Muzeul Naţional al Agriculturii

TIPĂREȘTE

În acest articol vă voi prezenta un obiectiv pe care l-am vizitat în luna iunie, într-o zi frumoasă de sâmbătă, când ne-am hotărât să ieșim la plimbare. Pe unde să mai mergem?! Tot căutând de internet diferite informații, aflasem de ceva vreme că în municipiul Slobozia există Muzeul Național al Agriculturii. Am citit că acest muzeu a fost înființat printr-o decizie din anul 1990, fiind deschis pentru public începând cu anul 1996. De-a lungul anilor a primit mai multe distincții, dintre acestea putând fi amintite Medalia ”Metiers D'Art” (Franța, 1991, cu ocazia organizării unui pavilion expozițional al României) sau nominalizarea pentru premiul ”Muzeul European al Anului” (în 1998).

Am mai aflat că în colecțiile muzeului există, în total, peste 13000 de piese, aşa că abia aşteptam să ajungem acolo. Eram convins printre toate acele exponate voi descoperi şi câteva obiecte care îmi vor aduce aminte de copilăria petrecută la ţară la bunici... Chiar aşa a fost, nu m-am înşelat deloc!

Am ajuns in acea zi la Slobozia în jurul orei 10.00. Programul de vizitare poate fi consultat pe site-ul muzeului, însă îl voi aminti şi aici: de marţi până vineri, între orele 09.00-17.00; sâmbătă şi duminică, între orele 08.00-16.00, iar luni este închis.

Pentru a ajunge la acest muzeu, am intrat în Slobozia pe DN 2C dinspre Buzău (drumul nu este prea grozav, mai ales în apropiere de Slobozia). La intersecţia cu bulevardul Matei Basarab am virat stânga şi apoi am oprit pe marginea străzii, la vreo 300 de metri după intersecţie. Adresa exactă a muzeului este: bulevardul Matei Basarab, nr. 10, municipiul Slobozia, judeţul Ialomiţa.

Am trecut pe lângă un Centru de informare turistică şi am păşit pe aleea spre muzeu, alee ce traversează un mic parc. În acest părculeţ sunt amplasate două exponate, fiecare dintre ele fiind declarat „monument istoric”. Este vorba despre o biserică din lemn şi despre un colac de puţ cioplit în piatră. Biserica de lemn poartă hramul „Sfântul Nicolae”; construcţia este de tip navă, cu pridvor deschis şi turlă. Biserica datează din 1746-1747, a fost construită în satul Poiana, comuna Ciulniţa, fiind strămutată în anul 2000 la Muzeul Agriculturii. Biserica am privit-o de la depărtare atunci când am ajuns, întrucât acolo se oficia o slujbă în acele momente, însă la final am putut să aruncăm o privire din apropiere şi am făcut inclusiv nişte fotografii. Ca particularităţi de construcţie, biserica nu este foarte mare, iar turla scundă este amplasată deasupra pridvorului.

În ceea ce priveşte colacul de fântână, această piesă din colecţia muzeală datează din anul 1853 (anul este gravat pe exterior). Acest exponat de la Muzeul Agriculturii a fost realizat de către Aron Nedelcovici, fiind amplasat iniţial în comuna Balaciu.

Clădirea muzeului este o construcţie de mari dimensiuni, cu parter şi etaj, iar vizitarea exponatelor găzduite în interior ne-a luat mai mult de o oră. Am cerut câteva informaţii doamnei muzeograf, le-am primit, apoi am fost invitaţi să vizităm muzeul.

Exponatele de la parter au fost primele pe care le-am admirat. Am găsit acolo tractoare vechi, semănătoare, căruțe, pluguri, grape, greble, dar și alte obiecte utilizate la muncile de pe ogoare. Fiecare exponat este însoţit de o plăcuţă informativă, astfel că este uşor să afli detalii interesante despre toate acele obiecte. De exemplu, tractorul cu plug este marca Lanz-Bulldog 7500, are un motor semi-diesel cu un cilindru, cu aprindere prin compresie şi a fost fabricat la Mannheim, în Germania, în perioada 1936-1940.

Următoarele exponate de la parter au fost şi încă mai sunt utilizate (unele dintre ele) la recoltarea şi la depozitarea cerealelor. În această secţiune există vânturătoare, măsură pentru cereale, dar şi hambare de diferite dimensiuni. Vânturătoarea (model Rieger, 1948) este conectată printr-o curea la un locomobil Grossman Es Rauschenbach (fabricat în Ungaria, în 1891). Acest locomobil este o maşinărie producătoare de forţă, utilizată pentru acţionarea anumitor utilaje agricole prin intermediul roţii de curea şi a curelei de transmisie. Mai concret, acest locomobil făcea vânturătoarea să funcţioneze. Mi-am plăcut aceste utilaje care arată eforturile pe care le făceau oamenii în urmă cu mulţi ani pentru a mecaniza muncile agricole.

O altă secţiune de la parterul muzeului este dedicată apiculturii şi prelucrării strugurilor (transformarea lor în vin). Printre exponatele pe care le-am văzut, aş putea aminti un ştiubei din secolul al XX-lea (provenienţă Mănăstirea Humorului), o centrifugă şi mai mulţi stupi (de forme şi dimensiuni diferite). În partea opusă a sălii, ne-au atras atenţia un teasc şi o corâtă din secolul al XX-lea. Corâta este o albie lungă din lemn de stejar ce seamănă foarte bine cu o luntre, doar că în ea sunt puşi strugurii care erau apoi zdrobiţi pentru a se obţine mustul (care se scurgea printr-un jgheab). În multe locuri, tradiţia cerea ca strugurii să fie zdrobiţi în această corâtă de către fete desculţe. Corâta expusă la muzeu provine din localitatea Almalău, judeţul Constanţa.

Următoarea secţiune este dedicată prelucrării cerealelor la moară, iar pe cealaltă parte a sălii exponatele amintesc de „Hanul de la marginea satului”. În secţiunea dedicată morii sunt expuse măsuri pentru cereale, o moară pentru păsat, cântare, dar şi câteva pietre de moară de diferite dimensiuni. În ceea ce priveşte secţiunea hanului, exponatul care atrage imediat atenţia este o căruţă elegantă cu care gospodarul se deplasa la han după ce termina treburile câmpului. În plan central este aşezată o masă acoperită cu un ştergar, iar pe peretele din spate sunt expuse instrumente muzicale, folosite pentru a menţine buna dispoziţie a clienţilor (cobză, vioară, trompetă, ceteră şi ţambal).

Tot la parter am mai trecut printr-o secţiune dedicată păstoritului (cu iesle pentru miei, cazane, linguroaie), iar într-un colţ am văzut o vârşă. Această vârşă este un obiect folosit la pescuit şi este realizat din nuiele împletite, având o formă alungită şi o gură îngustă, sub forma unei pâlnii. Acest exponat provine din judeţul Ialomiţa.

Într-o altă zonă de la parter sunt expuse diferite obiecte şi documente ce fac parte din fondul Seceleanu sau din fondul Stoianovici. În ceea ce priveşte obiectele ce fac parte din fondul Stoianovici, am citit pe un panou informativ că acestea reprezintă o parte din donaţia doamnei Ileana Stoianovici (inginer agronom, cercetător, autoarea unor lucrări de specialitate şi fiica Leliei Urdărianu, moştenitoarea Domeniului Perieţi). De altfel, situl fostei ferme Perieţi (prima fermă horticolă producătoare de seminţe de legume şi flori din România, creată de Aureliu Popescu) este considerat „monument de istorie agrară” şi a intrat în patrimoniul muzeului în anul 2005.

Am revenit apoi în apropierea intrării principale a muzeului şi am urcat pe scara interioară pentru a vizita exponatele de la etaj. Imediat în stânga este amenajată o secţiune dedicată gospodăriei tradiţionale, dar şi principalelor momente ale existenţei umane: nunta şi moartea. Referitor la nuntă, am putut lectura că aceasta reprezintă „un complex de practici, rituri şi obiceiuri care ceremonializează căsătoria. Prin Taina Cununiei se întemeiază o nouă familie creştină, asupra căreia veghează cu atenţie biserica, familiile tinerilor căsătoriţi, naşii, cutuma, satul. Secvenţele care compun ritualul nunţii sunt însoţite de daruri simbolice adresate tuturor participanţilor, după rangul fiecăruia: colaci bogat împodobiţi, cămăşi şi ştergare alese, băuturi bune servite din ploscă, urcioare, grafine şi grafiniţe... ” Ritualul nunţii este amintit de exponate precum plosca, grafina (sticla pentru vin), colacii pentru naşi şi socri, ştergare pentru mire, naş şi socri sau turta miresei.

În ceea ce priveşte înmormântarea, exponate precum pomul morţii, toiagul, pomineaţa sau strachina cu ulcică şi lingură amintesc de ritualurile săvârşite de către cei vii pentru a asigura „ridicarea sufletului celui plecat la ceruri”.

Gospodăria tradiţională este compusă din „casa mare” şi „bucătăria tradiţională”. Sunt expuse în acea secţiune diferite obiecte precum pat, masă, dulap pictat, oglinda miresei, lăzi de zestre, ţesături, dar şi linguri de lemn, tipar de caş, cuţit de lemn pentru tocat vinetele, oale, străchini, masă joasă sau o icoană.

În continuare, exponatele de la etaj sunt aranjate sub forma unor ateliere. Rând pe rând, am trecut pe la atelierul foto, pe la măcelărie, pe la atelierul de olărit, pe la ceasornicărie, pe la frizerie, pe la poştă, pe la primărie, pe la băcănie, pe la atelierul de cusut, pe la fierărie, pe la tâmplărie, pe la brutărie, chiar şi pe la şcoală. Exponatele sunt atent aşezate şi etichetate, astfel că poţi afla informaţii despre fiecare în parte atunci când studiezi panourile informative amplasate în fiecare secţiune. Am admirat cu atenţie obiectele expuse în toate aceste secţiuni, am fotografiat multe dintre ele şi am reţinut câteva: un aparat foto fabricat în Germania în 1939, un gramofon, roata olarului (secolul al XX-lea, judeţul Ialomiţa), un cântar de măcelărie cu două talere, o pendulă cu greutăţi şi cuc, fiare de călcat ce funcţionau cu cărbuni încinşi, maşini de cusut Singer, Mansfeld şi Pfaff (majoritatea mai vechi de un secol), modele de ţesături de la iile populare, foale de la fierărie (provenienţa – judeţul Vâlcea), un strung de lemn sau un ţest (cuptor mobil pentru copt pâinea, confecţionat din piatră, provenind din judeţul Hunedoara). La plecarea de la etaj am trecut pe lângă un colac de puţ realizat din lemn. Fiecare exponat spune parcă propria lui poveste şi toate împreună aduc aminte de diferite etape din viaţa satului tradiţional românesc.

După cum ne promisese încă de la început, doamna muzeograf ne-a condus apoi în hala muzeului, un imens spaţiu de depozitare unde exponatele sunt aranjate pe categorii. Această sală uriaşă reprezintă atât depozitul muzeului, cât şi spaţiul de restaurare. Sunt amenajate acolo rafturi suprapuse, iar exponatele sunt aranjate cu grijă, numerotate şi etichetate corespunzător. Am văzut acolo numeroase tractoare, batoze, vânturătoare, locomobile, căruţe şi trăsuri, pluguri, chiar şi un dric. Muzeografa ne-a indicat câteva tractoare vechi care se află în stare de funcţionare, iar despre batoza Hofherr Schrantz (fabricată în Ungaria, în 1918) ne-a spus că a fost utilizată atunci când a fost filmată pelicula „Moromeţii”.

Am mai observat faptul că în încăperile alăturate câţiva bărbaţi meştereau pe lângă anumite exponate, aşadar se face acolo muncă de restaurare a exponatelor şi de păstrare a lor în stare de funcţionare. Acest lucru nu poate decât să ne bucure pentru că patrimoniul muzeului este bine conservat şi de aceste exponate se vor putea bucura şi generaţiile viitoare.

Din hala muzeului am ieşit în curtea interioară, îndreptându-ne către o secţiune amenajată în aer liber. Această secţiune prezintă o locuinţă de gospodar (o locuinţă tradiţională cu ogradă şi toate cele necesare unei familii de la ţară). Casa gospodarului este o locuinţă datând din perioada 1936-1938 şi este construită în stilul tradiţional al vremii, cu pereţi din paiantă şi învelitoare din tablă. Casa este formată din pridvor, o prispă pe latura estică, hol, dormitoare, camera de zi, camera secretă, cămară, bucătărie şi magazie. Această locuinţă a fost ridicată iniţial în localitatea Gheorghe Doja din judeţul Ialomiţa şi a fost donată ulterior muzeului, fiind reconstituită în curtea interioară în perioada 2013-2015. Albastrul este culoarea dominantă, nuanţă utilizată pentru gard, galerii, florăria din lemn a pridvorului, stâlpi de susţinere, uşi sau ferestre.

Însoţiţi de către doamna muzeograf, am vizitat fiecare încăpere şi am admirat piesele de mobilier frumos sculptate şi pictate, dar şi obiectele gospodăreşti sau frumoasele ţesături expuse acolo. Am fost apoi invitaţi să urcăm pe scara interioară în podul locuinţei, loc de unde am putut vedea intrarea în camera secretă. La această încăpere se poate ajunge doar trecând prin podul locuinţei; în perioadele de război, acesta era locul unde gospodarii îşi ascundeau cerealele. Am aflat astfel un amănunt interesant, despre existenţa căruia nu ştiam. Bineînţeles, cunoşteam că există încăperi şi coridoare secrete prin castele şi cetăţi, dar nu ştiam că într-o casă ţărănească poate exista o încăpere secretă. Şi juniorul nostru a fost încântat de acel loc, mai concret pe el l-a încântat faptul că a putut urca împreună cu mine în podul casei :).

Am ieşit apoi în curtea locuinţei tradiţionale şi am admirat un leagăn din lemn, o leasă pentru depozitarea ştiuleţilor de porumb, un cuptor de pământ, o cadă în care se ţineau la fermentat prunele sau strugurii, dar şi un butoi de mari dimensiuni. Conform informaţiilor afişate, butoiul a fost realizat în anul 1960 şi are capacitatea de 10290 de litri. Toate aceste obiecte existau şi în gospodăria bunicilor mei (în urmă cu 25-30 de ani), aşa că mi-a făcut mare plăcere să le redescopăr acolo, în gospodăria tradiţională a muzeului. Bine, nu aveam la ţară butoaie aşa de mari, însă aveam cuptor de pâine zidit şi lipit cu pământ şi ieşeau de acolo nişte cozonaci pe care noi, nepoţii, îi mâncam fierbinţi, nu mai aveam răbdare să se răcească! De multe ori, cozonacul era stins cu o ulcică plină cu lapte prins!

Hmmm! Să revenim la prezentarea acestui interesant muzeu! Am fost conduşi apoi într-o altă secţiune aflată la parterul muzeului, iar doamna muzeograf ne-a spus că acolo se organizează periodic ateliere de creaţie pentru cei mici (pictură pe vase ceramice, pe linguri de lemn, împletit brăţări, etc.). Ne-a şi arătat câteva vase meşteşugit pictate de către copiii care au venit acolo. Pentru juniorii celor care locuiesc în Slobozia sau în vecinătatea oraşului poate fi o variantă interesantă de petrecere a timpului liber (atunci când muzeul organizează respectivele ateliere).

Pe holul către ieşirea din muzeu am mai văzut câteva machete şi proiecte de locuinţe, apoi am ajuns în locul pe unde am intrat în muzeu. Abia acum am plătit biletele de vizitare, întrucât la început am fost invitaţi să vedem colecţia muzeală. Tarifele pentru vizitarea Muzeului Naţional al Agriculturii sunt următoarele: 3,5 lei pentru un adult; 1 leu pentru un preşcolar, elev, student, adult cu handicap mediu şi uşor; 15 lei pentru filmarea în muzeu; 10 lei pentru fotografiere. În total, noi am achitat 18 lei (8 lei vizitarea pentru întreaga familie şi 10 lei taxa foto), însă consider că tarifele sunt modice şi că exponatele sunt foarte interesante, meritând a fi admirate de cât mai multă lume. Încăperea de la intrare serveşte şi ca magazin de suveniruri, de acolo putând fi cumpărate pliante informative, vase ceramice, împletituri, mărgele, ii sau ştergare tradiţionale.

Vizita noastră la Muzeul Naţional al Agriculturii din Slobozia s-a încheiat după aproximativ două ore. Înainte de plecare, ne-am mai plimbat prin părculeţul muzeului, apoi ne-am îndreptat spre locul unde parcasem, promiţând că vom reveni în vizită la acest muzeu.

Ajuns la final de articol, recomand tuturor vizitarea Muzeului Naţional al Agriculturii de la Slobozia! Toate cele bune!

---

VIZUALIZĂRI: 2107 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI