Ceva inedit, de încercat măcar o dată: Complex Cheile Buții, acolo unde se sfârșește asfaltul :)

TIPĂREȘTE

Bun găsit tuturor!

La începutul lui august ne-am petrecut sfărșitul concediului de vară la Complexul Cheile Buții, în perioada 3-6 august 2017. Grupul a fost format din familia noastra (2 adulți și un copil de 7 ani), și încă vreo 10 persoane, rude și prieteni apropiați.

Acest complex este format din vila veche, cea care are restaurantul la parter, si o vilă nouă, Poiana Soarelui, unde am stat noi. În vila principala (cea cu restaurantul), camerele și prețul sunt un pic mai mici (130 lei față de 160 camera dublă cu mic dejun inclus).

Micul dejun este bun și variat, puteți găsi, pe lângă clasicele branzeturi (telemeaua este foarte bună!), mezeluri, ouă fierte sau prăjite, omlete, cremwursti, cârnăciori, lapte (cu cereale dacă doriți), chiar fructe, legume și niște gemuri foarte gustoase (păreau de casă), sau ceai din plante adunate de pe dealuri de oamenii de acolo (!), clar fără arome sau alte adaosuri. Și cafeaua era destul de OK.

Cel mai mare plus al acestei locații este cadrul natural, care te face fără să vrei să te găndești la măreția lucrurilor create de Dumnezeu și date către noi, oamenii, spre bună și atentă gospodărire (oare?). Pentru a ajunge aici se iese din drumul asfaltat care trece prin Câmpu lui Neag și se merge cam 1 km pe un drum pietruit (se poate parcurge ușor fără 4x4, poate cu ceva mârâieli din partea articulațiilor mașinii, dar asta e, trebuie să îndure și ele un pic pentru o cauză nobilă;) ). Altitudinea este de aprox. 900 m, despre aer curat, ozon și liniște aproape că nu mai trebuie să vorbesc (doar vă închipuiți cum e spre munte, la 1 km de primul drum asfaltat, pe care mașinile trec, în medie, cam o data la 5 min. în orele de vârf – mulți zic că la Bușteni e aer curat, păi aici înseamnă că e mama - sau tatăl :) - lui!).

O altă parte foarte bună a acestei locații este că se pot face multe trasee de munte, unele chiar foarte accesibile. De exemplu, mare parte din grupul nostru a ajuns la cascade, oarecum ascunse pe niște poteci puțin circulate. Dar au putut să meargă și juniorii, iar peisajul este într-adevăr spectaculos.

Un alt traseu posibil este spre Cabana Buta, pe care noi nu l-am finalizat, ni s-a părut cam lung, făcusem deja vreo 3 ore și nu ajunsesem încă, iar cei cu care ne întâlneam pe traseu din sens invers ziceau mereu că mai sunt “încă vreo 2 ore, încă vreo2 ore”… Păi, tot 2 ore aveam și acum o oră, cum naiba?! De notat și că traseul este prost marcat din acest punct de vedere: din mai multe locuri, inclusiv de la locația noastră pe care am luat-o drept reper, se indică același timp de parcurgere, 2h ½.

Altă variantă de excursie, pentru cei mai bine antrenați, ar fi traseele de coastă. Se merge cu mașina vreo 15 km până unde se termină asfaltul, și de acolo se ia la pas. Personal nu am fost, însă o parte a grupului nostru s-a încumetat, iar unii dintre ei au revenit cu mici accidentări (picioare, articulații, mușchi), datorate mai ales lipsei antrenamentului… deci, vă rog abordați cu atenție și în limitele pe care vi le cunoașteți fiecare.

Un alt element pozitiv la Cheile Buții este că au biciclete de închiriat. Aveți grijă insă că dacă este vreo tabară (și în sezon sigur sunt), ei au prioritate și nici nu plătesc, deci se joacă mereu copiii pe ele. Bicicletele nu sunt cine-știe-ce, bineînteles, dar vă puteți antrena la o urcare pe șoseaua asfaltată pustie, sau pe lângă cabană ca să vă omorâți timpul.

Cu masa de prânz sau de seară este însă o cu totul altă poveste. De fiecare dată când am comandat ceva de mâncare, indiferent ce, am primit-o numai rece, și să mănânci o ciorbă sau niște cartofi cu usturoi sleiți, după ce ți-ai rupt picioarele o zi pe munte, e cam departe de ultima ta dorință! Faza asta chiar nu am înțeles-o: păreau a fi suficienți chelneri pe acolo, când îi chemai pentru o bere sau un suc ți le aduceau repejor… în schimb la meniu părea că le ceri să calculeze integrale duble de suprafață! Le aduceau și greu, și reci. După prima seară una din prietenele noastre a intrat puțin în ei și lucrurile s-au schimbat, pentru puțin timp însă. Din a treia seară și-au reintrat în ritmul normal. Noi ne-am făcut socoteala: la restaurant e clar că mâncarea se pregătește dinainte, puține sunt felurile făcute pe loc, măcar să le țină undeva la cald și rezolvă problema!

Plus lentoarea… e ceva indescriptibil: să vii de pe munte, mort de foame (altă unitate gen restaurant nu mai e decât la mulți kilometri în jos cu mașina), și să nu poți să primești cum trebuie ceea ce plătești? Avem oare pretenții prea mari? Ne-am adresat și managerului pentru chestia asta. Ne-a spus foarte calm că ăștia-s oamenii, n-are cu cine să lucreze, mulți preferă să stea în șomaj decât să vină la lucru, și pe ăia care vin și fac tâmpenii nu prea poți să-i dai afară că nu știi dacă mai găsești alții. Incredibil, dom’ne! Păi să nu-ți vină să-ncepi să angajezi indieni, chinezi sau afgani? Chiar, or veni ăștia să lucreze la noi? :)

Mult mai rău, însă, a fost că pe parcursul sejurului nostru de 3 nopți acolo, NU a intrat nimeni în camere la curățenie! În niciuna din cele 4 camere, nici măcar să ducă gunoiul! Ne-am gospodărit singuri, bineînțeles, dar gustul amar a rămas. Mai ales că la o ocupare triplă a unei camere era mai mult decăt necesară o atenție sporită la nevoile turistului plătitor.

O altă problemă destul de enervantă legată de cazare: camerele de la Poiana Soarelui sunt de multe ori vândute ca triple (210 lei/noapte), dar al treilea pat este un fel de pliant care scârțâie îngrozitor – și noi si alte persoane din grupul nostru au simțit chestia asta, deci nu era ceva specific camerei noastre.

Tot la minusuri trebuie să trec și drumul din București până acolo, care durează, mulțumită dragilor noștri cârmuitori care nu ne pot face străzi așa cum trebuie, cam cât o aventură de o zi – fără 6-7 ore, pentru cei cca. 370 km, cu tot cu mult necesarele și așteptatele pauze (de cafea, de pipi, de poze, de cumpărat legume și fructe frumoase de la țărani, etc.), nu se poate! - asta indiferent că alegeți varianta Transalpina (după care urmează o portiune de cca. 20 km de drum foarte prost, aproape forestier, spre Petroșani), sau clasica prin Târgu-Jiu, pentru că pe defileul Jiului sunt în continuare lucrări, cu semafoare. Și, oricum, nici până acolo nu se ajunge foarte lejer – să vă spun că am prins ceva lucrări și pe Dealul Negru? :(Plus aglomerația de vacanță – anul ăsta mi se pare că toți s-au hotărât să-și scoată familia, cu mașina pe strasse prin țară! - poate sunt eu rău, sau poate e doar o impresie?

La final, lucrurile trebuie puse în balanță. A meritat efortul? Sigur, da! Experiența a fost unică! M-aș întoarce acolo? Sigur, poate peste vreo 20 ani, cănd voi ajunge în 2 ore cu aeromobilul, și probabil managerul de atunci va găsi și oameni serioși cu care să lucreze! ;)

Drumuri bune și vacanțe minunate tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 2853 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI