Pe Vecht, departe de lumea dezlănțuită

TIPĂREȘTE

Olanda este o țară frumoasă, dar atunci când soarele de primăvară îndrăzneşte să zâmbească este cu adevărat strălucitoare. Într-o astfel de zi, când doar câțiva nori pufoşi şi inofensivi îşi mutau locul pe boltă jucându-se de-a v-ați ascunselea cu soarele, mi-am luat bicicleta şi am plecat să descopăr noi locuri ascunse mie până acum.

Am demarat dintr-un punct situat pe canalul Amsterdam - Rin, în apropiere de capitala Olandei, un loc al cărui nume este dat doar de o bornă kilometrică nautică.

Am pornit de-a lungul canalului mai sus amintit, inaugurat în 1952 şi considerat astăzi cea mai aglomerată rută navală din vestul Europei. Artera care leagă Rinul de Amsterdam poate fi asemănată cu bulevardul Magheru la ore de vârf. Deşi are farmecul unei autostrăzi, însoțesc canalul pentru câțiva kilometri, pentru ca apoi să-l abandonez în favoarea unui şantier destinat a construi un nou pod. Pista pentru biciclişti fiind considerată sacră în Olanda, reuşesc să depăşesc şantierul fără probleme şi schimb direcția uşor către est.

Intru în plină viteză în orăşelul Weesp şi ținănd cont de firmele noi care m-au întâmpinat nu mă aşteptam să întâlnesc un centru istoric, cu clădiri vechi de câteva secole. Prima care îmi atrage atenția este biserica Sf. Laurențiu, înaltă şi ascuțită ca o suliță. Cafeniul cărămizilor ii dă un aer sobru şi nici nu-i de mirare, fiind dedicată credinței protestante. Dintr-o notă informativă, scrisă evident pentru turişti, aflu că datează din sec. al XV-lea, dar probabil a suferit modificări la exterior, căci pare dintr-o altă perioadă. Râul Vecht şi canalele care se desfăşoară precum o pânză de paianjen au transformat oraşul într-o atracție turistică. Dar observ că este una dintre cele rezervate olandezilor. Nu văd maşini cu număr străin, nici măcar de Germania. Weesp este un paradis al iubitorilor navigației şi dovada o reprezintă întreaga flotă de iahturi, cu vele sau fără, şi bărci, cu motor sau fără, care se află răspândită peste tot. Traversez orasul şi remarc prezența multor restaurante, baruri şi cafenele, multor terase, unele amplasate chiar lângă apă. Traficul este aproape inexistent şi o atmosferă pacifică domneşte pe străzile oraşului de parcă toată lumea şi-ar fi propus să-şi bea cafeaua în acelaşi timp. Vechea primărie este transformată într-un muzeu dedicat porțelanului care s-a fabricat aici, dar din păcate este închis. Printre atracțiile Weesp-ului se numără trei mori de vânt în continuare fotografiate de cei în trecere prin oraş. Şi dacă pe cea numită "Cocoşul" am văzut-o de la distanță, până la "Prietenia" şi "Unitatea" chiar am pedalat ca să le imortalizez mai de aproape. Deoarece olandezii sunt oameni practici, ele încă prestează, căci vânt este din belşug pe aici. Din oraş nu lipseşte nici măcar podul batant, pe care toți îl recunoaştem din tablourile acelui nebun genial numit Van Gogh. În apropiere se găsesc şi două forturi din cunoscuta linie de apărare a Amsterdam-ului, linie defensivă care totuşi nu a fost folosită decât în scopuri turistice. Am văzut mai multe dintre ele şi recunosc că nu ies în evidență prin ceva spectaculos. Cum un domn amabil mi-a spus că forturile nu se pot vizita mi-am continuat excursia.

Şi am continuat urmărind mai mult sau mai puțin cursul râului Vecht, peisajul oferit de casele de vacanță, morile de vânt sau fermele de animale evidențiind imaginea Olandei reale, a celei pe care turiştii în general n-o văd. Verdele crud prezent peste tot, pătat de floricele albe, copacii înmuguriți sau cirezile de vaci nu sunt ceea ce vor vizitatorii să vadă, ei fiind interesați mai mult de câmpurile de lalele şi cafe-shop-urile cu marihuana. Vecht-ul poate este un râu firav pe hartă, dar în realitate are un trafic destul de intens. Bărci de toate dimensiunile îl brăzdează în sus şi-n jos, olandezii fiind navigatori pasionați şi-n timpul liber. Multe locuințe amplasate pe pontoane, amarate de-a lungul râului sau pe canalele lăturalnice îmi amintesc că Olanda a fost din totdeauna a oamenilor care trăiesc aproape de natură, care iubesc apa şi pădurea.

Mă abat spre Nigtevecht, o altă mică localitate aflată pe malul canalului Amsterdam - Rin. Aceleaşi case prospere înconjurate de grădini şi un mic port pentru ambarcațiuni sportive caracterizează locul. Pe celălalt mal al canalului, mascat de iarbă, se desluşeşte silueta bondoacă a fortului Nigtevecht, neinopinat de zeci de ani decât de grupuri de copii veniți în vizită.

Folosesc din nou micul bac pentru a traversa Vecht-ul şi alături de foarte mulți olandezi pornesc spre Nederhorst den Berg. Ce caută cuvântul "berg", adică "munte" în numele acestui sat aflat la câmpie nu-mi imaginez. Atmosfera rămâne patriarhală, netulburată decât de chiotele unor țânci care aleargă precum sateliții în jurul mamelor, nişte doamne poate cam supradimensionate. Singurul fapt inedit îl reprezintă apariția unor lame într-un țarc. Din păcate sau mai bine-zis din fericire nu se apropie pentru a poza. Căci n-am auzit lucruri frumoase despre comportamentul lor în prezența străinilor. Şi dacă acum doi ani am văzut în curtea unui gospodar o cămilă, acum am văzut două lame şi astfel încep să găsesc noi valențe dragostei olandezilor pentru animale.

Parcursul urmează o traiectorie sinusoidală, parcă vrând să se ia la întrecere cu meandrele Vecht-ului. După o cireadă de vaci, care-mi pozează cu dezinvoltură de parcă le-aş fi spus că reprezint "Animal Planet", întâlnesc două mori de vânt. Latura artistică a proprietarilor este mai mult decât evidentă, ambele arătând pregătite pentru expoziție, cu vopseaua proaspătă şi iarba tăiată împrejur. Un şurub de pompă uriaş stă mărturie a utilizării cu succes a forței vântului la desecări.

Satele par dezlânate, mai mult o adunătură de gospodării izolate, separate de loturi mari destinate agriculturii şi de canale, foarte multe canale. Nivelul apei în acestea este atent monitorizat şi reglat prin stăvilare de toate dimensiunile. În Olanda istoria controlului apei, a îmblânzirii acesteia, este veche, confundându-se cu istoria țării.

Încet, încet, ajung la Breukelen, prezența oraşului fiindu-mi semnalată de câteva locuințe elegante, adevărate palate, înconjurate de pajişti şi protejate de cursuri de apă. Porțile maiestoase rămân însă zăbrelite, vizitatorii inoportuni nefiind agreați. Conacele negustorilor bogați au apărut aici de câteva sute de ani, locul fiind uşor accesibil atât din Amsterdam, cât şi din Utrecht.

Nu veți găsi Breukelen pe harta Europei şi pe harta Olandei apare ca un simplu cerculeț, dar el este cel după care a fost botezat mult mai cunoscutului Brooklin, cartier al New York-ului. Deci exemplul Haarlem-ului nu-i singular. După ce cutreier pedestru zona centrală, cu strădute înguste, flancate de magazine de tot felul, şi o mică piață plină de terase, îmi iau bicicleta pentru a vedea cele două castele de aici.

Castelul Nijenrode are o istorie care începe în 1275 şi cuprinde o transformare de la stilul medieval la renascentismul olandez, iar de la acesta la o ruină fumegandă, datorată unui incendiu produs de oştile franceze aflate prin zonă. Este refăcut, dar îşi schimbă de mai multe ori proprietarul până după a doua conflagrație mondială când devine institut de învățământ superior, astăzi sub numele Universitatea Nyenrode. Motiv pentru care nu m-au lasat să intru să fac câteva poze. Arată cu adevărat ca un castel, cu ferestrele protejate de obloane viu colorate, cu un turn impunător la intrare şi înconjurat de şanț cu apă.

Locul unde este castelul Gunterstein părea a fi blestemat. Două castele ridicate aici avuseseră o soartă crudă, unul fiind distrus total, altul incendiat. De francezi evident. Ruinele celui de-al doilea sunt până la urmă cumpărate de o văduvă bogată şi în locul lor a fost ridicat la sfârşitul sec. al XVII-lea şi al treilea castel, în stilul clasicismului olandez. Adică nu arată precum Branul sau Peleşul, ci ca o locuință somptuasă. Urmaşii văduvei încă locuiesc la castel şi poate acesta este cauza pentru care nu se vizitează, dar parcul castelului este deschis publicului.

Am pedalat urmărind mai departe cursul Vecht-ului, apoi am deviat spre est pentru a găsi Fortul Tienhoven. Fortul este situat pe o insuliță înconjurată de apele liniştite ale unui canal. Era năpădit de vegetație şi cam dărăpănat. Trecerea anilor şi intemperiile au făcut ceea ce proiectilele inamice n-au reuşit.

Am hoinărit într-o zonă mai puțin căutată de turişti şi total ignorată de agențiile de turism. Aici am avut ocazia să cunosc Olanda de ieri şi pe cea de astăzi. Afişele şi reclamele vă vor prezenta în continuare gogoşi umflate ca Volendam, Districtul roşu, Muzeul diamantului, dar fiecare vizitează ce-i place. Totuşi pe FB este mult mai apreciată o poză făcută în costum tradițional olandez la Volendam (deşi doar turiştii poartă aşa ceva) sau cu o statuie vie lângă Muzeul Madame Tussaud (deşi le găseşti în orice aglomerație turistică) sau lângă o vitrină unde dormitează o fătucă dezbrăcată (deşi peste 99,99 % din cei care trec n-au de gând să susțină cu 50 de euro industria prostituției).

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1366 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI