Mănăstiri moldovenești de peste Prut

TIPĂREȘTE

Este știut faptul că moldovenii au trăit întotdeauna în deplină armonie cu natura, au ținut la vatra lor strămoșească și au dat dovadă de un mare respect pentru cele sfinte. Ei au înălțat biserici - multe dintre ele monumente de o certă valoare cultural-artistică și spirituală. Vitregiile vremii și ale vremurilor și-au pus nemilos amprenta asupra unora dintre ele ducându-le la degradare și în cele din urmă la uitare. În Basarabia s-a păstrat totuși un număr important de obiective cultural-religioase, prețioase monumente care au fost introduse de curând și în itinerariile turistice.

Spuneam și cu altă ocazie că mi-am dorit să văd măcar în parte această comoară spirituală a Basarabiei, am încercat chiar să ajung s-o vizitez, dar - iată - ocazia s-a ivit abia acum. Vreu să închei seria articolelor referitoare la Basarabia între Prut și Nistru relatând despre mănăstirile istorice pe care le-am vizitat aici. Pentru a nu mă întinde prea mult (este al zecelea articol referitor la acest circuit), chiar dacă nu le-am vizitat în aceeași zi, voi scrie într-un singur articol despre cele trei importante așezăminte de cult ale Basarabiei - mănăstirile Hîncu, Căpriana și Curchi.

Mănăstirea Hîncu

În prima zi a circuitului, după ce am trecut Prutul pe la Albița - Leușeni și am parcurs vreo 40 km de drum spre Chișinău - un drum bun și frumos, mărginit de șiruri de nuci și de arbuști grei de floare albă - în nordul raionului Hîncești, la granița cu raionul Nisporeni, am părăsit drumul național și ne-am afundat în pădure - spre dreapta - pe un drum îngust și nu prea bun, lung de 2 km, până la Mănăstirea Hîncu.

Fondată în 1678 de un boier moldovean, serdarul Mihalcea Hîncu, mănăstirea (de călugărițe), este dedicată ocrotitoarei Moldovei - Cuvioasa Parascheva. Legată de începuturile acestui lăcaș, o legendă spune că fugind din calea jefuitorilor tătari, Mihalcea Hîncu - slujitor de seamă la Curtea Domnească - s-a ascuns împreună cu fiica sa Parascovia în pădurile seculare promițând că dacă va scăpa cu viață va construi în acel loc o biserică. Și a construit-o, iar în jurul ei s-a înfiripat un schit. În timpul unei alte invazii tătărești schitul de pe moșia lui Hîncu a fost incendiat, biserica distrusă, iar călugărițele s-au împrăștiat. Pe la mijlocul sec. XVIII, Lupu Hîncu - urmaș al serdarului Mihalcea Hîncu - împreună cu ieromonahul Varlaam de la Mănăstirea Vărzărești, revigorează viața monahală de la schitul părăsit. Se repară chiliile, se refac grădinile și se înalță o biserică din lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Mai târziu (în 1816), crescând numărul de viețuitori, prin hotărârea Mitropolitului Chișinăului și al Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni, schitul de la Hîncu va deveni mănăstire.

După două secole de viețuire pașnică, în 1944 a început prigoana comunistă. O parte din obștea călugărească a fost evacuată la Mănăstirea Balaciu - Ialomița, iar o altă parte a fost dusă sub escortă la închisoarea din Brăila, Mănăstirea Hîncu fiind închisă în 1949. Sanatoriu de boli pulmonare, complex de cultivare și valorificare a plantelor medicinale, club pentru studenți, depozit, acestea au fost destinațiile construcțiilor aparținând fostei mănăstiri. În 1992, după 43 de ani, la Mănăstirea Hîncu viața monahală a fost reluată, de astă dată cu o obște de călugărițe.

Este o feerie zona împădurită din jurul mănăstirii. Când am fost noi, în luna mai, văzduhul era înmiresmat de liliac înflorit și de muguri tineri de brad. Am vizitat biserica nouă, apoi pe cea veche. Clădirea mare, cu turle în stil rusesc, suprapune de fapt două biserici. Doar cea de la demisol și exteriorul sunt finalizate. Măicuța care ne-a întâmpinat, ne-a deschis și ne-a plimbat peste tot vorbindu-ne despre legendele și despre adevărurile unuia dintre cele mai importante așezăminte de credință din Basarabia, Mănăstirea Hîncu.

Mănăstirea Căpriana

Dacă ai vizitat Mănăstirea Hîncu e păcat să nu ajungi și la Căpriana. Până acolo mai sunt doar 24 km pe care îi străbați pe același drum național, apoi te angajezi vreo 3 km la stânga, pe un drum secundar care trece prin satul Căpriana.

Am oprit într-o parcare mare (liberă atunci când am ajuns noi), lângă poarta monumentală a mănăstirii și lângă un iaz cu ape limpezi mărginit de o pădure. Ca peste tot, și aici am fost întâmpinați de un ghid, un călugăr care ne-a împărtășit câte ceva din trecutul sfântului lăcaș.

Mănăstirea Căpriana, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Basarabia, aflată în bătrânii codri ai Lăpușnei, este menționată documentar într-un uric datând din 1429 când Alexandru cel Bun acordă lăcașului rang de mănăstire domnească. În acest act mănăstirea este numită "mănăstirea de la Vâșnovăț unde este egumen Chiprian". Având acest statut, se înțelege că s-a bucurat ani de-a rândul de sprijin domnesc, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu și Vasile Lupu numărându-se printre ctitori. Mănăstirea Căpriana a avut și perioade de declin atunci când a fost închinată Mănăstirii Zografu din Muntele Athos. După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus această închinare a încetat, mănăstirea trecând sub oblăduirea Arhiepiscopiei Basarabiei în fruntea căreia se afla atunci mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Refăcând biserica de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului căreia i-a dat înfățișarea actuală, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost și un important ctitor pentru Mănăstirea Căpriana. Am intrat în această biserică înălțată în stil moldovenesc dar căreia i s-a adăugat o clopotniță și un acoperiș al turlei în formă de bulb de ceapă, asemănător celor de la bisericile rusești. Lângă biserică poate fi văzut mormântul mitropolitului Chişinăului şi al Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni, înmormântat aici în 1821.

Noua biserică, de tip neobizantin, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a fost construită în 1903. Are o turlă masivă, înaltă, înconjurată de altele mai scunde. Interiorul este somptuos, cu o catapeteasmă aurită, cu policandre frumoase și cu ziduri pictate în întregime.

Ca și toate celelalte lăcașuri de cult, Mănăstirea Căpriana a avut de suferit în timpul prigoanei comuniste. Închis în 1962, cu obiectele de patrimoniu devastate, așezământul a fost transformat în sanatoriu. Mănăstirea Căpriana a fost redeschisă în 1989.

Mănăstirea Curchi

La Mănăstirea Curchi am fost în ziua în care am vizitat Orheiul Vechi. De acolo și până la Mănăstirea Curchi sunt numai 38 km. După plimbarea printre ruine, pe stâncile și prin grotele vechiului Orhei, drumul cu autocarul a fost pentru noi o binemeritată odihnă. Ghida însoțitoare ne atenționase că la Mănăstirea Curchi vom întâlni un călugăr simpatic, bun povestitor, care ne va vorbi nu numai despre istoria lăcașului, ci și despre alte probleme. Așa a și fost. Părea că-i face mare plăcere să discute cu noi, oaspeții din România. În bisericuța Sfântul Dimitrie, cea fără turle, pictată în interior numai cu chipuri de călugări, de la chestiuni duhovnicești s-a trecut la politică, s-a vorbit - la trecut și la prezent - despre Basarabia și despre România.

Începuturile acestui așezământ monahal se datorează fraților boieri - Iordache şi Mihail Curchi - care în 1773 au construit aici un schit de lemn închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Ulterior, ambii frați s-au călugărit (sub numele de Ioan și Manasie), cel mai mare - Ioan - fiind și primul stareţ al schitului. Bisericuţa de lemn ctitorită de fraţii Curchi a dăinuit puțin, ea fiind înlocuită în 1844 cu o altă biserică numită "de iarnă", tot cu hramul Sfântul Dimitrie. Această biserică fără turle în care am intrat și noi, de înălțime mică dar destul de încăpătoare, ascunsă în spatele altor clădiri, este cea mai veche dintre toate bisericile existente aici, la Mănăstirea Curchi.

În 1810, Toader Sabău, un căpitan de oști, va construi o biserică din piatră cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Aceasta nu se mai păstrează. A fost demolată, iar piatra rezultată a fost folosită la construirea unei noi biserici, cu acelaşi hram. Biserica nouă, considerată principală în acest moment, a fost zidită în perioada 1866-1872. Cu o înălţime de 57 de metri, biserica a fost cotată drept cel mai înalt lăcaş de cult din Basarabia. Zidurile zvelte, vopsite în alb și cărămiziu, sunt dominate de o turlă centrală, masivă și de altele patru, mai mici, toate având acoperiş în formă de bulb de ceapă, după stilul rusesc.

La Mănăstirea Curchi există și o a treia biserică. Are hramul Sfântul Nicolae şi a fost zidită în perioada 1936-1939, în timpul României Mari. Cel de-al doilea război mondial, apoi stăpânirea sovietică au amânat sfinţirea ei până în anul 2005. De altfel, pentru întregul ansamblu monahal de la Curchi regimul comunist a fost o perioadă de grele încercări. Avariată în timpul războiului, apoi lăsată în paragină, mănăstirea a fost închisă în 1958. Abia după obţinerea independenţei de stat aşezământul a fost restaurat și și-a reluat viața de obște.

Am plecat de la Mănăstirea Curchi convinși că aceasta nu este doar un important centru spiritual al Basarabiei, ci și un loc de atracție turistică. În pădurile din jur pot fi văzuți stejari seculari (de 200 până la 350 de ani), iar în incintă te poți bucura de frumusețea unui parc dendrologic în care au fost sădiți arbori și arbuști, unii din specii foarte rare. Lucrările de amenajare a parcului au fost efectuate sub îndrumarea Academicianului Alexandru Ciubotaru, fost director al Grădinii Botanice din Chișinău.

Incinta este înconjurată de un zid de piatră, iar intrarea se face prin poarta arcuită sub un turn-clopotniţă. Dincolo de poarta străjuită de militari înarmați (pe spatele cărora scrie CARABINIERI), lângă zidurile zvelte ale bisericii, impresionează o fântână cu bazin rotund, din marmură și o cruce monumentală cu Iisus răstignit.

Explicațiile oferite de călugărul-gazdă, în general discuțiile pe care le-am purtat cu acesta, frumusețea bisericilor și a parcului în luna mai, cununia a doi tineri frumoși al căror eveniment se filma inclusiv cu o dronă (ieșirea din biserică, moment în care noi, turiștii români, gata să intrăm în biserică, am făcut parte din alai), rămân pentru noi amintiri deosebite.

---

VIZUALIZĂRI: 1872 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI