Drumul cu mașina de la Galați la Tryavna și înapoi

TIPĂREȘTE

Doamne, ce-mi place când cade câte-o zi nelucrătoare în mijlocul săptămânii! Marțea sau joia e cel mai bine (că „puntea” către week-end e ca și făcută, aproape sigur luni sau vineri vor fi declarate și ele oficial zile libere, urmând a fi „recuperate” ulterior!), dar nici joia nu-i de lepădat, însă atunci îți trebuie un șef ok, care să-ți aprobe (măcar) 2 zile de concediu. Și iaca mini-vacanțaaa!!! Recunoașteți modelul, cu siguranță; nu mai departe decât acum, de curând: 1 Iunie, Ziua Copilului, joi (decisă a fi zi de sărbătoare națională pentru prima dată anul ăsta printr-o ciudată logică a cârmuitorilor noștri), luni - a doua zi de Rusalii (și acesta e nelucrătoare de puțini ani, parcă zic), vineri - decât să muncim cu randament 0, mai bine pauză, și iată frumusețe de concediu de 5 zile acum, la început de frumoasă vară! (pentru cine nu s-a prins încă, vedeți că povestea se va repeta de Sf. Maria Mare;) !)

Un' să mergem, un' să mergem? Ohoo, variante fără număr, cum ar zice trubadurul... Mă știți, pe mine nu mă prinde o asemenea ocazie pe picior greșit, eu mă pregătesc din vreme! Păi și mă pusei, fraților, pe când „aspra iarnă nu se îndura încă să lase loc primăverii” (parcă așa era metafora) să caut... avion spre Milano, sau Pisa, sau Bologna, sau Firenze, sau... pe-acolo, cu intenția (ascunsă) de a accesa măcar unul din obiectivele de pe lista scurtă, dacă nu pe amândouă: Lacul Como și Cinque Terre. Dar ce să vezi, Zeul Turistic încă nu se trezise din hibernare și prețurile nu mi se păreau prea prietenoase, așa că am arhivat deocamdată activitatea în folderul poate mâine va fi o zi mai bună și am făcut o rezervare de 4 nopți - așa, just în case - în Tryavna (altă „pată” pe creierul meu), unde tocmai remarcasem a new guy in town, pe numele lui Complexul Vajrodenți (da, știu, imposibil nume, dar nu asta m-a atras la el, ci chipoșenia-i și prețul afișat, de numai 31 euro pe noapte, dubla fără mic dejun).

... Cumva, altele au fost prioritățile, iar activitatea cu căutatul unui zbor mai eficient spre țara pizzei, tiramisu-lui și a limoncello-ului a alunecat pe neștiute în folderul cândva, într-un viitor oarecare și ne-am trezit pe deplin convinși că de Rusalii vom merge la Tryavna, fără drept de apel! Poate la asta a contribuit și faptul că am recomandat complexul cu pricina unei prietene care avea nevoie de o cazare intermediară pe când se întorcea de la ski, de la Bansko, iar ea a venit foarte încântată de acolo; poate și faptul că aveam deja cumpărată vigneta la bulgari pentru tot anul și trebuia să justificăm cumva banii cheltuiți...

Și iată că veni momentul mult visat, și anume acela când ne-am trântit trolerele în portbagaj și, cu privirile și spiritul înflăcărate de adrenalina descoperirii, am purces la drum! Eu am propus să trecem Dunărea pe renovatul pod Giurgiu-Ruse, iar Tati n-avea nimic împotrivă, când auzirăm la radio pe unii care cică stăteau în vamă acolo de mai bine de-o oră, așa că virarăm rapid spre Călărași. Dincolo de Slobozia, n-am putut să nu oprim câteva minute pe marginea drumului, să pozăm lanul plin de maci! Erau spice printre maci, nu maci printre spice!

Între timp, ne-a pălit foamea, așa că ne-am gândit că n-ar fi rău să trecem granița cu burțile pline, (să luăm câte o ciorbiță, să nu ne îngreuneze la drum - propun!). Deci ne-am oprit „La Sălcii”, la ieșirea din Călărași. Aglomerație mare, na, mini-vacanță! ; după vreo 10 minute nu ne băgase încă nimeni în seamă și noi ne cam grăbeam... Ne-am ridicat și am plecat, amintindu-ne de un alt loc unde am mâncat cândva o delicioasă saramură de crap. Am găsit Restaurantul Albatros (POD4) (ce nume!) la locul lui, terasa rustică la fel de umbroasă, iar plaja din spate, de la Dunăre mult îmbunătățită; mai că-ți vine să te întrebi ce-ți trebuie litoral bulgăresc sau Tryavna când ai asemenea minunăție aici?! Ospătarul a fost politicos și eficient, genul „de modă veche” (pe care eu îl apreciez foarte mult), ciorba de burtă exact cum trebuie să fie, apa rece, iar nota... ieftină! Recomand!

Am avut noroc și am fost ultima mașină care a urcat pe primul bac ce a sosit (35 ron de autoturism, pasagerii moacă) ! Eiii..., și cu asta..., norocul nostru a luat și el o mică pauză, căci în coada de la vamă am petrecut nu mai puțin de o oră și 40 de minute! La final, aproape că ne-a părut rău că s-a terminat, ne cunoșteam deja cu vecinii, copiii încinseseră jocuri cu mingea; de-astea... Vacanța era acolo!

În fine, după control (care a fost mai mult o formalitate), am dat bice cailor, că doar vignetă aveam deja! Îmi plăcea tare, că pe drumul ăsta n-am fost niciodată! Bine, pe la Călărași am mai trecut cu bacul, dar de obicei făceam stânga, spre mare. Acum, uitându-ne pe hartă, ne-am trezit în fața unei alte dileme: s-o luăm de-a lungul Dunării, până la Ruse, și de-acolo pe traseul cunoscut spre Veliko Târnovo sau să coborâm spre Șumen?! Părea aceeași distanță... Până la urmă am făcut un hibrid: de-a lungul Dunării, dar numai până la Tutrakan („oglinda” de peste fluviu a Olteniței noastre), pe care l-am ocolit pe centură, apoi am făcut stânga spre innland, pe un drum care pe hartă părea de categoria „acceptabil”, ca și cel pe care tocmai îl părăsiserăm și căruia i-am fi dat lejer un 9+. Ei, bine, să nu faceți ca noi! „Vreme” de vreo 4-5 km, fuse ok drumul ăsta, mai precis până în Staro Selo, pe urmă... cratere, fraților! nu credeam să mai existe pe lume un asemenea drum! Norocul nu ne-a părăsit, totuși, și după vreo 10-15 km, calitatea asfaltului s-a mai îndulcit, precum și peisajul, format din dulci coline din care răzbăteau din loc în loc dinți pietroși. Satele pline de flori, oameni puțini, poliție ioc. Fain!

Am ocolit Razgrad, oraș maaare (ne-a tentat o vizită la ruinele cetății Abritus, despre care aflam în premieră, dar era deja târziu și am lăsat-o pe altădată), apoi Târgoviște (da, au și ei Târgoviștea lor), pe urmă am cotit-o dreapta spre Veliko Târnovo, pe la poalele Munților Preslavska Planina, ce aparțin lanțului balcanic; munți nu foarte înalți, dar extrem de spectaculoși, ce chiar merită o aprofundare viitoare. La Veliko am ajuns când soarele începuse să-și coloreze hainele în roz, odată cu premisele unui apus de poveste! Chiar lângă indicatorul de intrare în localitate ne-am oprit s-o învețe Tati pe Helga unde e hotelul nostru...

De la Veliko la Tryavna se poate ajunge pe două variante: pe E85, în direcția Gabrovo (parte a celebrului pas Șipca, iubitorii Greciei știu de ce) sau pe un alt drum „acceptabil”, până în Voneșta Voda, de unde se face dreapta spre Tryavna (pasul Republica). Avantaje și dezavantaje: primul e mai serpentinos, al doilea mai puțin. Citisem, desigur, articolul Floriei, care se prăjise cumva în cunoștință de cauză cu prima variantă, dar... Ce credeți? Mi-a rămas ceva în cap? Neee... Și doar am zis să printez review-ul ei!...

Evident, am nimerit pe E85. De fapt, n-a fost chiar așa de rău. Până în Dryanovo nu sunt prea multe serpentine (lucrurile se complică mai târziu, după Gabrovo). La o intersecție am făcut dreapta, după cum ne-au recomandat într-un glas indicatorul rutier și vocea suavă a Helgăi, iar în Țareva Livada (Livada Țarinei? sau a Țarului?), după ce am traversat calea ferată, am cotit-o stânga, spre Tryavna, de care ne mai despărțeau doar vreo 10-12 km. Drum frumos, prin pădure, cred că e ăla de zicea Floria că i s-a părut că nu duce nicăieri; hmmm... n-a fost chiar rău, nici nemaipomenit, cu zone excelent asfaltate alternând cu altele mai denivelate; practicabil, oricum, la modul rezonabil.

Fix când ziua se îngâna cu noaptea :), am parcat în dreptul Complexului Vajrodenți, de care nu am avut parte... Dar asta e deja o altă poveste...

... Nu am idee cum ar fi fost drumul celălalt, prin Voneșta Voda, căci am decis să ne întoarcem pe unde am venit, deoarece în zona Dryanovo ne rămăseseră niște restanțe, și anume mânăstirea omonimă și Peștera Bacho Kiro. În Veliko nu ne-am mai oprit, așa cum era prevăzut inițial, să vizităm Cetatea Țareveț și să ne îmbătăm cu atmosfera medievală a orașului; era deja târziu și nu aveam idee cât vom sta la vamă, cu mare probabilitate destul de mult, căci puhoiul de români bucuroși de mini-vacanță trebuia să se și întoarcă acasă.

De data asta am hotărât să mergem pe Podul Prieteniei. Ne-am așezat frumușel la coadă cam la momentul când Helga zicea că mai avem vreo 3 km până la graniță. N-am petrecut aici decât un pic peste o oră... Tati s-a enervat maxim, că erau șmecheri mulți care se băgau în față și zicea că să vă zic că ar fi fost mai bine să traverseze orașul Ruse, nu s-o ia pe centură; atunci ar fi șuntat vreo două intersecții și ar fi fost și el șmecher într-o oarecare măsură... Eu nu m-am enervat deloc, ba chiar eram foarte mulțumită că nu auzeam decât știri normale la radio; ultima oară când fusesem în această vamă, în toamna lui 2015, aflasem despre tragedia din Clubul Colectiv, ceea ce avea să mă destabilizeze psihic pentru o bună bucată de vreme...

A fost o mini-vacanță minunată, atât de bogată în evenimente și trăiri, cât o maxi-vacanță adevărată! Dar despre asta, în alte povestiri... Stai liniștit, web, următoarea va fi despre Complexul Vajrodenți (ce-o fi însemnând, de fapt?!). De fapt... nu chiar...

---

VIZUALIZĂRI: 2244 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI