Düsseldorf sau unde sunt berăriile de altădată

TIPĂREȘTE

La fel ca în Kőln şi în Düsseldorf „Altstadt” este o strategemă a specialiştilor în marketing turistic. Încorsetat de clădiri moderne, vechiul centru al oraşului nu prea păstrează din înfățişarea de odinioară. Bombardat intens de raidurile aviației aliate în cel de-al doilea război mondial urbea a fost reconstruită mai mult sau mai puțin fidel. Atunci estetica a făcut loc necesarului, cu păstrarea respectului pentru bunul-gust. Dar în ultimii ani atacul agresiv al modernului crează noi şi noi breşe în imaginea idilică, medievală a centrului. Firme luminoase amintesc de țări mai apropiate sau mai exotice, căci Düsseldorful este un oraş cosmopolit. Reclame atrăgătoare prezintă ultimile gadget-uri apărute, căci el este şi un oraş în perpetuă upgradare. Însă mulțimile de turişti care năvălesc zi de zi, aduşi de avioane, trenuri, autocare sau vase de croazieră nu iau în seamă astfel de amănunte insignifiante. O porție de mâncare aburindă şi bere, bere din belşug, este tot ceea ce trebuie. Astfel, în ciuda repetatelor primeniri ale caselor, care aproape că realizează o tranziție de la Altstadt la Neustadt, cea considerată a fi "cea mai mare terasă din lume" este întotdeauna plină ochi, indiferent de anotimp.

Am pornit spre Altstadt, fosta zonă veche a Düsseldorf-ului, cu setea în cuget şi-n simțiri. Hotărâsem cu câteva zile înainte subiectul şi conținutul review-ului şi stabilisem un plan riguros de bătaie. Unul dintre simbolurile oraşului, motiv de rivalitate cu vecinii din Kőln, este bere locală altbier. Rețete păstrate cu sfințenie din moşi-strămoşi şi respectate cu strictețe de strănepoți au făcut ca cinci fabrici de bere să continue activitatea cu succes până astăzi. Şi urmând exemplul super-detectivului Nick Carter, care făcuse turul berăriilor din Praga, am purces la un tur lejer al celor cinci veterane din Düsseldorf. Dorind să găsesc în siguranță drumul spre "casă" am limitat din start numărul de pahare la două pentru fiecare local.

Prima haltă este "Zum Schlüssel", o berărie care mă întâmpină cu sloganul "mănâncă ce ai, bea ce este limpede, spune numai adevărul" scris sus pe frontispiciu. Interiorul vrea să amintească de atmosfera de pe vremuri, dar albul zidurilor este prea nou şi prea imaculat. Lemnăria şi ea este cu lacul proaspăt, iar podeaua străluceşte de curățenie. Pereții sunt acoperiți cu gravuri "de epocă", în spatele meu stă înrămat un meniu străvechi, iar simbolul firmei, cheia, este văzut peste tot. Nelipsitul fum de țigară nu-i prezent, deşi înăuntru este multă lume. Pentru a degusta berea oferită poți folosi trei modalități: aşezat (numai dacă vrei să şi mănânci), sprijinit (de fapt semiaşezat pe un raft situat la vreo 70-80 de cm față de podea) sau stând în picioare. La ora când am sosit eu abia am găsit o jumătate de metru de tejghea liberă pe care mi-am aşezat coatele cu un aer de proprietar. În jur se mânca şi bea pe rupte, o armată de chelneri executând piruete sau zig-zag-uri, cărând farfurii, dar mai ales pahare de bere. Însă aici aglomerația nu influențează servirea promptă. Un "ober" mai trecut, ca vârstă, mi-a aruncat rapid o privire întrebătoare. Răspunsul meu a fost cu un deget în sus. Arătătorul bineînțeles, nu mijlociul, căci nu discutam politică. Două minute mai târziu un pahar plin cu bere îmi ținea tovărăşie. La fel ca la Kőln, se bea cu paharul nu cu halba. Gustul berii este net diferit de pils fiind mai puțin amărui, dar nici cu berea neagră din Bamberg nu se aseamănă, şi culoarea aduce cu a unei băuturi răcoritoare al cărei nume nu vreau să-l scriu. Al doilea pahar a venit de la sine, schimbul de priviri ținând loc de comandă. Socoteala se notează simplu pe cartonul care stă sub pahar, iar prețul este de doi euro recipientul care are 200 ml. Ştiu, mic precum prețul.

Pornesc mai departe şi după ce traversez faimoasa KÖ allee cu ale ei magazine dedicate snobilor şi bogătaşilor mă strecor spre Oststrasse numărul 123, unul dintre locurile unde se vinde berea Schumacher Alt. "Alt", adică "vechi", a devenit deja un titlu de noblețe. Tradiția acestei beri porneşte de la 1839 de la berarul Johannes Matthias Schumacher. Şi dacă paharele se sparg şi zidurile cad în ruină, în schimb berea bună străbate vremurile. Şi berea Schumacher Alt este o astfel de bere. Cârciuma de pe Oststrasse nu-i în centrul istoric, ci mai mult în cel geografic, deci clienții sunt în general vecinii şi autohtonii. Astfel că am găsit-o la ceas de amiază fără a fi plină cu meseni înfometați. Dar atmosfera contrasta teribil cu frigul de afară. Nu a existat nici un impediment în a primi iute un pahar plin cu licoarea brună. N-am putut să-mi dau seama de diferența față de berea " Zum Schlüssel" nici după al doilea pahar, aşa că am rămas să admir arhitectura interioară. Mobilier din lemn vopsit în culoarea berii locale, cu aspect îmbătrânit, tablouri vechi înfățisând Düsseldorf-ul de demult sau membrii ai familiei Schumacher, totul te ducea cu gândul la Germania germanilor şi nu la cea turistică sau a imigranților.

După atingerea acestui punct autorul a pornit să viziteze un muzeu despre care poate va scrie vreodată. Vizita nu a fost fortuită, ci planificată din timp, căci capacitatea lui de a acumula bere este totuşi limitată, iar următoarele obiective trebuiau tratate "obiectiv".

Refăcut fizic si psihic, mă întorc în inima centrului vechi al oraşului. În locul unde Marktstrasse se întâlneşte cu Rheinstrasse am găsit unul dintre localurile Uerige. Deviza acestei berării, născută în 1862, este: "Orice, numai vechi să fie". Mesele amplasate pe trotuar în fața cârciumii erau pline, consumatorii neluând în seamă frigul ci doar conversațiile însuflețite. Intru cu sfială, căci nu speram la un loc liber la căldură. Chiar lângă uşă era însă un spațiu disponibil. Era vorba de câțiva centimetri pătrați lângă un raft îngust, bun doar să-ți laşi paharul să se odihnească. În rest erai liber să stai drept ca bradul lipit de perete. Un chelner cu obişnuita tavă rotundă cu găuri pentru pahare opreşte lângă mine şi-mi lasă o măsură. Comanda şi acceptul ei au fost strict vizuale, semn că "ober"-ul ştie meserie, iar clientul vizitează şi alte instituții pe lângă muzee. Încăperea alăturată părea destinată celor care doreau să mănânce şi mai avea doar câteva locuri neocupate. Aspectul era plăcut, în culori calde care te îmbiau la staționare, geamurile cu vitralii sau scaunele cu pernițe, dovedind grija ca vizitatorii să rămână cât mai mult. Dar în vacarmul vesel, pe care n-ai cum să-l întâlneşti într-o bibliotecă, un zgomot de clopot s-a făcut auzit urmat de uralele mesenilor. Era dat cep la un alt butoi şi noile comenzile începeau. Am cerut o a doua bere şi paharul fiind schimbat o nouă dungă trasată cu creta pe perete a apărut.

Am încercat să intru şi la berăria Kurzer, dar prin geamurile translucide se vedeau scaunele cocoțate pe mese, semn că se pregăteau pentru altceva, nu pentru primiri. Am reorientat busola spre "Im Füchschen" (La Vulpița), ultima cârciumă din program, fiindcă "oboseala" mă cam cuprindea. În acest loc, pe strada Ratinger, s-a născut berea Füchschen Alt, bere neagră aşa cum cere tradiția oraşului. Formula secretă de producere a berii datează din 1848. Se vede treaba că nu toată lumea era interesată de revoluții în acel an. De cum m-am apropiat am avut un sentiment de nelinişte, căci mulți intrau şi nimeni nu ieşea. Momentul ales vizitei a fost ales cum nu se poate mai prost, înăuntru nefiind nici un loc. Dar cum trebuia să-mi fac datoria am reuşit să obțin o bere, afară, în frig, în picioare. Combinația aceasta nefiind atractivă pentru mine am băut berea cât de repede am putut şi m-am străduit să intru înapoi să fac măcar o poză, pentru colecție.

În Düsseldorf sunt o grămadă de magazine, operă, teatre, mai multe muzee de artă bine închegate, un muzeul al filmului, unul al ceramicii (excelent), chiar şi unul mic destinat navigației pe Rin. Dar înainte de toate, aici vii să bei altbier, berea neagră tradițională, la cea mai mare terasă din lume.

Să aveți o bere bună în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2442 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI