La Roma, după 40 de ani – Roma catolică (Partea III-a)

TIPĂREȘTE

Am păstrat pentru sfârșitul seriei ”Roma catolică” ceea ce s-ar putea numi „cireașa de pe tort”, respectiv ”Bazilica San Pietro din Vatican”. Fără vreo intenție prestabilită, prezentarea mea a ieșit în ordinea cronologică a vizitelor. Dar programul nostru inițial nu a fost așa. Ne propusesem ca să vizităm bazilica în ziua de marți, după vizita la ”Muzeele Vaticanului”. Ca urmare, în momentul cumpărării cardului ”Omnia”, facem și programarea necesară. Dorind să începem cu Muzeele Vaticanului, ni se propune pentru ziua de marți ora 10.00 sau 11.00. Înțelegând că avem parte de un tur ghidat al muzeelor, care durează cam 3 ore, iar intrarea în bazilică se poate face până la ora 16.00, alegem ora 11.00. Ni se sugerează să fim prezenți la punctul de întâlnire, la jumătatea sudică a ”Piazza Pio XII”, cu un sfert se oră înainte. Noi ajungem cu 20 minute mai devreme. Dar, deși grupul este deja constituit și așteaptă, se pleacă spre intrarea în muzeu la circa 11.20. Mai durează apoi circa 20 de minute parcurgerea kilometrului ce desparte punctul de întâlnire de intrarea în muzeu, și încă vreo 20 de minute de așteptare, după intrarea în muzeu, ca să ne lămurim că turul ghidat nu există, Omnia Card făcând numai serviciul de a ne introduce în muzeu, fără a sta la coadă. În plus, vizita noastră prin muzee, chiar fără a atinge toate obiectivele, a durat aproape 4 ore. Din această cauză, voi reduce din nou nota de apreciere, deși Roma nu are nici o vină pentru proasta organizare a unei agenții de turism (ca urmare, nu recomand cumpărarea cardului Omnia, pe care, acum, îl consider prea scump pentru serviciile oferite). În aceste condiții, ajungem la intrarea în Bazilică la ora 16.20, când programarea noastră deja expirase. Întorcându-ne la biroul Omnia, aflăm că o reprogramare pentru miercuri este imposibilă, toată ziua fiind ocupată, singura noastră șansă de a mai vedea Bazilica fiind în ziua de joi. Dar, joi noi avem avion spre casă. Însă, avem noroc, pentru că autobuzul spre aeroport pleacă la ora 15.30. Așa că, acceptăm reprogramarea (noroc că Omnia al nostru era valabil până joi la ora 10), și ne facem un program, la nivel de minute, pentru dimineața zilei de joi, pentru a vedea bazilica, și a prinde și avionul.

Dar, socoteala de acasă ….

Joi dimineață este grevă la transportul în comun din Roma. Metroul nu merge de loc, iar autobuzele circulă într-un ritm ce se vrea a fi 30% din normal. Iar, când normalul acestora pare a fi undeva între 2 și 4 autobuze pe oră, este imposibil să estimezi cât ai de așteptat în stație. Așa că nu ne rămâne decât să facem pe jos cei aproape 3 km dintre hotel și Vatican. Partea proastă este că suntem puțin obosiți când ajungem.

Ocolim coada de la intrare, de data asta ceva mai mică decât marți, când se întindea pe trei sferturi din circumferința Pieței San Pietro și, mulțumită ecusoanelor din piept ni se ridică niște bariere din față, iar după verificarea cardului Omnia, trecem fără probleme prin controlul de securitate.

Decidem să începem cu vizita cupolei, pentru ca, apoi, să dedicăm timpul rămas pentru vizitarea bisericii. Cupola a fost proiectată de Michelangelo în 1547, care a lucrat la bazilică până la decesul său. În 1564, execuția ajunsese la zona cilindrică de la baza cupolei. Munca sa a fost continuată de mai mulți ucenici ai săi. În mod curios, nu am aflat o dată certă de finalizare a acesteia, funcție de sursă, întâlnind date între 1590 și 1614. Cupola este realizată cu o calotă dublă, având diametrul interior de 42,56 m, cu puțin mai mic decât cel al Pantheonului. Cupola începe la circa 53 m peste cota pardoselii navei, continuă cu o zonă cilindrică de circa 7 m înălțime, și are „oculus”-ul la circa 120 m peste cota pardoselii navei. Deasupra cupolei, o „lanternă” (”Turn mic, cu ferestre sau cu deschideri laterale, așezat pe acoperișul unui edificiu monumental, pe o cupolă, pe un dom etc. pentru a permite pătrunderea aerului și a luminii” – conform dexonline.ro) de circa 17 m, duce înălțimea totală a bazilicii la 136,57 m.

Pentru a reduce puțin efortul, hotărâm să urcăm jumătate de drum cu ascensorul. Ne costă 8 euro de persoană, cu doi mai mult decât dacă urcam pe scări. Bâjbâim nițel până să găsim punctul de plecare. Dacă îmi aduc bine aminte, în 1977 am început urcușul de undeva din interiorul bisericii. Acum avem norocul cu o serie de săgeți indicatoare, care ne conduc la casa de bilete și la ascensor. În acel moment nu erau foarte mulți amatori pentru urcuș. Ascensorul ne conduce până la nivelul terasei de la partea superioară a navei, la „nivelul statuilor„ de pe frontonul bazilicii. Nu ne oprim deocamdată aici și intrăm în interiorul cupolei. Aici, un balcon pe interiorul cupolei, la baza ei, în zona cilindrică, ne permite o privire în interiorul bazilicii. Un grilaj foarte solid, ce împiedică eventuale accidente, blochează parțial imaginea. Așa că, oricât m-am plimbat pe conturul cupolei (totuși, nu se poate face un tur complet, un tronson din balcon fiind închis), nu am reușit să văd baldachinul de dedesubt. Mă amuz în schimb când văd ce mici se văd oamenii din biserică, priviți de aici. Totodată, remarc un frumos mozaic ce îmbracă întreaga parte cilindrică a cupolei. Aruncând o ultimă privire spre vârful cupolei, tragem aer în piept, și ne pregătim să urcăm până acolo sus.

Urcușul se face printre cele două calote ale cupolei, și îmi pare mult mai ușor decât m-am așteptat, și mai ușor decât, de exemplu, cel de la Catedrala St Paul's din Londra. Din 1977, îmi aduc aminte de un traseu foarte lung între cele două calote, pe care, pe măsură ce urcam, mergeam într-o poziție din ce în ce mai înclinată, mai incomodă. Acum, traseul are patru sau cinci tronsoane de scară diferite, inclusiv o porțiune de plan înclinat, fără trepte, în urcuș ușor. Tronsonul in care se vede înclinarea ambelor calote este relativ scurt, și nu implică modificarea poziției verticale a corpului. Cea mai mare parte a scării pare a fi nouă, pare-se metalică, și este formată din tronsoane cu trepte relativ scurte, urmate de platforme de odihnă. Ultimul tronson este o scară verticală în spirală, din piatră, destul de îngustă.

Odată ce ajungem sus, ieșim într-un balcon circular, pe conturul, și la baza „lanternei”. Și aici, balconul este bine protejat pe toate părțile de grilaje de protecție contra accidentelor (apelez astfel la o exprimare delicată). Nu îmi amintesc bine, dar, cred că în 1977 acest grilaj nu exista. Atunci am făcut o serie de diapozitive ce acopereau 360 grade în jurul bazilicii. De data asta m-am ferit să fac o fotografie panoramică, pentru că ar fi ieșit numai gratiile. De ce am urcat noi până aici? De ce urcă și mulți alții? Pentru o imagine de sus asupra întregii Rome. (Să nu exagerăm, nu este chiar „întreaga Roma”.) Și efortul merită. Primul lucru care atrage atenția este Piazza San Pietro, care, jur, pare a fi imaginea unei cărți poștale. Apoi, de jur împrejur, orașul, care se întinde până unde vezi cu ochii. Și tot de carte poștală ar putea fi imaginile din ”Grădinile Vaticanului”. Întrucât la vizita ”Muzeelor Vaticanului” nu am mai avut timp să le vedem şi pe acestea, de aici, de sus, le-am acordat o atenție deosebită. Cu o hartă a acestora în mână, am identificat pe rând: Pinacoteca, în partea de nord (și aceasta ocolită la vizitare), ”Academia Papală de Științe” imediat la sud, ”Radio Vatican”, identificabil și după uriașa antenă, la nord – vest, și ”Monumentul Sfântului Petru”, mic și abia vizibil între postul de radio și bazilică. Imediat în vecinătatea bazilicii, spre vest, mi-a atras atenția, încă din 1977, o impozantă clădire, practic un palat cu un corp central și două laterale, și un maxim de 4 nivele. O perioadă de timp am crezut că este reședința papală. Dar harta îmi spune că această clădire se numește ”Administrația Vaticanului”. Presupun că ar fi un fel de „sediu al guvernului” al micului stat din mijlocul Romei. Totodată, nu ne este foarte greu să identificăm imensa clădire, cu nenumărate corpuri, ce adăpostește ”Muzeele Vaticanului”. Iar între aceasta și bazilică, cu o formă și dimensiune inconfundabilă, se poate vedea renumita ”Capela Sixtină”.

Ce este plăcut este faptul că, deși spațiul la dispoziție nu este foarte mare, nu este chiar aglomerație, fiecare găsind posibilitatea de a alege locul și unghiul potrivit pentru fotografiile dorite. Și, chiar dacă nu suntem foarte mulți acolo sus, la un moment dat auzim un grup vorbind românește.

La coborâre, ne oprim pentru câteva minute și pe terasa de la „nivelul statuilor”. Nu avem acces decât pe partea sudică a acesteia, acolo unde este și construcția ascensorului și a scării de coborâre. Terasa este „împodobită” cu trei „lanterne” mai mici, ce luminează nava laterală sudică, și una ceva mai mare, amplasată deasupra ”Capelei Clementine”. Deasupra navei centrale, o construcție gen șarpantă adăpostește magazinul de suveniruri. Destul de ciudat amplasamentul acestuia, în afara fluxului turistic general. Dar are avantajul că nu sunt mulți clienți, și putem să ne alegem în liniște cadourile și amintirile. De aici se vede, frumos și de aproape, cupola cea mare, pe exterior. Dar, punctul de atracție al zonei este constituit de statuile care ornează partea superioară a fațadei. Sunt 13 statui de circa 6 m înălțime fiecare care îi înfățișează pe Isus înconjurat de 11 dintre Apostoli, la care se adaugă Sfântul Ioan Botezătorul. Lipsește Sfântul Petru, care, împreună cu Sfântul Paul, stau de o parte și de alta a intrării în bazilică, la nivelul pieței. În 1977 se putea ajunge până lângă statui. Acum, un grilaj ne ține departe de acestea, și nu le putem fotografia decât spatele.

Coborâm tot cu liftul, și ne grăbim să intrăm în biserică. Și rău facem că nu acordăm puțină atenție și ”Nartex”-ului. Am fi putut admira, în partea stângă a acestuia, statuia ecvestră a lui Carol cel Mare, care a fost încoronat aici ”Imperator Augustus”, de papa Leon al III-lea, pe 25 decembrie 800, în încercarea de refacere a Imperiului Roman de Apus, iar în partea dreaptă, pe cea a Împăratului Constantin. Dar, cel mai important obiectiv de aici cred că este mozaicul ”Navicella” de deasupra intrării principale, atribuit lui Giotto, și executat pentru bazilica Împăratului Constantin, construită inițial pe acest amplasament. Tema mozaicului este ”Isus mergând pe apă”.

Ajunși pe centrul bisericii, ne putem da seama de mărimea acesteia. Majoritatea surselor o consideră cea mai mare biserică catolică din lume, cu circa 220 m lungime, circa 150 m lățime la transept, și circa 45 m înălțime la nava centrală. Cu o suprafață interioară de 15160 m2, poate primi simultan circa 60000 de credincioși. Totuși, Guinness Book of Records consideră că cea mai mare biserică din lume este ”Bazilica of Our Lady of Peace of Yamoussoukro” din Ivory Coast, cu o suprafață exterioară construită de 30,000 m².

Istoria bisericii începe cândva după anul 313, când Împăratul Constantin acceptă și recunoaște religia creștină, iar credincioșii, din ce în ce mai numeroși, capătă dreptul de a construi o „basillica”, o adevărată minune a lumii antice, peste mormântul Sfântului Petru. Această construcție rezistă de-a lungul secolelor, până prin anul 1500, când ajunge într-o stare de degradare care îl convinge pe Papa Iulius al II-lea să construiască un nou edificiu. Construcția începe în 1506. Cei mai mari artiști ai vremii, Bramante, Sangallo, Raphael, Michelangelo, Maderno, Della Porta, Bernini, Fontana, au fost implicați în acest proiect. Fiecare din aceștia au avut un plan propriu, ce amplifica proiectul predecesorului. Ultima extindere este cerută la 1600 de Papa Paul al V-lea (cel pe care l-am întâlnit și la Santa Maria Maggiore), care îi cere lui Maderno să dărâme peretele estic al construcției lui Michelangelo, și să extindă biserica cu circa 106 m în această direcție. Lucrarea este terminată în 1626. În următorii 30 de ani, Bernini finalizează și ”Colonadele” din Piața San Pietro.

Rămân puțin surprins că zona centrală a navei este blocată accesului publicului, dar asta nu împiedică admirarea operelor de artă ce împodobesc atât nava centrală, cât și navele laterale sau capelele adiacente. Sunt zeci, sau poate sute de sculpturi, basoreliefuri, mozaicuri, fresce, monumente și chiar morminte papale, încât este practic imposibil să le reții pe toate, chiar dacă pe unele le-ai prins în fotografii. Cu atât mai greu este de a le descrie. În aceste condiții, mă voi limita numai la ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenția, și mi-a rămas clar în memorie. Este adevărat că ”Omnia Card” oferă posibilitatea unui audio ghid, prin intermediul telefonului mobil, folosind o conexiune locală Wi-Fi. Dar, personal, am preferat să-mi folosesc telefonul ca aparat de fotografiat. Am contat în aceasta și pe broșura cumpărată din magazinul de suveniruri.

În biserică, gradul de aglomerare se schimbă în rău. Și, bineînțeles, toată lumea care intră se oprește întâi pentru a admira capodopera lui Michelangelo, ”Pietà”. Aceasta este amplasată în capela cu același nume, imediat în dreapta, după intrare.

Realizată în 1498 – 1499, când artistul avea numai 25 de ani, dintr-un singur bloc de marmură de Carrara, ales personal de Michelangelo, este una din cele mai valoroase piese din tezaurul bisericii. Dar, în august 1972, un descreierat o atacă cu lovituri de ciocan, fața Madonei suferind numeroase deteriorări. După minuțioase lucrări de restaurare, statuia își recapătă aspectul inițial, iar acum este expusă în spatele unui perete de sticlă antiglonț. În plus, turiștii sunt ținuți departe de acest perete de un parapet metalic. Deși este mare aglomerație, ajungem surprinzător de ușor în față, și putem face fotografiile de rigoare. Peretele de sticlă este alcătuit din două părți. Pentru ca îmbinarea acestora să nu se vadă în fotografie, este recomandată o poziție mai spre partea dreaptă. Nu staționăm prea mult aici, pentru a da posibilitatea și altora să ajungă în față, și ne îndreptăm spre nava centrală.

Întorcând spatele statuii lui Michelangelo, fără să vrei, privirea se oprește pe monumentul unei regine, aflat pe unul din impozanții stâlpi dintre nava centrală și navele laterale. Nu am idee cine este Regina Christina. Documentarea de acasă îmi spune că a fost una din reginele importante ale Suediei, dar care, din motive neclare, demisionează, la 28 de ani, după numai 10 ani de domnie. Ulterior se stabilește la Roma, se convertește la catolicism, și supraviețuiește sub pontificatul a 5 papi. Este una din puținele femei înmormântate în ”Grotele Vaticanului”.

Începem o lentă plimbare, pe partea dreaptă a navei centrale, aruncând priviri și spre nava laterală dreapta. Din nefericire, privirile acestea nu sunt foarte atente. Aveam să aflu mai târziu, la o analiză mai atentă a broșurii, că în ”Capela St. Sebastian”, alături de ”Pietà”, se află mormântul Papei Ioan Paul al II-lea. Eu știam că Sanctitatea Sa fusese înmormântat în Grotele Vaticanului, și nu mă gândeam să-l caut în biserică. Și, bineînțeles că, toate încercările mele de a identifica acest mormânt în subsol, nu au avut succes. Înțeleg că mormântul a fost mutat sus odată cu ceremonia de beatificare din 01 mai 2011. Și totuși, acasă, în inventarul fotografiilor, descopăr că am o poză cu acest mormânt, fără a ști ce am fotografiat (P29).

În schimb, remarc o capelă de dimensiuni impresionante, care se numește ”Blessed Sacrament”. (Nu am idee dacă există o corespondență a acestei denumiri în religia ortodoxă). Dar, ce îmi atrage atenția este faptul că este interzis accesul turiștilor, fiind deschisă numai pentru cei ce doresc să se roage.

Continuându-ne plimbarea, ajungem la primul din cei patru stâlpi care susțin imensa cupolă vizitată mai devreme. Lângă acesta se află ”Statuia Sfântului Petru”. Aceasta este o statuie antică din bronz, pe care, unele surse o atribuie lui Arnolfo di Cambio, care a trăit între 1245 și 1302. Sunt, însă, și unele surse care o datează ca fiind din secolul al V-lea. Tradiția cere pelerinilor care ajung aici, să-i atingă piciorul drept, puțin întins în afară, pentru a li se îndeplini dorințele. Ca urmare, deși statuia are o culoare aproape neagră, degetele piciorului drept au o culoare galbenă, strălucitoare. Zic unii că, de fapt, întreaga labă a piciorului este mai subțire în această zonă, datorită nenumăratelor atingeri. Sfântul are o poziție prin care binecuvântează pe cei ce îl ating, Nu facem excepție nici noi, ne așezăm la coadă, și după câteva minute ajungem lângă statuie. Eu, personal, mă rog pentru sănătatea tuturor celor din jurul meu.

Ajungem, apoi, la intersecția navei centrale cu transeptul, un fel de centru al bisericii. Prima dată când am ajuns aici, în 1977, am comparat acest spațiu cu dimensiunile Pieței Romane din București. Însă, în realitate, Piața Romană are un diametru de circa două ori mai mare. Dar și așa, spațiul de aici este imens. Iar în mijlocul lui este ”Baldachinul”, cel mai mare din câte am văzut vreodată. Cerut de Papa Urban al VIII-lea, baldachinul a fost executat din bronz, de Bernini, împreună cu Francesco Borromini, în perioada 1623 – 1634. Cele patru coloane, de câte 20 m înălțime, imită, la o scară mai mare, „coloanele Solomonice”, aduse de Împăratul Constantin de la Templul din Ierusalim pentru bazilica inițială. La altarul de sub baldachin are dreptul să slujească numai papa.

În fața baldachinului, la fel ca și în celelalte bazilici papale vizitate (San Giovanni in Laterano și Santa Maria Maggiore), există o criptă sub nivelul pardoselii. Câteva panouri ne informează că aici este Mormântul Sfântului Petru. Sunt puțin nedumerit, deoarece alte surse spuneau că mormântul ar fi la circa 6 m sub nivelul pardoselii, ceea ce nu este cazul aici. În orice caz, aglomerarea este foarte mare, și cu greu ajung să fac câteva fotografii, dar destul de puțin edificatoare.

Absida din spatele altarului este închisă de o altă operă impozantă a lui Bernini, realizată între 1647 și 1653. Este vorba de ”Tronul Sfântului Petru”, un ansamblu sculptural din bronz aurit, care înglobează și protejează un scaun de lemn despre care se spune că ar fi fost folosit de primul papă al lumii creștine. Pare-se, însă, că cercetări din 1968 au demonstrat că scaunul respectiv nu este mai vechi de secolul al VI-lea. Reamintesc că actualul scaun papal este în Bazilica San Giovanni in Laterano.

Față în față cu statuia Sfântului Petru, pe al doilea stâlp ce susține imensa cupolă, se află ”Statuia Sfântului Andrei”. Este foarte asemănătoare cu cea pe care am admirat-o în Bazilica San Giovanni in Laterano. Dar aceasta este ceva mai veche, fiind executată de Francois Duquesnoy în 1635, cu 70 de ani mai devreme.

Pe același stâlp, dar pe latura estică, remarc un altar care seamănă cu cel din Capela Sfântului Sebastian, unde se află mormântul Papei Ioan Paul al II-lea. Acesta este ”Altarul Schimbării la Față”, și este decorat cu o copie după ultima pictură a lui Raphael (1516 – 1520), care în prezent se află în Pinacoteca Vaticanului.

Tot pe unul din acești stâlpi remarc statuia unui om cu o lance în mână. Inscripția anexată îmi spune că este vorba de ”Sfântul Longinus”. Numele îmi atrage atenția, și îmi propun să mă documentez suplimentar acasă. Aflu că statuia aparține lui Bernini, realizată în 1635, iar personajul este centurionul roman care L-a împuns cu sulița pe Isus, când acesta era pe cruce. Înțeleg că acesta s-a convertit la creștinism după moartea lui Isus, dar nu m-am lămurit cum de a ajuns sfânt. Mai aflu că a existat și o ”Lance Sfântă”, primită de Papa Inocențiu al VIII-lea în 1492 de la Sultanul Baiazid al II-lea, care a fost păstrată o perioadă de timp în bazilică.

Deși sunt circa 30 de altare și încă pe atâtea monumente identificate pe saitul oficial al bazilicii (http://stpetersbasilica. info), mă mai opresc acum numai asupra ”Altarului Inimii Sacre”, pentru motivul că este considerat cea mai puțin reușită lucrare de aici. Altarul este decorat cu un mozaic inspirat de o pictură a lui Carlo Muccioli (1857 – 1933) realizat cu ocazia canonizării Sfintei Margaret Mary Alacoque în 1923.

În continuare, părăsim pentru un timp bazilica, pentru a trece pe sub ”Monumentul Papei Pius al VIII-lea” și a intra în Tezaurul bisericii. Primul lucru care ne atrage atenția este un panou de marmură, de vreo 2 m2, cu lista tuturor papilor înmormântați în bazilică. Dacă am numărat bine, sunt 149 de papi, începând cu Sfântul Petru, și terminând cu Ioan Paul al II-lea.

Urmează apoi un culoar destul de lung, în capătul căruia avem parte de o nouă surpriză neplăcută, din partea Cardului Omnia. Deși în reclamă eram asigurați că ni se va permite accesul liber la expozițiile organizate în interiorul obiectivelor vizitate, aici cardul nu este acceptat, și trebuie să plătim intrarea (5 euro de persoană, dacă îmi aduc aminte bine). Al doilea aspect neplăcut este faptul că nu se permite fotografierea sau filmarea exponatelor. Reușim totuși să captăm două imagini, dar cu obiecte mai puțin semnificative. Exponatele sunt prezentate în 10 încăperi, dar lipsa unor poze nu îmi permite să detaliez prea mult. Sunt veșminte bisericești, obiecte de cult și obiecte rămase din bazilica inițială construită de Împăratul Constantin. Am reținut o porțiune de coloană ce a decorat clopotnița vechii bazilici, și care, probabil, l-a inspirat pe Bernini pentru coloanele ”Baldachinului”, precum și mormântul Papei Sixtus al IV-lea, executat de Antonio Pollaiolo în 1493. În una din încăperile mici, destul de puțin pus în valoare, este expus ”Sarcofagul lui Junius Bassus”, fost prefect al Romei, convertit la creștinism. Este unul din cele mai vechi sarcofage creștine descoperite, fiind datat 359. Ce atrage atenția este bogăția decorațiunilor care îl împodobesc, și care ilustrează scene din Vechiul și Noul Testament. Totuși, nu pot să spun că am fost foarte încântat de vizita la acest ”Tezaur”, dar, dacă nu ași fi intrat, mi-ar fi părut rău.

Ieșind de la ”Tezaur”, observăm că nu mai este coadă la intrarea în ”Grotele Vaticanului”. Acest termen definește subsolul bazilicii, unde sunt mormintele a numeroși papi. Profităm de ocazie, și coborâm și noi. Nu a fost o idee prea bună, deoarece ieșirea de aici se face în exteriorul bisericii, noi fiind astfel obligați să reintrăm în bazilică, pentru finalizarea vizitei.

Nu se plătește intrarea, dar nici aici nu este permis fotografiatul, sau filmatul. Totuși, supravegherea de aici nu este vizibilă, astfel că toată lumea încalcă restricția.

Față de vizita din decembrie 1977, acum îmi pare deschisă publicului o suprafață mult mai mare și mult mai multă lumină. Totuși, nu reușesc să mă orientez prea bine, să găsesc un traseu optim de urmat. Așa că mă iau după grosul turiștilor, și probabil că ratez câte ceva. Vina îmi aparține, că nu m-am gândit să vin înarmat cu un plan al acestor grote, care pare destul de complicat. În plus, sunt mai preocupat să identific mormântul Papei Ioan Paul al II-lea, dar pe care nu aveam cum să-l găsesc, din motivele menționate mai sus. Altfel, trecem prin dreptul a nenumărate sarcofage, fiecare însoțit de o plăcuță cu numele celui care se odihnește acolo, ani reprezentativi și câteva din realizările acestuia. Și pentru că fiecare sarcofag este o operă de artă, pe plăcuță se află și numele realizatorului acesteia. Unele nume îmi sunt cunoscute, dar cele mai multe, nu. Însă, ce m-a impresionat mai mult, a fost liniștea păstrată aici, indiferent de numărul de turiști, semn de respect pentru locul în care eram.

Revenind în biserică, parcurgem ultima parte a navei laterale sudice. Pe partea opusă Capelei ”Blessed Sacrament”, din nava laterală stânga, se desprinde ”Capela Corului”. Și aceasta este închisă turiștilor, iar pentru a admira și fotografia ”Altarul Imaculatei Concepții”, trebuie să ocolim barele grilajului. Altarul este decorat cu un mozaic executat în 1744 – 1747, după o pictură a lui Bianchi din 1740. În 1904 i s-a adăugat o coroană cu diamante. Tot în această capelă remarc o orgă. Nu rețin să fi văzut o orgă și în altă parte în bazilică.

Înainte de ieșire, față în față cu Pietà, este ”Baptistery” (traduc eu ca fiind ”Capela Botezului”). Această capelă a fost proiectată de Carlo Fontana. Fresca, realizată în 1722, este copie după o pictură originală de Maratta (1698), din biserica Sant'Maria dei Angeli. Cristelnița de sub frescă este realizată tot de Carlo Fontana, în 1697. Aceasta se sprijină pe un capac de sarcofag de porfir, ce a aparținut Împăratului Otto al II-lea și, se crede, că provine de la mormântul Împăratului Hadrian, din Castelul San Angelo.

Ultimul obiect care ne iese în cale este un mic bazin pentru apă sfințită, străjuit de doi îngerași. Broșura îmi spune că și acest mic obiect de artă este opera lui Bernini.

Ieșind din biserică, nu putem să nu acordăm câteva minute și ”Pieței San Pietro”. Proiectată și construită de Bernini între 1656 și 1667, în timpul Papei Alexandru al VII-lea, piața este compusă din două zone distincte. Prima, de formă ușor trapezoidală, la intrarea în biserică, este flancată de clădiri. În prezent, această zonă este ocupată de o tribună și o mulțime de scaune, probabil folosite la diverse ceremonii. În 1977 zona era liberă, la dispoziția turiștilor. Pe latura nordică, mai în spate, se ridică o clădire cu trei sau patru etaje, ce ține probabil de reședința papală. De la una din ferestrele de la ultimul etaj am primit, atunci, binecuvântarea Papei Paul al VI-lea, aflat în scaunul papal la acel moment. Îmi aduc aminte că în noaptea decesului Papei Ioan Paul al II-lea, acele ferestre au fost în atenția întregii lumi.

A doua parte a pieței are o formă eliptică, înconjurată de două brațe cunoscute sub numele de „colonade”, cu deschidere spre bazilică și spre Piața Pius al XII-lea, respectiv ”Via della Conciliazione” ce conduce până la ”Castelul San Angelo”. Este un număr de 284 de coloane, așezate pe patru rânduri. Fiecare ramură are o formă circulară, astfel că în piață există două puncte din care se văd numai coloanele din primul rând ale fiecăreia. În 1670, discipolii lui Bernini au completat „colonadele”, dar și laturile secțiunii trapezoidale, cu 140 de statui de 3.50 m înălțime, reprezentând sfinți din religia catolică.

Exact în centrul elipsei există un ”Obelisc egiptean”, cu o înălțime totală, inclusiv soclul, de 41.00 m, obeliscul propriu-zis având 25.50 m. Datând din 1835 înainte de Hristos, obeliscul a fost adus din Egipt de Împăratul Caligula în anul 37 înainte de Hristos, pentru a decora circul său din Vatican. De pe această poziție, obeliscul a fost martor al martiriului Sfântului Petru și a altor martiri creștini. Ulterior, obeliscul a rămas pe latura sudică a bazilicii construită de Împăratul Constantin, aproximativ în zona clădirii care adăpostește azi tezaurul. A fost mutat în poziția actuală în 1586, în timpul pontificatului lui Sixtus al V-lea.

De o parte și de alta a obeliscului sunt două fântâni, ambele de câte 8 m înălțime. Fântâna din dreapta este opera lui Carlo Maderno, realizată în 1613. Bernini, care a proiectat și întreaga piață, pentru asigurarea simetriei acesteia, a construit fântâna din stânga în1675.

Le facem fiecăreia câte o fotografie, mai admirăm odată coloanele, și apoi, prin ”Porta Angelica”, pornim înapoi către hotel. Urmează alți circa 3 km de mers pe jos, dar mult mai grei decât la venire. Totuși, suntem oarecum în grafic. Dar, oare cum vom ajunge, încărcați de bagaje, la ”Termini”, pentru a lua autobuzul spre aeroport?

---

VIZUALIZĂRI: 1563 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI