Vacanță la Roma - (partea I-a)

TIPĂREȘTE

Chiar dacă titlul pare a fi copiat după celebrul film, cu Audrey Hepburn și Gregory Peck, și noi am fost în vacanță la Roma. Ne-am simțit la fel de bine (chiar dacă nu mai suntem tineri și frumoși cum erau ei atunci..... deh! , au trecut anii și timpul a vremuit și peste noi), am admirat și ne-am bucurat de tot ce-am văzut, ca și ei atunci, în 1953.

Așa cum a spus și Goethe, Roma nu este un Oraș, este o Lume! ”. Îți trebuie nu o vacanță, nici două, ci zeci de vacanțe ca să poți spune că ai văzut tot, că ai admirat și că te-ai bucurat, pe îndelete, de toate frumusețile ei. Vacanța noastră a fost de, numai, șapte zile, între 04 și 11 martie a.c. Fiindcă vremea a ținut cu noi am reușit să vizităm cam tot ce ne-am propus.

De la aeroportul Fiumicino până la hotel am ajuns cam în două ore. (Într-un alt review am să scriu și despre hotelul la care am stat și la care am făcut rezervarea on-line). Transferul (la și de la aeroport) l-am făcut tot on-line, un bilet costă 4 euro/pers. Se poate, însă, cumpăra bilet și de la peronul autobuzului din Fiumicino spre „Gara Termini’’, situată în centrul orașului (sau, pentru întoarcere, de la Gară spre aeroport). Un bilet costă 6 euro/pers., mai mult cu 2euro decât am plătit noi on-line.

De la Gara Termini se poate lua metroul (sau autobuzul) spre orice zonă a orașului. Este bine să cumpărați de la chioșcurile de ziare din gară un card de călătorii. Noi am cumpărat cardul „Roma Pass”, valabil 72 ore după prima validare (există și card pentru 7 zile, însă numai pentru transport local). A costat 38,5 euro/pers. Are avantajul că poți călători cu autobuzul și cu metroul în tot orașul pe parcursul a trei zile (nu cred că este valabil în afara lui, cum ar fi la noi liniile preorășenești). Mai are avantajul că poți intra să vizitezi două muzee la alegere, fără să mai plătești la intrare și fără să mai pierzi vremea stând la cozi. Numele acestora sunt înscrise în ghidul pe care-l primești odată cu cardul. Tot în cărticica cardului se află și o hartă a orașului, cu traseele de metrou și autobuz și cu locurile propuse spre vizitare.

Un bilet de metrou sau de autobuz costă 1,5 euro/călătorie. Am luat câte unul de metrou, ca să ajungem la hotel. Era târziu când am ajuns la gară și-am vrut să mai câștigăm câteva ore la cardul „Roma Pass”, începând validarea lui cu a doua zi.

Când am plecat de-acasă, din București, aveam stabilit un plan bine întocmit, cu tot ce ne doream să vizităm. Unele muzee erau cuprinse în cardul amintit mai sus, altele nu. Cele mai importante și cu intrări mai scumpe puteau fi vizitate cumpărând bilete pe loc și stând la cozi interminabile (spre ex. Vaticanul și Bazilica San Pietro), sau puteau fi vizitate cumpărând un alt tip de card, mult mai scump. Pentru ultimele trei zile noi am ales cardul „Omnia”, care facilita intrarările și vizitarea „Muzeului de la Vatican” și a „Basilicii San Pietro”. Cardul mai oferă posibilitatea de a urca, sau coborî, în și din mijloacele de transport în comun (inclusiv metrou), unde dorești, pe tot traseul prestabilit și înscris pe o hartă, primită odată cu cardul, la cumpărare. Acesta a costat 113 euro/persoană. Varianta aleasă de noi a fost mai avantajoasă decât dacă am fi ales să plătim pentru fiecare intrare la muzee, separat.

În prima zi am mers de dimineață să căutăm locul de unde se putea cumpăra cardul „Omnia”, pentru ultimele 72 de ore ale vacanței noastre. Acesta nu se găsește decât în câteva puncte ale orașului. Noi l-am cumpărat de pe Via Cestari, nr. 21, o stradă de lângă Piața Venezia. Se mai poate cumpăra chiar din capătul coloanelor pieții San Pietro, Vatican, sau de la Basilica San Givanni in Laterano. Este bine să mergeți mai de dimineață să-l procurați pentru că noi, chiar dacă am ajuns mai devreme, tot am așteptat cam 10 sau 15 minute. La plecare coada se lungise cu încă vreo 10 persoane.

Cu transportul asigurat am purces la drum. Am început (cum altfel?) cu vizita la Columna lui Traian, care se află în Piața Forul lui Traian, foarte aproape de Piața Veneția. Este făcută din blocuri mari, rotunde din marmură de Carrara. La exterior are un basorelief, sculptat în formă de spirală, pe care se pot citi scene din războaiele purtate de romani pentru cucerirea Daciei. În antichitate, atunci când a fost construită, avea în vârful ei statuia lui Traian, însă ea a dispărut tot în acea perioadă. Ulterior, spre sfârșitul sec. al 16-lea, când s-a făcut restaurarea ei, în vârful columnei a fost așezată o statuie a Sfântului Petru.

Forul lui Traian este, se pare, ultima lucrare a lui Apolodor din Damasc. Din el n-au mai rămas decât niște resturi de coloane, nu prea înalte, cărora le-am făcut câteva poze. Nu te poți apropia nici de „Columnă”, nici de resturile coloanelor forului, totul fiind protejat prin îngrădire cu gărdulețe metalice. Ne-am mulțumit cu câteva detalii - zoom făcute „Columnei” (îi căutam pe dacii noștri).

Imediat lângă Columnă, în vestul acesteia, se află o clădire superbă, cu o arhitectură impresionantă prin mărimea, înălțimea și culoarea ei albă, Vittoriano, un monument închinat în onoarea și amintirea Regelui Victor Emanuel II, cel care a realizat unificarea Italiei. Mai este cunoscut și ca Altare della Patria (intrarea este gratuită). Este celebră prin frumusețea și grandoarea ei, prin coloanele de marmură albă de la partea de sus a clădirii, cu capiteluri corintice, expuse într-un șir ușor arcuit, iar mai în față și într-un plan puțin inferior acestora, în mijlocul lor, se află impunătoarea statuie ecvestră din bronz, a lui Victor Emanuel, primul rege al Italiei. Statuia a căpătat patina timpului devenind de culoare neagră, culoare ce contrastează într-un mod armonios cu fondul alb din spatele ei, cel al coloanelor. Deasupra coloanelor, la ambele extremități ale monumentului se află câte o statuie a zeiței înaripate Victoria, -la romani-, sau Nike, -la greci, - tot de culoare neagră, care conduce o cvadrigă. În fața clădirii, la picioarele statuii ecvestre, pe un plan mai jos se află statuia zeiței Roma. Ea face parte din componența „Altarului Patriei” și are, de o parte și de alta a ei, un basorelief ce descrie, în mod simbolic, regiunile reunite ale Italiei, prin Risorgimento în 1861, sub domnia lui Victor Emanuel II și prin vitejia eroului de care am auzit cu toții, Giuseppe Garibaldi. Ca orice monument național mai adăpostește și „Mormântul Ostașului Necunoscut”, a cărui flacără este păzită non-stop de soldați. (sunt, de fapt, două flăcări dispuse simetric pe axa monumentului). În primii ani ai secolului nostru s-a adăugat în spatele primei terase un lift exterior, executat din sticlă. Pentru 8 euro/pers. se poate ajunge pe terasa de la ultimul nivel, pentru a admira de sus panorama orașului. Clădirea este înaltă de 70 m și are o lărgime de 135 m; pentru cei care vor să urce pe scări, accesul este gratuit. Noi nu am urcat până sus, timpul ne presa să vedem și alte muzee (trebuia să ne încadrăm în programul întocmit de acasă), așa că am mers, apoi, să vedem în ce condiții se poate vizita Museo del Risorgimento, care se află tot în acest edificiu. Aici ar fi trebuit să plătim o taxă de 5 euro/pers. ca să intrăm, însă, ne-am resemnat cu câteva poze făcute spațiului ce înconjura sălile cu exponate și ne-am conservat energia pentru vizitarea unui alt muzeu, care ne atrăgea mai mult. Am tras, doar, cu ochiul prin ușile larg deschise ale muzeului și am zărit, în unghiul nostru vizual, expuse materiale folosite în războaiele de independență ale Italiei (tunuri, nave de război scoase din uz). Am coborât treptele primei terase care, împreună cu tot ansamblul clădirii, privită de departe și din față, par a fi claviatura unei mașini uriașe de scris. Cu bucuria de-a fi văzut un monument atât de frumos, ne-am grăbit să mergem la un alt celebru obiectiv, mai ales că orele erau spre finalul timpilor de vizitare a muzeului. Așa că, ajunși la baza scărilor, am cotit imediat spre stânga și am luat-o, cu pasul, ocolind „Vittoriani” pînă în spatele lui unde se văd scările care urcă spre Muzeul Capitoliu, din „Piazza Campidoglio”. Aceasta are o formă trapezoidală, laturile oblice ocupând muzeele vizitate de noi, iar pe latura mică aflându-se Palatul Senatorial, construit pe Tabularium Roman, sau Arhiva de stat. Se pare că ea a fost proiectată de Michelangelo în 1536, în stil renascentist, ca și monumentala scară exterioară a Palatului Senatorial, care se vede din piață.

Muzeul Capitoliu adăpostește lucrări de artă, de arheologie, numismatică, inscripții și artefacte romane antice, în două clădiri distincte, care comunică între ele printr-un tunel subteran. Prima clădire, cea din partea dreaptă a platformei din vârful scărilor se numește Palazzo dei Conservatori, iar cea din stânga este Palazzo Nuovo. În mijlocul platformei ce separă cele două corpuri ne întâmpină, maiestuoasă, statuia ecvestră a Împăratului Marc Aureliu, care a domnit între anii 161-180 d.Hr. Aceasta este o copie a celei originale care, de-a lungul timpului, s-a deteriorat. Muzeologii nu au renunțat la ea, acum se află într-un spațiu special creat pentru acest monument, la etajul 1, numit „Exedra”, din inima muzeului, care este ferit de intemperii. Creată în sec. al 2-lea d.Hr., statuia ar fi fost topită, ca multe alte statui din bronz ale împăraților romani, în evul mediu, după declinul Romei, dacă n-ar fi fost confundată cu cea a împăratului creștin Constantin. cel Mare (sau Constantin I).

Din pliantul primit la intrare aflu că Palazzo dei Conservatori, cel din dreapta, a fost primul muzeu din lume, creat în 1471, și a avut ca prime exponate un grup de statui din bronz, pe care Papa Sixtus, al IV-lea, le-a donat locuitorilor Romei. Până la acel moment statuile fuseseră păstrate în „Lateran” care, la vremea aceea, era Palatul rezidențial oficial al Papilor. Mult mai târziu reședința Papală s-a mutat la Vatican.

Pe parcursul vremurilor colecția s-a îmbunătățit cu lucrări găsite în urma săpăturilor făcute în jurul Romei și cu lucrări aduse de la Vatican, sau cu lucrări cumpărate special pentru acest muzeu. În această clădire piesele „de rezistență” sunt „Lupa Capitolina” (simbolul Romei), lupoaica ce-i alăptează pe gemenii Romulus și Remus, și „Spinano”, care reprezintă un băiat ce-și scoate din talpa piciorului un spin. Lupoaica este o statuie etruscă din bronz, de culoare neagră (patina timpului a făcut ca bronzul să devină negru), ce datează din sec. 5, sau 6, î.Hr. „Spinano” este tot din bronz de culoare neagră și a fost executat în sec. 1, d.Hr...

Desigur, cele două lucrări nu sunt singurele cunoscute. Tot la nivelul 1, lângă sala celebrei lupoaice se află „bustul Meduzei”, sculptat de Bernini, și „Sala delle Oche”, (a gâștelor). Despre aceste celebre gâște legenda spune că ar fi salvat colina Capitoliului în anul 390, î.Hr., când triburi galice au invadat Roma cu gândul de-a o supune. Romanii s-au retras pe singurul loc necucerit, pe dealul Capitolin al lui Jupiter, -zeul suprem al romanilor- și al zeiței Junona. Noaptea galii intenționau să-i atace prin surprindere pe romani, însă gâștele au dat alarma și, cu țipetele lor, i-au trezit din somn pe soldații romani, care i-au pus pe fugă pe gali.

Am mai văzut, în sala destinată lor, niște tapițerii foarte frumoase, de dimensiuni mari ce îmbracă, aproape în întregime, toți pereții, reprezentând scene biblice sau momente din istoria antică. Tot aici, în vitrine speciale așezate în mijlocul și pe toată lungimea sălii, se află minunate bibelouri din porțelan fin, care nu te lasă să treci pe lângă ele fără să le admiri. În „Exedra”, în fața statuii originale a lui Marc Aureliu se află capul supradimensionat, din bronz, al Împăratului Constantin I.

La nivelul 2, pe latura de Est - Sud-Est a muzeului, se află „Pinacoteca Capitolină” căreia i s-a rezervat un spațiu generos, format din mai multe săli. Aici am văzut tablouri semnate de Caravaggio, Anton van Dyck, Tizian, Veronese, de pictori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, venețieni sau bolognezi.

Am coborât apoi, pe scara din capătul pinacotecii, la parter și de aici la subsolul care face legătura, printr-un tunel subteran, cu corpul din stânga al muzeului, cel al Palazzo Nuovo, - Palatul Nou. Acest tunel se numește Galeria Lapidaria și este amenajat el însuși ca un muzeu, având expuse resturi de case romane din sec. al 2-lea, î.Hr. și de inscripții în marmură din epoca romană. Tunelul a fost săpat în anul 1930, la 8 m sub Piazza Campidoglio. În anii cincizeci ai secolului trecut a fost închis pentru lucrări de înlăturare a umidității infiltrate în ziduri, care au durat cam 20 de ani. Din anul 2005 a fost redeschis publicului pentru vizitare.

Palazzo Nuovo este, din punctul de vedere al arhitecturii, replica „în oglindă” a celui din dreapta, însă noi nu am vizitat decât parterul și nivelul 1, zone deschise publicului. În curtea interioară de la parter ne-au impresionat, prin mărime și frumusețe, statuia „Marforio”, despre care specialiștii cred că ar reprezenta un „zeu al râului”, exponate din Egiptul vechi, din marmură neagră, Statuile lui Pan, zeul sălbăticiunilor și însoțitorul nimfelor, cel cu corpul jumătate om, jumătate animal, statuia Minervei și, desigur, Statuia lui Marte (Răzbunătorul), executate din marmură albă.

Deasupra Atrium-ului, la etajul 1 sunt săli în care sunt expuse multe statui din marmură, busturi sau întregi, și basoreliefuri. Aici am admirat. statuia lui Hercule, eroul grec, o statuie renumită a unui bătrân beat („Statua di Vecchia Ebbra”), și am rămas uimiți în fața superbei statui a „Venerei Capitolina”, pe care am recunoscut-o și din pliantul luat la intrarea în muzeu. Este o variantă a Afroditei, sculptată de Praxiteles, celebrul sculptor grec. Ne-au impresionat, de asemenea, busturile zecilor de împărați romani, a renumiților filozofi, printre care l-am recunoscut imediat pe „prietenul” meu Socrate, bustul lui Cicero, (renumitul orator roman) și am admirat câteva mozaicuri în culori, printre care și pe cel cu un porumbel, adusă de la Villa lui Hadrian din Tivoli. (mozaicul a fost una din artele preferate de romani și răspândită în întregul imperiu). În „Sala delle colombe” am admirat, printre alte statui și pe cea a fetiței cu porumbel („Fanciulla con colomba”). În „Sala Împăraților Romani” tronează în mijlocul ei, șezând, „Statue of Helena, mother of Constantin”, din marmură albă, una din grupul statuilor primite de la Vatican, dăruite de Papa Pius al 5-lea, în anul 1566.

Am avut o mare surpriză și bucurie să văd, în aceeași sală, două dintre statuile despre care știam și pe care le văzusem doar în imagini. Este vorba de statuia lui „Amore e Psiche” și de „Galata Morente” (sau „The Dying Gaul” – Gladiator murind, sau rănit, sau dându-și sfârșitul). Este una din lucrările foarte apreciate de criticii de artă, și pe bună dreptate. Capul statuii, corpul căzut și sprijinit într-o mână, expresia feței în suferință este atât de bine săpată în marmură, încât nu poți să nu te oprești câteva minute și să nu te minunezi de talentul autorului. Despre autor nu se știe mai nimic. Se pare că a fost comandată în antichitate, de Attalus I din Pergamon, sculptorului curții dinastiei sale, pentru a sărbători victoria asupra galatenilor. Datorită frumuseții ei statuia a fost, în perioadele următoare, copiată, prin reproducere, de mulți artiști. Replici ale ei se pot vedea la Londra, Cambridge, Berlin Praga, Stocholm, Veneția sau Carrara.

Trebuie să spun că am remarcat peste tot în muzeele vizitate, în săli sau pe coridoare, frumusețea laborios structurată și casetată a plafoanelor care, ele însele, sunt remarcabile opere de artă. În sala numită „Sala del Fauno” – (faun, -în mitologia romană-, centaur, -în cea greacă), printre alte exponate și pe mijlocul ei, am văzut și admirat statui din marmură roșie antică ale unor fauni (unul bătrân, trist, și altul tânăr, foarte bine dispus), care datează din sec. 2, d.Hr. Mi-au plăcut, de asemenea, câteva busturi care, nu știu cum au fost realizate, dar sunt executate din două, sau chiar trei tipuri de marmură cu striații, astfel încât veșmântul se distinge, dând impresia de țesătură colorată.

După câteva ore bune petrecute în cele două muzee capitoline, am coborât din nou în subsol și, traversând tunelul subteran în sens invers, am revenit la parterul primului muzeu ca să ne ridicăm bagajele lăsate „sub cheie”, în dulapurile casetate din camera de la intrarea în muzeu.

Cu picioarele obosite, dar cu bucuria de a fi văzut atâtea frumuseți, ne-am întors cu metroul la hotel, nu înainte, însă, de a ne bucura de o pizza gustoasă servită la un restaurant din apropiere. Despre pizza italiană am aflat, de la chelnerul care ne-a adus-o și pe care l-am întrebat de ce nu avem și un sos picant (sau dulce), că italienii nu o consumă cu nici un fel de sos, pentru a nu strica savoarea naturală a ingredientelor ce se amestecă. Spunându-i că la noi, în România, pizza se servește însoțită de sosuri, ne-a răspuns: „- La vostra pizza non è una vera pizza !” (i-am dat dreptate, pizzeriile noastre au rețeta după modelul celor din America; asta nu înseamnă că nu sunt gustoase și-ale noastre).

---

VIZUALIZĂRI: 3108 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI