Hainburg, povestea de la hotar

TIPĂREȘTE

Soarta micului oraş Hainburg an der Donau este soarta unui oraş de frontieră. Aflat lângă hotarul dintre Austria şi Slovacia, la 50 de kilometri de Viena şi 15 de Bratislava, este adesea nebăgat în seamă căci ochii turistului scrutează orizontul în căutarea unor locuri celebre, cu muzee şi legende, cu parcuri şi restaurante, locuri pe unde au trecut oameni faimoşi, locuri cu rezonanță în trecut dar şi cu inițiative în prezent. Şi cum ar putea concura Hainburgul cu Bratislava, care în cele două decenii şi jumătate de la căderea "cortinei de fier" s-a transformat într-o adevărată capitală europeană, sau cu Viena, una dintre cele mai spectaculoase oraşe de pe continent. Totuşi povestea acestei mici urbe care contine eroism, tragedie, artă, are ceva pentru fiecare vizitator care nu vrea să se întoarcă de aici cu tolba memoriei goală.

Istoria localității începe înainte de apariția fortului construit de romani, fort destinat a apăra oraşul Carnuntum (astăzi rămas doar un mic şi uitat sat, Petronell Carnuntum). O plimbare prin oraş porneşte cel mai bine de la Wienertor, Poarta Vienei, ridicată în sec. al XIII-lea, în două etape, căci banii nu veneau uşor. Înaltă de vreo 20 de metri, la care se adaugă şi acoperişul de încă 10 metri, este considerată astăzi cea mai mare poartă medievală din Europa. Dar dacă masivitatea ei era benefică pentru apărarea locuitorilor oraşului medieval, în schimb pentru şoferii din zilele noastre este un real chin. Lărgimea ei este doar pentru o bandă, astfel că a fost nevoie de instalarea unui semafor pentru a stăvili orice lipsă de răbdare. În incintă este organizat muzeul oraşului, unde însă o uşă straşnic ferecată mi-a stat în drum. Este de mirare că muzeul unui oraş cu o istorie îndelungată are sediul doar în poarta lui, fie ea şi cea mai mare din Europa.

Plimbându-te pe strada principală, care străbate întreg oraşul, este imposibil să nu remarci grija pentru păstrarea arhitecturii din evul mediu sau din perioada imperială. Locuințe din zona centrală, odinioară cu stăpâni mult mai înstăriți, scot în evidență elementele gotice sau baroce care le caracterizau. Ce-a fost vechi şi s-a păstrat trebuie îngrijit şi arătat atât vizitatorilor, cât şi urmaşilor. Pentru austrieci este un deziderat pe care-l duc la îndeplinire pe tot cuprinsul țării.

Citisem că originile familiei lui Joseph Haydn, celebrul compozitor austriac sunt în Hainburg şi că aici, între 1738 şi 1740, a făcut primii paşi în studiul muzicii. Cei din oraş nu au uitat şi există o fântână dedicată lui Haydn şi o placă amintind de şederea lui, dar din păcate nu am reuşit să găsesc nici una dintre ele.

În piața principală a oraşului biserica Sf. Apostoli Filip şi Iacob, fără a excela în dimensiuni, dezvăluind astfel caracterul modest al locuitorilor, apare zveltă şi eleganta precum o prințesă din filmele bunicilor. Clădită cu aproape opt sute de ani în urmă, în 1236, în epoca dezvoltării Hainburg-ului, servea drept lăcaş de rugăciune, dar şi ca depozit de valori pentru negustorii din împrejurul ei. Patru secole şi jumătate mai târziu moda alambicatului baroc ajunge şi aici, iar biserica va căpăta o nouă înfățişare, aşa cum o vedem şi noi astăzi. Câțiva metri mai departe este Coloana Fecioarei Maria (Mariensaule), o bijuterie rococo creată în 1749 şi demnă de a fi amplasată chiar şi în Viena. Este înconjurată cu statui, din vârf veghind cea a Mariei, încoronată drept stăpână a cerului. O bogație de ornamente încadrează basoreliefuri reprezentând scene din viața Fecioarei.

Din piață paşii îmi sunt purtați spre Dunăre, pe Blutgasse. Pentru călătorul de azi numele străzii ("Sângelui") pare o chichiță de marketing turistic, în realitate este o dureroasă aducere aminte a zilei de 12 iulie 1683. Cu trei zile înainte de începerea asediului Vienei tătarii din avangarda oştii lui Kara Mustafa atacă Hainburg-ul, un oraş înconjurat de peste doi kilometri de ziduri înalte şi puternice, cu cincisprezece turnuri de pază. Apărătorii fortificației refuză să se predea dar sunt copleşiți de forțele Semilunii. Răzbunarea otomanilor este groaznică, ei măcelărind aproape toți locuitorii găsiți. Cronicarii epocii povestesc cum pe străzile în pantă care coborau către Dunăre sângele curgea şuvoi. Fumul caselor incendiate s-a risipit de mult şi nu se mai simte mirosul de praf de puşcă. Împreună de o familie de austrieci, credincioşi vehiculului cu doua roți acționat de pedale, mă opresc la Fischertor (Poarta pescarului), bucuros de umbra plăcută pe care o oferă străzile înguste. Poarta era cea mai nouă din sistemul de fortificații al oraşului, fiind zidită la sfârşitul anilor 1200.

De-a lungul Dunării linia ferată este amplasată la înălțime, susținută de picioare de pod rezistente. Construcția datează de dinaintea realizării noilor ecluze de la Freudenau şi Gabchikovo care au regularizat destul de mult nivelul fluviului. Un hotel modern, într-o fostă fabrică de țigări, dintr-o fostă mînăstire este clădirea nouă cu aer habsburg care veghează faleza. Se vede spiritul de bun gospodar al unor edili mari dintr-un oraş mic. Ajung la Turnul de apă (Wasserturm sau Goetzenturm), poate cel mai frumos dintre toate, cu o forma octogonală şi înzestrat în ultimii lui ani cu un acoperiş ascuțit. Din nefericire la ultimul etaj ferestrele duble, romanice, au fost parțial astupate.

Mă întorc din nou în oraş şi descopăr că Ungartor (Poarta ungară) a rămas o simplă poartă pentru pietoni, traficul auto fiind dirijat prin nişte decupări mari care s-au practicat în zidul de alături. Poarta este cea mai veche a oraşului, datând din 1230 şi aparținând stilului romanic, deşi cred că înfrumusețarea ei a fost ultima grijă a constructorilor.

Obiectivul de final pe ziua de astăzi este cetatea din vârful dealului. Drum molcom, adăpostit de arbori umbroşi, mă duce paralel cu zidurile oraşului până la Heldenturm (Turnul eroilor). În zare se vede calcarosul Braunsberg, pe jumătate despădurit, culmea golaşă veghind trecerea Dunării spre Slovacia de lângă Devin.

Veche cetate Haimoburg mă întâmpină cu ziduri cenuşii, aparent părăsite. Aparent, căci este înzestrată cu o instalație de iluminat modernă, pentru a bucura ochii privitorilor din oraş la ceas de seară. Construită la mijlocul veacului al XI-lea din ordinul lui Heinrich al III-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, a avut tăria de a câştiga respectul şi a impune obediența atât autohtonilor cât şi alogenilor. Ea a văzut şirurile lungi de ieniceri ai sultanului Soliman Magnificul în 1529 la primul asediu al Vienei şi a văzut iaraşi steagul verde al sultanului Mehmed al IV-lea venit pentru al doilea asediu al Vienei din 1683. Chiar oastea neagră a regelui maghiar Matei Corvin, alcătuită cu precădere din mercenari a ajuns sub zidurile cetății în 1482, dar a ridicat asediul în schimbul sumei de 3000 de guldeni. Cu sprijinul voluntarilor, care îngrijesc locul din 1975, unele clădiri din interiorul zidurilor s-au refăcut. Aşa că am putut vedea micuța capelă sf. Pancrațiu, locul unde într-o zi de februarie, în 1252, Premysl Ottokar von Bőhmen se căsătorea cu Margareta von Babenberger, văduva regelui Heinrich al IV-lea al Germaniei, o alianță evident impusă de obligații. Ottokar va deveni un an mai târziu rege al Boemiei şi va fi cunoscut drept "regele de fier şi aur". Cei care au vizitat Praga i-au zărit locul de odihnă în catedrala St. Vitus.

Am trecut de multe ori pe lângă bătrânul oraş Hainburg an der Donau, un oraş liniştit dar cu o istorie zbuciumată, şi abia acum am reuşit să-l vizitez. Cum spuneam, mirajul capitalelor din vecinatate este prea puternic. În prezent principalii turişti sunt vienezii ieşiți la aer curat cu bicicleta. Autocarele trec cu viteză pe autostrada dintre Viena şi Bratislava şi navele de pasageri se grăbesc spre aceleaşi oraşe cu gândul de a acosta la timp. Hainburg nu are ceva sclipitor, ceva magnetic cu care să atragă, iar lupta pentru turişti este aprigă în Austria. Totuşi, dacă vă aflați în apropiere cu maşina şi vreți să beți o cafea sau doar să luați o gură de aer proaspăt opriți pentru scurt timp aici şi încercați să-i citiți amintirile.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1314 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI