La Roma, după 40 de ani – Muzeele Vaticanului (Partea I)

TIPĂREȘTE

Precizam în articolul anterior de avantajele și dezavantajele Cardului Omnia, pe care l-am achiziționat pentru a intra în obiectivele din Vatican, fără a sta la cozi. Prima dată l-am folosit pentru accesul în Muzeele Vaticanului. Simt însă nevoia să menționez, încă odată, că punctul de întâlnire a fost stabilit la circa 1 km distanță de intrare, că am pierdut o oră față de programarea inițială, iar în muzeu am rămas fără ghidul pe care, la început, înțelesesem că îl vom avea. Circa trei sferturi din drumul spre intrare a fost în paralel, și în exteriorul zidului ce împrejmuiește Cetatea Vaticanului. Iar, pe jumătate din lungimea acestuia, am depășit pe cei ce stăteau la coadă la intrare.

Intrarea este pe Viale Vaticano, pe latura nordică a Cetății, într-o zonă unde o retragere a zidului creează o piațetă, lateral față de stradă. Aici există și o intrare maiestoasă la muzee, pare-se mai veche, folosită în prezent ca ieșire, intrarea actuală fiind, practic, o nouă poartă amenajată în zid. Acest zid, de circa 12 m înălțime și peste 3 km lungime, a început să fie construit în anul 846, în timpul papalității lui Leon al IV-lea.

În decembrie 1977, nu mai țin minte din ce motive, muzeele au fost închise. În aceste condiții vizita de anul acesta a fost o premieră pentru mine. Iar primul lucru care mi s-a clarificat, este motivul pentru care în titulatura obiectivului se folosește pluralul „muzee”. În primul rând, menționez faptul că acest ansamblu este o imensitate. Mai multe corpuri de clădire, având între unu și patru nivele, amplasate, de regulă, ca laturi a unor dreptunghiuri alipite, creează o suprafață de expunere pe care nu am mai întâlnit-o în altă parte. Câte una, sau mai multe săli formează, apoi, unul din „muzee”, fiecare având o tematică diferită de celelalte. Vine, în cele din urmă, numărul imens de exponate. Citeam cândva o statistică, conform căreia, dacă un vizitator ar dedica o secundă fiecărui exponat, ar avea nevoie de zeci de ani pentru a le parcurge pe toate. Este posibil ca în acest bilanț să fie incluse și obiecte care nu sunt expuse. În finalul ideii, trebuie să recunosc că îmi este imposibil să identific pe un plan traseul de vizitare urmat prin clădirile muzeului, sau amplasamentul fiecărui muzeu în ansamblul de clădiri.

Unele surse consideră că trei momente din primii ani ai secolului al XVI-lea au constituit actul de naștere a muzeelor. Primul ar fi mutarea statuii lui Apollo, datată din perioada 130 – 140, în curtea interioară a ”Palazzeto del Belvedere”, de către Papa Iulius al II-lea. Apoi este enumerată descoperirea celebrului grup statuar ”Laocoön”, și aducerea lui în același loc și, în cele din urmă, cumpărarea pentru colecția papală a statuii cunoscute sub numele ”Belvedere Torso”. Aceasta este, de fapt, un fragment de statuie înfățișând un corp de bărbat nud, datată din secolul I-ul după Hristos, și care a fost obiect de studiu și pentru Michelangelo. Totuși, primul muzeu propriu-zis se datorează Papei Clement al XI-lea (1700 – 1721), care decide să-și expună colecția de artefacte antice, creștine și laice în ”Muzeul Antichităților Creștine”. Au urmat dezvoltări succesive, fiecare papă aducându-și contribuția, până la nivelul de azi.

Intrând în interior, ocolim îmbulzeala de la case, trecem ce controlul de securitate, și urcăm la primul nivel. Aici pierdem niște minute bune până să ne lămurească un oficial că așteptăm degeaba să ne sosească și ghidul. Apoi pornim de capul nostru să explorăm această imensitate. Și începem cu un semn de întrebare. Primul semn indicator întâlnit are o săgeată spre dreapta, pe care scrie ”Capela Sixtină”, și o altă săgeată spre stânga ne trimite în aceiași direcție. Totuși, deși pe ambele săgeți este același tip de scris, pe cea din stânga, sub direcția indicată, cu caractere ceva mai mici, este o întreagă listă de muzee. Înțeleg că cine vrea pe scurtătură, spre acest obiectiv, trebuie să o ia spre dreapta. Noi alegem varianta spre stânga, deoarece vroiam să vedem și celelalte muzee. Și trebuie să recunosc că nu am avut nici un fel de probleme cu orientarea. Direcția de parcurs este semnalată permanent, iar intrarea în fiecare muzeu este marcată corespunzător. La fel, și intrarea în fiecare încăpere, unde este indicat și muzeul din care face parte încăperea respectivă. În plus, în fiecare cameră sunt plăcuțe ce prezintă fie principalele exponate, fie un ansamblu al acestora, fie istoria încăperii respective. Toate plăcuțele sunt atât în limba italiană, cât și în limba engleză. Din nefericire, nu am idee din ce motive, textele în limba engleză sunt de multe ori parțial șterse. Ce bine e să ai lângă tine pe cineva care știe și limba italiană!

Primul muzeu care ne iese în cale este ”Museo Gregoriano Egizio”. Cum ultimul cuvânt în italiană nu îmi spune mare lucru, pătrund în interior relativ indiferent. Dar, după primul pas, am o surpriză plăcută. Am intrat de fapt în ”Muzeul Gregorian Egiptean”. Cei care mă cunosc, știu despre pasiunea mea pentru Egipt, și istoria sa antică. Iar dacă toate muzeele mari ale lumii au o secție de egiptologie, mă bucur că aceasta nu a lipsit nici de aici. Este adevărat că nu este atât de mare și bogată ca secțiunea similară de la British Museum, dar avem și aici stele, sarcofage, chiar și o mumie, și o mulțime de statui. Să nu uităm că Egiptul a fost o perioadă sub stăpânire romană, așa că nu trebuie să ne mirăm de numărul obeliscurilor egiptene din Roma, sau că Împăratul Hadrian și-a decorat vila cu o mulțime de statui de marmură neagră, dând acesteia și un nume egiptean. Ce mă șochează puțin este o statuie a zeului Anubis, cu o alură perfect romană. Deși numele muzeului se referă numai la Egipt, o a doua parte a acestuia adăpostește artefacte asiriene. Deși îmi aduc aminte din nou de British Museum, aici avem numai niște mici fragmente de fresce, ceva ceramică, plăci de lut cu scrierea specifică.

Intrăm, în continuare, în ”Museo Pio Clementino”, o întreagă colecție de antichități, în principal statui, grecești și romane. Acesta este organizat pe mai multe săli, din care prima este ”Sala Octogon”. Inițial aceasta era o curte deschisă, ”Cortilie delle Statue”, și a fost primul amplasament al exponatelor antice din colecțiile papale. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, spațiul este acoperit și reorganizat, pentru a fi integrat într-un circuit de muzeu modern.

În continuare, aici se găsesc două din cele trei statui considerate a fi la originea muzeelor, și care, cel puțin după părerea mea, sunt și cele mai de apreciat exponate. Este vorba, în primul rând, de ”Apollo Belvedere”, despre care aflu că este, de fapt, o copie în marmură albă, realizată în secolul I-ul după Hristos, după un original în bronz, realizat în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Dar, oare unde este acum originalul? Apoi este vorba de, din nou după părerea mea, o adevărată capodoperă: ”Laocoön și fii”. Țin minte că am fost impresionat de fotografia acesteia, încă de când am văzut-o prima dată într-un manual de istorie, din liceu. Ce bucurie acum, să fiu față în față cu ea! Cred, însă, că doar acum am aflat pentru prima dată și legenda statuii. Laocoön era un preot troian al lui Apollo, care s-a opus introducerii în cetate a calului, părăsit de Ulise pe plajă. Pentru a nu pune în pericol planul grecilor, Zeița Atena, protectoarea acestora, trimite, din mare, doi șerpi uriași, care să anihileze pe dușmanul ce vroia să-i avertizeze pe troieni. În cele din urmă, creaturile reușesc să-i omoare pe preot și pe fii acestuia, astfel că destinul Troiei este pecetluit. Dar, în final, mă încearcă o ușoară dezamăgire, când aflu că, ceea ce văd, este doar o copie, este drept că realizată în perioada anilor 40 – 30 înainte de Hristos, după un original grecesc, din bronz, despre care nu am mai aflat nimic.

Printre multe alte statui remarc un alt zeu al râului. Este vorba de ”Arno”, al doilea râu ca mărime și importanță după Tibru, din Italia, dar care seamănă izbitor de mult cu Zeul Nilului din muzeul anterior. Tot aici (oare pentru a câta oară?), întâlnesc o cadă sculptată în marmură. Dar asta pare cea mai mare și mai colorată. Se pare că romanii aveau o adevărată manie pentru acest tip de dotare a locuințelor lor.

Următoarea sală a acestui muzeu este ”Sala Animalelor”, apreciată ca o adevărată „grădină zoologică în piatră”. Nenumărate statui, sau fragmente de statui, înfățișează diverse animale sau scene de vânătoare. Mie mi se pare un spațiu foarte aglomerat, exponatele, foarte numeroase, fiind parcă așezate la întâmplare. Poate și din această cauză, nu rețin nimic în mod special. Poate doar statuia lui ”Mithras omorând Taurul Sacru”, legendă despre care nu am aflat mare lucru.

Intrăm, apoi, în ”Sala Muzelor”, o sală poligonală, având pe contur statuile celor 9 muze. În centrul sălii se află ”belvedere Torso”, acel fragment de statuie menționat anterior. Datând din secolul al II-lea, se pare că statuia l-a reprezentat pe eroul grec „Ajax”, așezat pe o piele de leu ce acoperă un bloc de piatră.

În continuarea muzeului este ”Sala Rotundă”, numită așa datorită formei în plan. Se pare că s-a vrut a fi o copie la scară redusă a Pantheon-ului, despre care am povestit într-un articol anterior. Are un diametru de circa 22 m, o înălțime a cupolei sensibil egală, iar modelul cupolei seamănă izbitor cu cel al anticei construcții romane. Piesa de rezistență a sălii este o imensă cupă sculptată într-un singur bloc de porfir. Având un diametru de peste 5 m, aceasta a decorat în antichitate ”Domus Aurea”, palatul lui Nero din mijlocul Romei. Pardoseala înglobează un mozaic, și el foarte frumos, datat secolul al III-lea și adus de la baia din Otricoli, regiunea Umbria. Pe conturul sălii sunt o serie de statui reprezentând personalități grecești sau romane, dar și personaje mitologice. Primul exponat care îmi atrage atenția este o statuie din bronz aurit ce îl reprezintă pe Hercule, găsită în teatrul de la Pompei. Apoi ajungem în dreptul bustului lui Pericle, care îmi pare din nou a fi o imagine din unul dintre manualele de istorie. Ceva mai departe, o statuie imensă îl reprezintă pe împăratul roman Galda. Numele nu îmi spune mare lucru, așa că, ajuns acasă, mă documentez. Este împăratul care i-a urmat lui Nero, dar a domnit numai 7 luni, între 9 iunie 68 și 15 ianuarie 69.

Ultima sală a „Muzeului Pio-Clementino” se numește ”Sala Crucii Grecești”. Nu am găsit o explicație a acestui nume. În afara unui mozaic integrat în pardoseală, datat din secolul al III-lea, și adus din Tusculum, sala cuprinde numai două exponate similare. Sunt două sarcofage imense din porfir, ambele bogat sculptate pe toate laturile și datate din secolul al IV-lea. Cel din stânga sensului de vizitare, sprijinit pe spinările a patru lei, de marmură albă, a adăpostit rămășițele Sfintei Elena, mama Împăratului Constantin. Cel din dreapta, care stă pe patru lupi din marmură albă, a adăpostit rămășițele fiicei Împăratului Constantin, pe nume Constance.

Părăsind Muzeul Pio-Clementino, urcăm alte câteva trepte, până la nivelul superior și intrăm în următorul muzeu. Acesta se numește ”Galleria dei Candelabri”. Nici acestuia nu îi găsesc o legătură între nume și exponate. Este amplasat în una din aripile lungi ale ansamblului de construcții ce adăpostesc muzeele, având o lungime de circa 80 m. Inițial, zona a fost o „logia” deschisă pe ambele laturi. La sfârșitul secolului al XVIII-lea galeria este închisă cu ferestre și compartimentată cu stâlpi și arcade, în șase secțiuni. Totuși, în nici una din acestea, eu nu am identificat nici un candelabru, deși toate documentele studiate spun că ar exista câteva dintre acestea, din marmură, unele datând din secolul al II-lea. Însă, tot căutând candelabrele, descopăr niște plafoane pictate de toată frumusețea. M-am simțit compensat. Despre restul exponatelor nu pot spune mare lucru. Sunt foarte, foarte multe, de diferite mărimi, predominând cele mai mici, de regulă cu plăcuțe explicative pentru cinci, șase sau mai multe exponate simultan. În aceste condiții, nu pot să mi le aduc aminte decât studiind fotografiile. Identific, astfel, doar pe ”Diana – zeița vânătorii”. De celelalte, doar îmi aduc aminte că le-am remarcat.

La începutul galeriei, pe partea dreaptă a acesteia, se deschide o mică sală rotundă, ce poartă numele ”Sala della Biga”. Numele îi vine de la statuia din mijlocul ei ce reprezintă un car de luptă (biga) tras de doi cai. Teoretic, statuia datează din secolul I-ul. In realitate numai structura carului, fără roți, și o parte din calul de pe partea dreaptă sunt originale, statuia fiind, practic, reconstruită în secolul al XVIII-lea. Vizitatorii nu au acces în această sală, dar cine se oprește la intrarea în ea, poate admira lângă fereastra din fundal o copie a celebrei statui ”Discobolul”, ce ilustra, și ea, unul din manualele mele de istorie.

În continuarea Galeriei Candelabrelor urmează o alta, ”Galeria degli Arazzi”. Est vorba de o colecție impresionantă de tapiserii din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Toate sunt de dimensiuni impozante, depășind, de regulă, 4 x 5 m. Tematica este în general religioasă, sau cu referire la înalte personalități bisericești. Îl vedem astfel pe Maffeo Barberini, cel care avea să devină ulterior Papa Urban al VIII-lea, când își susține doctoratul la Pisa, într-un exponat datat 1663 – 1665, și având410 x 504 cm, sau când este numit cardinal de către Papa Paul al V-lea, pe o tapiserie realizată în perioada 1667 – 1667, cu dimensiunile de 402 x 506 cm. Tapiseriile respective sunt confecționate din lână și mătase. Totodată putem fi și părtași (privind doar) la Învierea lui Isus, într-o tapiserie executată între 1524 și 1531 la Bruxelles (550 x 608 cm), sau la Înălțarea Sa, într-un al exponat executat în aceiași perioadă, în același loc, si la aceleași dimensiuni cu anteriorul. Ca și compoziție, acestea au în plus un fir metalic aurit. Dar, cele expuse anterior nu sunt singurele exponate ale galeriei. Cartea - ghid avută la dispoziție pentru documentare precizează ca cel mai important exponat tapiseria înfățișând ”Adorația Magilor”. Trebuie să recunosc că nu am remarcat-o și, în consecință, nici nu am fotografiat-o. În plus, și aici, plafonul este un exponat în sine.

Urmează ”Galleria delle Carte Geografiche”, un muzeu într-o sală de 120 m lungime, cuprinzând 40 de hărți ale diverselor regiuni ale Italiei, realizate în secolul al XVI-lea. Sunt șocat de faptul că în ciuda vechimii lor, hărțile se prezintă într-o stare excelentă, iar, cel puțin conturul insulelor corespunde, aproape perfect, cu ceea ce cunoaștem astăzi. Totuși, sunt surprins de faptul că, deși sugestiv prezentate ca forme de relief, pe nici una din aceste hărți nu apar localități sau căi de comunicație între acestea. Prezint anexat, în fotografii, trei hărți, două insule și o zonă peninsulară, precum și plafonul galeriei, care, și el, este un exponat de excepție. Mai trebuie menționat că, precum și în alte hărți medievale, și pe acestea apar o serie de desene, să le zicem colaterale. Îmi atrage atenția, pe una din hărțile ce acoperă o zonă marină, imaginea unui car alegoric, tras de cai ce înoată, ce pare a-l conduce pe Neptun. Imaginea aduce aminte de ”Fontana da Trevi”, pe care o văzusem cu câteva zile mai înainte. Ar mai fi de precizat că toate hărțile sunt de mari dimensiuni, majoritatea având 330 x 405 cm.

X X

X

Pentru a nu obosi cititorii cu prea multe informații dintr-o dată, așa cum am obosit noi parcurgând majoritatea muzeelor într-o singură zi, și beneficiind și de noua prevedere regulamentară ce limitează numărul de fotografii la un articol, mă opresc, deocamdată, aici, angajându-mă că voi reveni cât de curând cu partea II-a.

---

VIZUALIZĂRI: 3620 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI