă denumirea de „Vârful Ţuţuiatu, 467 de metri”, dar şi o bornă de beton care arată că ai ajuns pe acoperişul Dobrogei.

La un moment dat, au urcat din partea opusă un grup de tineri şi ne-a plăcut faptul că aceştia erau pregătiţi să campeze chiar acolo sus, la vreo câţiva metri de vârf. Am schimbat câteva cuvinte şi am aflat că nu erau la prima experienţă de acest fel, iar cu o noapte înainte campaseră chiar la Fântâna de Leac, adică locul pe care îl vizitasem noi mai devreme. Tot de la ei am aflat că putem coborî în direcţia opusă celei pe unde venisem, iar la un moment dat vom observa cărări pe lângă fosta carieră de piatră care ne vor conduce tot în locul unde lăsasem maşina.

Chiar asta am făcut şi nu am regretat deloc, poteca şerpuind pe lângă nişte locuri de unde în trecut a fost extras granit, iar în craterele rămase am putut vedea blocuri de stâncă de dimensiuni apreciabile. După vreo jumătate de oră de coborât am părăsit poteca şi am urmat o cărare care ne-a condus mai repede către baza muntelui, unde am ajuns chiar cu vreo câteva minute înainte de a se înnopta. Timpul nostru la coborârea de pe vârful Ţuţuiatu – o oră şi 15 minute.

Să urcăm pe Ţuţuiatu a fost o experienţă grozavă, pe care aş mai repeta-o oricând. Mi-ar face plăcere să revenim acolo la începutul verii, atunci când vegetaţia decorează câmpiile din jur şi nici căldura nu este aşa de mare! Cine ştie, vom vedea...

Am ajuns la maşină şi a mai durat câteva minute până ne-am pregătit de drum. Nu am plecat totuşi imediat din localitatea Greci (chiar dacă între timp venise noaptea), ci am făcut un popas în centrul localităţii. Nu se cădea să părăsim acele meleaguri şi să nu oprim şi noi la Cofetăria Angelo din satul Greci, loc despre care am tot citit atunci când mă documentam pentru această plimbare. Am cumpărat prăjituri şi sucuri, pe care le-am savurat în tihnă la o masă înăuntru. Preţurile din magazin mi s-au părut rezonabile, iar la plecare ne-a făcut cu ochiul şi un borcănel cu zacuscă de somn pentru care am plătit parcă 15 lei. Aşa cum vă recomand să vizitaţi toate punctele de interes din zonă, tot aşa vă recomand să faceţi şi o oprire pentru o prăjitură la Angelo! :)

Când am ieşit din magazin, am observat că în apropiere există un monument pe lângă care trecusem şi mai devreme – este vorba despre un monument care îi omagiază pe eroii din localitatea Greci căzuţi în Războiul pentru Reîntregirea Neamului! Pe soclu sunt amintiţi cei care s-au jertfit pentru binele patriei, dar şi cei care au contribuit prin donaţiile lor la ridicarea monumentului.

Ar mai fi util (cred eu) de menţionat că la intrarea în magazinul Angelo este amplasat un bancomat, aşa că –la nevoie- există un loc de unde pot fi scoşi bani de pe card. O altă astfel de posibilitate există în zonă în oraşul Măcin.

Am plecat de la Greci în jurul orei 21.00, fiind destul de obosiţi, dar şi încântaţi de faptul că am reuşit să vizităm atâtea locuri interesante într-o singură zi! Singurul nostru regret a fost faptul că nu am putut petrece o noapte în zonă, însă a doua zi aveam treburi programate acasă. Asta e, pentru Munţii Măcinului va exista în mod cert o dată viitoare! Aaa, ar mai fi un mic regret – faptul că nu ne-am intersectat cu nicio ţestoasă dobrogeană! Cu şarpele balaur nu suntem curioşi să facem cunoştinţă! :)

La plecare am avut din nou noroc la traversarea cu bacul, întrucât după ce noi am ajuns acolo bacul s-a pus în mişcare în câteva minute. Aceasta a fost o noutate pentru noi – nu mai traversasem Dunărea cu bacul pe timpul nopţii! Răcoarea oferită de apele fluviului a fost ca o desfătare pentru corpurile noastre obosite şi arse de soare, aşa că am alungat pentru moment oboseala şi ne-am hotărât să facem un scurt popas la Brăila. Aveam şi un motiv pentru care am vrut să oprim: voiam să vedem noaptea Fântâna Cinetică, pe care o știam doar de pe internet (ne-a vorbit şi Zoazore despre ea la întâlnirea AFA din luna martie).

Întrucât cunoaştem destul de bine municipiul Brăila, am ajuns repejor pe Calea Călăraşilor şi am parcat în apropierea fântânii. Pe platoul respectiv sunt de fapt mai multe fântâni arteziene şi toate funcţionau, încântându-ne cu jocurile lor de apă, culori, lumini şi umbre. Fântâna Cinetică surprinde prin designul ei neobişnuit, iar mişcările braţelor, jeturile de apă şi luminile mereu în schimbare ne-au convins să luăm loc pe o bancă în apropiere şi să o admirăm preţ de vreo 20 de minute. Deşi era aproape ora 23.00, am coborât treptele şi ne-am mai plimbat puţin pe faleză, unde am savurat câte o îngheţată (mai erau câţiva comercianţi care încă nu trăseseră obloanele).

Obosiţi, dar relaxaţi, ne-am îndreptat apoi agale spre locul unde parcasem maşina şi am condus cu atenţie către casă, ajungând la Râmnicu Sărat aproape de ora 01.00. După un duş fierbinte am pierdut repejor lupta cu oboseala, însă am rămas cu amintiri frumoase pe care nu ni le poate lua nimeni.

Ajuns la final de articol, recomand tuturor o plimbare prin Munţii Măcinului, mai ales că traseele sunt bine marcate (din ceea ce am putut vedea la faţa locului) şi sunt destul de accesibile, iar din zonele de creastă se deschid perspective grozave asupra împrejurimilor!

Informaţii pentru plimbarea noastră am cules de pe internet, dar şi din articolele excelente postate pe AFA de către Aurici (impresii aici), Chloe (aici) şi Qvadratvus (aici).

Călătorii plăcute tuturor! Numai bine!

---

VIZUALIZĂRI: 3873 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI