De la Cascada Urlatoarea din Busteni catre Jepii Mari

TIPĂREȘTE

Zapada se topise cu ceva timp in urma, doar pe crestele muntilor se mai zareau cateve petice albe, soarele zambea cu generozitate si, pe nesimtite, gandul mi-a zburat din nou spre muntele catre care ma indrept, de regula, in weekendurile senine. Nu ma pot lauda cu o experienta vasta sau ture de zile intregi pe culmile maiestuoase ale muntilor dar nu am dat niciodata inapoi de la drumetii mai scurte sau mai lungi… Cu toate acestea, in Bucegi nu fusesem niciodata. Aglomeratia si traficul de pe DN1 dar si vremea schimbatoare ma faceau, de fiecare data cand faceam planurile de munte, sa aleg altceva. De data aceasta insa vroiam sa ajung neaparat la Cascada Urlatoarea. Stiam ca este un traseu usor, poate chiar prea usor, dar ca, odata ajuns acolo, nu ai cum sa te plictisesti.

Traseul, foarte bine marcat, incepe din spatele telecabinei din Busteni. Trag cu nesat in piept aerul proaspat de munte si mult mai curat decat cel din Brasov si ridic cu teama ochii spre cer. Rasuflu usurata constatand ca niciun nor nu umbrea muntii (inca...). Ne invartim putin prin zona, ma duc intr-o doara pana la telecabina mirata ca nu e niciun picior de turist si aflu curand explicatia: revizie tehnica. In acel moment se apropie de noi un domn si ne intreaba unde vrem sa ajungem. Ii spun de cascada, el rade cu superioritate si, in timp ce imi arata un grup de copii de scoala care, mai mult ca sigur, se indreapta in aceasi directie, ne propune sa mergem cu el cu masina pe un traseu off-road spre Pestera Ialomitei... Ma uit neincrezatoare la el, dau din cap ca nu, eu vreau sa vad cascada fie ce-o fi si plecam mai departe. La intrarea in padure cateva placute ne avertizeaza ca suntem intr-o zona frecventata de ursi. Nimeni din jurul nostru nu da atentie, cred ca am fost singura care am stat sa citesc toate placutele si indicatoarele. Ajungem din urma grupul galagios de copii care, ma gandesc eu, alunga cu siguranta orice Mos Martin si ne continuam drumul catre cascada pe punctul rosu.

Poteca incepe sa se ingusteze si sa urce treptat. La un moment dat apare si o scurtatura dar, cum este mai abrupt, prefer sa imi pastrez energia pentru mai tarziu. Ne indepartam in cele din urma de micutii salbatici care tipau cat ii tinea gura si, pentru cateva clipe, reusesc sa aud ciripitul pasarelelor. Fericirea nu tine insa mult timp pentru ca din sens opus alte glasuri isi vestesc prezenta. Nu am ce face si ma uit la felul cum erau „echipati” tinerii: tenisi din panza, sandalute, posetute si ma gandesc ca, intr-adevar, traseul trebuie sa fie foarte usor. Ne continuam drumul calauziti de „trilul” telefoanelor mobile care rasuna in intreaga padure... La un moment dat drumul se bifurca: in dreapta, pe linia albastra continua spre Jepii Mari si Cabana Piatra Arsa si spre cascada continua pe punctul rosu tot inainte.

Traversam, pe rand, Vaile Urlatoarei Mari si Mici si peisajul este spectaculos. Paraul isi croieste drum in stanga noastra lovind cu putere pietrele intalnite in cale, prevestind spectacolul maret de mai sus. Drumul este in continuare usor, doar unele portiuni sunt mai inguste si trebuie sa mergi mai cu grija pentru a nu aluneca in vale. Dupa putin timp auzim deja vuietul cascadei, semn ca suntem aproape. Nu zarim insa nimic inainte, drumul continua sa serpuiasca, doar cand auzim larma binecunoscuta imi dau seama ca am ajuns. La cascada, aglomeratie mare. Trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare pentru a putea face cateva fotografii pentru ca exact atunci cand crezi ca esti singur tocmai atunci te trezesti cu o mana in cadru. Cascada nu poate fi admirata in toata splendoarea sa pentru ca in fata sa se gaseste un panou de protectie. Acest fapt insa nu este un obstacol pentru „temerarii” care se aventureaza pe stancile din apropierea sa pentru a surprinde caderea impresionanta a apelor. Aveam sa aflu de-abia seara, cand am ajuns acasa, ca un tanar chiar a cazut de la 15m in apele involburate, fracturandu-si coloana…

In apropierea cascadei sunt amenajate cateva masute si bancute unde iti poti trage sufletul iar cei care au venit fara „provizii” pot gasi la vanzatorii ambulanti dulciuri, racoritoare si chiar si doze de bere. Nu ramanem prea mult si ne hotaram sa mai exploram putin zona. Poteca din dreapta cascadei urca pieptis, sunt mai multe ascunzisuri de unde poti admira inaltimea cascadei si vederea de sus este impresionanta. Zgomotul vocilor de jos se pierde si de-abia aici incep sa simt putin din farmecul naturii.

Revenim la poteca principala si, dupa ce ne foim putin prin padure, dam in poteca cu triunghi albastru ce urca spre Jepii Mari si apoi catre Cabana Piatra Arsa. Era in jur de amiaza, vremea era in continuare buna si ne hotaram sa mai facem cativa pasi. Drumul este in continuare usor, poteca destul de lata, parca nu simteam in timp ce urcam. In jur, tacere apasatoare. Vuietul cascadei a ramas in urma, acum singura provocare o constituie doar culmea muntelui care imi parea atat de aproape. Poteca serpuieste insa fara incetare, jucandu-se parca cu noi, creandu-ne senzatia ca dupa fiecare cotitura suntem tot mai aproape. Pe masura ce urcam, insa, drumul devine tot mai greu si apare si primul obstacol: o portiune din poteca este acoperita in intregime de zapada care ne vine aproape de genunchi iar in stanga, o vale care nu stim cat de adanca este. Intram in zapada cu grija, sprijinindu-ne in niste toiage improvizate. Privesc doar inainte, ma bucur ca nu alunec si rasuflu usurata dupa ce ajung in partea cealalta. Poteca cea jucausa continua sa ne amageasca dar deja eram hotarati sa ajungem cat mai aproape de piscurile semete ce stralucesc in soare. Mi se pare ca pe o stanca zaresc cioplit un chip de batran, un tablou frumos creat de natura.

Mai avem putin insa oboseala incepuse sa isi spuna cuvantul. Ma uitam neincetat la ceas gandindu-ma ca in cel mult o ora ar trebui sa ajungem pe platou si am avea timp suficient sa ne si intoarcem fara graba. Mai trecem peste inca o portiune cu zapada, poteca se ingusteaza si devine tot mai abrupta si mai alunecoasa, pentru ca, mai apoi, sa fie inghitita de zapada. Urc mai mult pe orizontala incercand sa ma agat de iarba inghetata dar odata ce am ajuns sus primul impuls a fost sa ma intind pe pamant si sa privesc cerul. Mi-a luat cateva minute bune pana cand am avut curajul sa privesc in jurul meu. Ghiceam prapastia care se casca in stanga platoului si ma simteam mica in fata maretiei naturii. Se innorase intre timp, vremea se putea schimba oricand si stiam ca ploaia ne-ar ingreuna foarte mult drumul de intoarcere. Deodata, insa, am auzit voci in apropiere. Nu-mi dadeam seama de unde veneau pentru ca in fata noastra nu era decat o stanca. Dar dupa ce am privit mai atent am observat ca drumul continua pe la baza stancii, chiar pe langa prapastie si de acolo veneau inspre noi doi tineri.

Hotarasc ca e mai bine sa ne intoarcem impreuna cu ei, cu gandul la portiunile grele care ne asteptau. Arunc o ultima privire batranului munte si incepem sa coboram incet, incercand sa prelungim, parca, fiecare clipa ce avea sa ne aduca, din nou, in agitatia cotidiana. Acum insa mi-e sufletul plin de energie si incredere si nimic nu-mi poate tulbura linistea. Este acelasi sentiment de putere pe care il simt de fiecare data dupa ce ma intorc din inaltul muntelui si care imi da forta in viata.

Admin, te rog sa adaugi acest "Vis” ca fundal muzical:http://www.trilulilu.ro/etravel/14bd2170b6915b

Multumesc

---

VIZUALIZĂRI: 6851 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI