La Zimnicea, în cel mai sudic punct al României

TIPĂREȘTE

Situat în Lunca Dunării, la granița cu Bulgaria, orașul Zimnicea este - sau mai bine zis era până de curând - una dintre așezările fluviale pe care îmi doream foarte mult să le vizitez. Știam că de la București și până la Zimnicea nu am de străbătut decât vreo 125 km și că nu trebuie să mă aștept să găsesc acolo un oraș cu cine știe ce valențe turistice. Apropierea de Dunăre și de unul dintre brațele sale rătăcite puțin mai la nord de cursul firesc al marelui fluviu (însemnat pe hărți cu numele Dunărica), prezenta pentru mine un și mai mare interes dat fiind că acolo, la Zimnicea, pe malul Dunării, se află punctul cel mai sudic al României. Chiar și numai pentru atât, o deplasare până la Zimnicea era pentru mine pe deplin justificată. Dacă la toate acestea adaug faptul că în urmă cu 40 de ani marele cutremur de la 4 martie a ras orașul de pe fața pămânului (cel puțin așa s-a spus atunci), precum și că internetul mă ademenea cu câteva obiective turistice de importanță istorică pentru noi, românii, aveam deja destule motive să-mi fac planuri de călătorie într-acolo. Și mi le-am făcut în cele mai mici amănunte, dar despre asta veți afla în cele ce urmează.

Venind dinspre Giurgiu, priveliștea care ne-a întâmpinat la intrarea în oraș ne-a dat fiori. Văzuserăm destule imagini pe internet, dar… "viața bate filmul". Blocuri în construcție, rămase și acum neterminate, dau impresia unui oraș fantomă. Ceea ce se știe acum este că seismul de la 4 martie 1977 nu a avut efecte devastatoare asupra orașului. Marile distrugeri s-au datorat demolărilor masive, nejustificate, autoritățile din vremea aceea dorind o reconstrucție din temelii a orașului. Cutremurul a fost o bună motivație. Cum s-ar putea altfel explica faptul că într-un oraș distrus din temelii nu a existat decât o singură victimă omenească? Procesul de reînnoire a fost anevoios, ulterior vremurile s-au schimbat în și mai rău, iar în Zimnicea - oraș fără industrie și fără alt potențial economic - sunt și acum multe construcții ca cele pe care le prezint în fotografiile atașate.

Doar parcul orășenesc - mare, cu trandafiri, cu arbori și arbuști plantați și îngrijiți de mâini pricepute - mai îndulcește imaginea aspră a construcțiilor scheletice din apropiere. Aleile umbroase, cu bănci și coșuri pentru gunoi, cu toalete ecologice și cu aparate de gimnastică sunt binemeritate locuri de refacere fizică și psihică în orașul deprimat și deprimant totodată. În mijlocul parcului se află Monumentul Eroilor, o lucrare în bronz realizată în 1930 pentru cinstirea celor care și-au dat viața pentru țară. Pe soclu este fixată stema regatului românesc și sunt inscripționate nume de eroi jertfiți în luptele pentru Independență din 1877-1878, în războaiele balcanice, precum și în Primul Război Mondial. Primăria, biblioteca orășenească, Hotel Inter, Hotel Danubius - acum "pe chituci", precum și vreo două terase la care stau letargic doar câteva persoane, cam ăsta este centrul orașului Zimnicea. Periferia? Urma s-o vedem ceva mai târziu.

Portul Zimnicea se află pe locul care odinioară era punct de trecere peste Dunăre și totodată un important loc de tranzacții comerciale. Cheiul de piatră a fost construit după 1918, iar cei care ajung în prezent în oraș - chiar dacă nu intenționează să treacă vadul în țara vecină - merită să facă o deplasare până acolo. Marele ferryboat care face legătura între Zimnicea și Sviștov, localitatea de pe malul bulgăresc, poate transporta 4 TIR-uri, 20 autoturisme sau 8 autocare. Pentru că una dintre țintele călătoriei noastre era malul Dunării, am ajuns și noi în port. Lângă ferryboat, așteptau ancorate "Steaua Dunării" și "Steaua Deltei", alte două ambarcațiuni de mari dimensiuni.

Să ajung în cel mai sudic punct al României era pentru mine un vis mai vechi. Am transformat acest vis în realitate și mă bucur că am reușit să fac asta. Ieșind din oraș pe Șoseaua Portului, am traversat podul peste Dunărica - un braț al Dunării, apoi am continuat pe un drum asfaltat, foarte bun, cu două benzi de circulație. Sunt cel puțin 3 km până la malul Dunării. O deplasare pietonală ar fi cam dificilă, iar a face scurtături pe undeva este o tentație nu tocmai potrivită în opinia mea deoarece pe măsură ce ne apropiem de Dunăre se zăresc printre copaci, de o parte și de alta a drumului, ochiuri de apă sau chiar porțiuni mlăștinoase mai întinse.

Curând, în dreptul unor construcții industriale care țin probabil de port, pe partea stângă în sensul de mers, un indicator ne dirijează spre ferryboat. La câteva sute de metri după ce am virat stânga, se face o ramificație care coboară la ferryboat și la punctul de control de la frontiera cu Bulgaria. Dacă nu mergem la ferryboat și continuăm, drumul se termină la una dintre porțile fabricii Bio Fuel. Aici am parcat mașina, locul fiind aproape pustiu. Ne-au întâmpinat trei câini flămânzi și un paznic plictisit de singurătate, dornic de vorbă și de chipuri omenești. El ne-a arătat poteca de lângă gardul fabricii care avea să ne ducă la locul căutat, pe malul Dunării. Ne-a spus că rar vine cineva în pustietatea aceea și ne-a mai spus cu mare amărăciune în glas cum a sucombat industria din oraș și cât de mult s-a schimbat viața oamenilor din acest motiv.

Pe cărarea ce coboară pe lângă gard, cu porțiuni când cimentate, când prăfoase, mărginite de buruieni înalte, de luncă, am ajuns într-un desiș de sălcii și în cele din urmă pe malul Dunării. Plaja pietroasă este destul de îngustă și cu multe cochilii de scoici mărunte. Sălcii bătrâne, cu rădăcini dezgolite de apele Dunării în creșterea și descreșterea lor repetată, umbresc locuri pe care identificăm urme ale trecerii oamenilor pe acolo - peturi golite și chiar vatra unui foc.

În partea stângă față de locul în care am ieșit din desișul vegetal se află extremitatea sudică a României. O identifici cu ușurință pentru că iese bine în evidență. Puțin mai la vale se vede clar cum apele fluviului, în drumul lor spre Giurgiu, o iau înspre nord. Am imortalizat în fotografie zona din amonte cu "Steaua Dunării" și "Steaua Deltei" ancorate în port, malul drept al Dunării cu localitatea bulgărească Sviștov și pe noi în cel mai sudic punct al României. Datorită fluctuațiilor nivelului apelor Dunării, cu siguranță, cel mai sudic punct al României este unul relativ, dar în acea zi atât de frumoasă, în mijlocul naturii generoase, cu multă liniște în jur, ne-am bucurat că am ajuns într-unul dintre cele mai importante puncte de pe harta țării noastre.

Dacă cercetați internetul, veți afla că orașul Zimnicea oferă vizitatorilor și alte obiective turistice de interes decât cele - prea puține - menționate de mine până acum. Mi-am făcut temele înainte de plecare așa încât eram avizată că la Zimnicea, în partea de vest a orașului, cam la 1200 m de centru, există un sit arheologic - o arie protejată numită semnificativ "Dealul Cetății" pe care se află o cetate geto-dacică, o fortificație apărată de un val de pământ și de șanțuri adânci, datând din sec. IV-II î. Hr. Aceasta este considerată a fi cea mai veche cetate geto-dacică cunoscută până acum în Muntenia. Peste aceasta s-a suprapus, în 1385, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, o fortificație medievală. De asemenea, cam în aceeași zonă, în punctul numit "Câmpul Morților", se află o necropolă getică datată și ea tot din sec. IV-II î. Hr., cu morminte plane şi tumulare în care s-au găsit urne de incineraţie. În aceeași arie au fost identificate și morminte medievale, în strânsă legătură cu cetatea din vremea lui Mircea cel Bătrân.

Identificate pe hărți, notate - Cetatea geto-dacică în Str. Cetății și "Câmpul Morților" în Str. Apusului - am purces în căutarea lor. Pornind din centru, pe Str. Ștefan cel Mare, am ajuns în partea vestică a orașului. Drumul asfaltat se termină în dreptul ultimului rând de case, o mahala sărăcăcioasă, de periferie, după care coboară neasfaltat, cu mormane de gunoi de ambele părți în ciuda panoului montat de primărie prin care se interzice depozitarea gunoiului în zonă. Privim în jur. Nici urmă de cetate, de panou explicativ, de… orice altceva care să ne informeze că ne aflăm pe drumul cel bun. Am intrat în vorbă cu trăitorii locului în timp ce un câine - dezlegat - nu părea prea bucuros că i-am încălcat teritoriul. Nimeni nu știa nimic despre vreo cetate. Plecăm, mai întrebăm niște băieți, iar cel mai dezghețat dintre ei ne informează că dealul de lângă groapa de gunoi este cel pe care s-au făcut săpături. Ne-a mai spus că printre ierburi vom observa și cărarea care duce sus, pe "Dealul Cetății". Ne-am întors și am urcat pe deal. În afară de iarbă arsă de soare, de mărăcini înalți cât omul și de câteva șanțuri - urme ale trecerii pe acolo a arheologilor căutători de comori istorice - nu am văzut nimic din ceea ce ar putea justifica o plimbare până acolo. Plini de scaieți pe picioare și pe pantaloni, ne-am întors la mașină și am plecat hotărâți să spunem și altora că la Zimnicea, în "Dealul Cetății", în pofida a ceea ce se vehiculează pe internet, nu vor găsi nimic. Poate doar "potcoave de cai morți".

De asemenea, tot zădarnică în Zimnicea este și căutarea celor nouă arbori - monumente ale naturii - din Bulevardul Eroilor. Se spune că aici s-ar afla trei castani porcești, trei stejari și trei salcâmi japonezi cu înălțimi foarte mari și cu circumferințe impresionabile. Într-o plimbare foarte agreabilă, pe sub teii umbroși, am căutat arborii monumentali, dar nu am găsit nici unul. Dacă s-ar monta niște tăblițe informative așa cum am văzut prin alte părți, nespecialiștilor (ca și noi) le-ar fi mai ușor să-i identifice. În orice caz, chiar dacă plimbarea pe bulevard a fost incomparabil mai plăcută decât căutarea din "Dealul Cetății", noi am trecut arborii monumentali din Bulevardul Eroilor tot la capitolul "Neîmpliniri în Zimnicea".

Cu cazarea la Zimnicea e o altă tărășenie. Nu, nu scriu separat pentru că nu ne-am cazat în Zimnicea. Am vrut, dar nu ne-a reușit. Intenționam o cazare acolo după care, a doua zi, să pornim mai departe. Internetul semnalează doar două hoteluri în oraș: Hotel Inter 4* și Hotel Danubius tot de 4*, situate în centru, vis-a-vis de parc, unul lângă celălalt. Am sunat pentru rezervare la Hotel Danubius, dar numărul de telefon nu mai era alocat. Mai târziu, de pe Facebook, am aflat că - mort din cauza concurenței, dar și a lipsei de interes a vizitatorilor pentru zona Zimnicea - Hotel Danubius a fost închis. Așadar, nu ne rămânea decât Hotel Inter. Telefonăm și... stupoare! Aflăm că pentru o noapte de cazare în Zimnicea trebuie să plătim 70 euro. Soțul meu (pentru că el telefona) a întrebat contrariat: "70 euro? Hotel Inter este în Paris? Suntem în România, spuneți-mi prețul unei camere pe noapte, în lei!" Iar răspunsul a venit promt: "320 lei". Cum vi se pare? Nouă ni s-a părut cam exagerat pentru un oraș fantomă așa cum este Zimnicea, oraș care în afară de un parc și de un mal de Dunăre nu are a-ți arăta nimic.

Când ne hotărâserăm să facem o schimbare în planul nostru de weekend și să ne întoarcem în București pentru noapte, am avut ideea de a suna la Primăria din Zimnicea pentru a întreba dacă sunt și alte variante de cazare în oraș, în afară de Hotel Inter. Mi-a fost sugerat Centrul de agrement Dunărica, o fostă tabără școlară reamenajată. Am obținut și un număr de telefon de acolo. Încântată că vom petrece un weekend în mijlocul naturii, am luat legătura cu cel care administrează centrul de agrement. M-a informat că tariful este de 40 lei/noapte/persoană, fără masă, dar că trebuie să sun sâmbătă după ora 12.00, după ce-i pleacă grupul de copii. Sâmbătă, aflându-ne deja la Zimnicea, pe la ora 13.40 am început să sun și am tot sunat în vreo trei reprize până la 15.42. Nu mi-a răspuns nimeni, niciodată. Cum nu mai aveam ce face în Zimnicea, am luat calea de întoarcere la București, dar la 16.08 - probabil mirat de telefonul care-l apelase atât de des, de la același număr - ne-a sunat administratorul în persoană. Bineînțeles, nu ne-am întors din drum și suntem hotărâți să nu mai încercăm niciodată să ne cazăm la Centrul de agrement Dunărica din Zimnicea oricât de mirific ar fi cadrul natural în care este amplasat. Neseriozitatea de care s-a dat dovadă în cazul nostru, rezervarea care nu ne-a fost onorată, ne-au fost de ajuns.

De obicei nu fac recomandări celor care îmi citesc articolele. Îi las să decidă singuri dacă cele scrise de mine îi inspiră cumva, dacă vor sau nu vor să-mi calce pe urme. În cazul acesta, în cazul "Zimnicea", spun fără ezitare că nu merită osteneala de a ajunge acolo. Cel mai sudic punct al României este poate interesant de atins, dar nu este singurul loc frumos de pe malul românesc al Dunării. Obiective turistice în oraș nu există, cazări rezonabile și de bun simț nu găsești, atunci de ce ai merge la Zimnicea? Din punct de vedere turistic, va progresa Zimnicea vreodată?

---

VIZUALIZĂRI: 13091 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI