Slănic Moldova, 'un capriciu al naturii'

TIPĂREȘTE

Vă mai amintiți replica lui Ștefan cel Mare, înaintea morții când își evoca eroii, din ultimul act al celebrei “Apus de soare”, piesa de căpătâi a lui Barbu Delavrancea: “... unde sunt bătrânul Manuil și Goian, și Stibor și Cânde și Dobrul… ”

Ei bine, acest personaj Dobru a existat, a fost timp de 11 ani “vlastelin al nostru credincios, jupan Ioan, numit Dobrul logofăt” cum spunea Ștefan cel Mare într-un document încheiat între el și regele Poloniei, Cazimir al IV Jagello.

Acest Ioan Dobrul își are descendența în vechi familii ale cnezilor maramureșeni, slujește de tânăr la mai mulți domni moldoveni, ultimul fiind Ștefan cel Mare căruia i-a fost prim sfetnic credincios, al doilea în rang după fiul domnului dar era și rudă apropiată, deținător de multe pământuri în toată Moldova, locuri cărora le-a dat numele lui, după obiceiul timpului, adică proprietarul dădea numele său satului, muntelui, lacului și nu invers ca mai tărziu.

De la numele hotelului ales de Admin pentru întâlnirea AFA de anul acesta, Dobru, căutând așa într-o doară să văd de unde provine căci pe mine mă ducea gândul doar la bulgărescul bun (sper că vă dați seama că nici cum nu-mi mai aminteam numele din replica Apus de soare dacă nu citeam pe net, cu toate că pe vremea mea învățam strașnic pentru a trece bacu’), deci așa am ajuns să aflu multe lucruri interesante despre această parte a țării, Slănic Moldova din județul Bacău, locuri pe care nu le-am mai călcat în tihnă de câțiva ani.

Și dacă tot am aflat atâtea istorii și legende, m-am gândit că unii dintre voi poate vreți să citiți câte ceva, căci pe mine una m-au făcut curioasă nume precum Pufu, Șandru, Dobru, Nemira, Țiganca, Farcu, Dofteana. E drept că nu la toate am găsit explicații dar la cele mai importante da. Și mi-am amintit timbrul inconfundabil al marelui actor care i-a dat chipul său domnitorului Ștefan, unicul George Calboreanu, trecător și el pe plaiurile și pe scenele Slănicului Moldovei...

Județul Bacău a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri după cum atestă săpăturile arheologice dar adevărata dezvoltare este dată de ocupația carpilor, urmași ai geto-dacilor sau cum îi numeau istorici greci, dacii liberi de la marginea de est a Imperiului Roman, cei care în sec. II-III au asimilat cel mai bine limba latină și care au constituit mugurele de formare și continuitate a populației locale românești. Năvălirile pecinegilor, cumanilor și tătarilor au venit peste ei dar s-a păstrat și s-a transmis moștenirea veche, astfel că în sec. XV deja apar târguri (cetăți) românești bine dezvoltate, fapt înlesnit și de vecinătatea drumurilor comerciale pentru care domnii moldoveni dădeau importante scutiri de taxe negustorilor și meșteșugarilor străini.

Dezvoltarea este continuă astfel că în sec. XVIII - XIX apar treptat aici un număr impresionant de fabrici, cele de gaz, ulei, teracota, celebra Letea pentru hârtie, postav la Buhuși, fabrici de bere și prelucrarea alcoolului, spirt, de săpun, lumânări și câte altele - un document din 1920 însuma în jud. Bacău 880 fabrici active, reduse la 26 în 1944 din cauza războiului!

Pe lângă frumoasele locuri cu munți, păduri și ape, Bacăul are multe bogății subterane, descoperite și ele treptat de-a lungul veacurilor. Sarea, ceva cărbune, apa diferită a izvoarelor ce țâșnesc la suprafață au adus faimă internațională zonei Slănicului moldovenesc, cea numită de Vlahuță “Sinaia Moldovei” fiind o localitate bine cunoscută drept bază de tratament dar și punct de plecare în drumeții spre pantele munților Nemira din jur.

Orășelul este așezat în depresiunea creată de râul Slănic, numit așa după cuvântul din slavonă, Slatini, pe care unii îl traduc Pârâul Secat, alții pământuri sărate pornind de la slavona Slam-tini. Este înconjurat de pantele împădurite cu molid, fag și brad, pomii care dau un aer deosebit pentru multe afecțiuni respiratorii dar care oferă și frumoase locuri de plimbare. Dacă pe crestele și pantele Nemirei vremea este deseori capricioasă, în depresiunea unde este orașul Slănic vremea este mai mereu calmă și nicicând tulburată de vânturi puternice.

La început de sec. XIX, locurile acestea unde se află azi stațiunea Slănic Moldova erau sălbatice și cu o vegetație bogată, cea mai mare bogăție exploatată fiind sarea de la Tg. Ocna, mină administrată de un anume serdar Mihalachi Spiridon. Mihalachi era un vânător pasionat și foarte priceput așa că la o partidă de vânătoare, zice-se la 20 iulie 1801, urmărind un cerb, descoperi întâmplător apa ce lăsa urmă galbenă în drumul ei către râu, apă recunoscută apoi drept minerală. În străinătate apa cu această compoziție chimică se folosea pentru tămăduirea bolilor, cum avea să scrie Wilhelm de Kotzebue în 1884 în “Din Moldova. Descrieri și schițe”.

De la această descoperire începe dezvoltarea locului, Mihalachi, om întreprinzător, cercetează zona în continuare, astfel că între anii 1804 și 1807 descoperă alte izvoare tămăduitoare, azi nr. 3,4 și 5. Pământurile acestea pe care azi e stațiunea și “cu dealul din care se scoate sare”, atunci aparțineau domnitoruluiConstantin Cehan Racoviță, așa cum se menționează prima dată în hrisovul domnesc din 1757, domn ce donează zona spitalului Sf. Spiridon in Iași într-o primă formă de organizare biserică plus bolniță pentru săraci (de altfel aceasta a ființat până în 1948 la naționalizare, s-a reluat forma după redobândirea zonei de biserică dar cu un scop mai puțin nobil, poate doar unul de castă).

La 1810 localitatea era deja cunoscută drept Băile Slănicului, la 1838 - 1840 este trecută pe harta administrativă a Moldovei iar în 1857 pe o hartă vieneză. Nu durează mult și se fac primele feredee, adică băi, la care încep să vină bolnavii, sunt aduși aici primii rufetași sau coloniști pentru munca la izvoare și băi, cărora li se fac case pe terenul parcului de azi, sunt mutați apoi în 1887 la marginea stațiunii și împroprietăriți. Pe locul caselor rufetașilor se ridică primele hoteluri, Racoviță, Cerbul, Puf, Dobru și se amenajează parcul și Inhalatorul, toate acestea ridicate cu piatră locală dar cu meșteri italieni, unii stabiliți definitiv aici.

Dacă la început mersul la izvoare era asigurat doar de cai, cu anii se fac drumuri iar în 1884 calea ferată Adjud - Tg. Ocna (proiectată de A. Saligny), se regularizează cursul apei Slănicului, se fac poduri metalice peste râu, uzină electrică, se aclimatizează plante frumoase aduse din Europa. Apele izvoarelor de aici iau câteva medalii de aur la expoziții internaționale europene (Viena 1874, Paris 1899 și București 1894), plus medalia de argint din 1881 la Expoziția Internațională de Balneologie de la Frankfurt pe Main pentru izvoarele nr. 1,3 și 4, astfel că stațiunea devine foarte cunoscută și căutată de străini, de atunci fiind alintată Perla Moldovei.

Stațiunea a devenit foarte frecventată de nume ilustre romănești Ion Creangă (aici se bârfește că ar fi conceput un fiu cu o călugăriță), G. Călinescu, Delavrancea, Costache Negri, pictori și muzicieni renumiți, regele Carol I, împăratul Franz Iosef despre care nu se spune clar dacă a vizitat sau doar a băut apa izvoarelor, scriitorul german și consul rus W. Kotsebue, mulți alții.

Viața intelectuală a stațiunii a fost strălucită până în anii primului război mondial, când aici în zonă s-au dat lupte crâncene iar bombardamentele și ocupația au distrus stațiunea. Refacerea începe cu greu după 1922 dar nu durează mult, începe un nou război, Slănicul devine localitate de graniță în urma Dictatului de la Viena din 1940 și cartierul general al armatei germane Ucraina de Sud. După naționalizările din 1948, Slănic Moldova este modernizată, se reconstruiesc hoteluri precum Dobru și Perla (ultimul pentru cazarea în special a străinilor), se ridică sanatoriul balnear, cu alte cuvinte devine iar o stațiune balneo-turistică importantă.

Despre ce s-a întâmplat după 1989 cred că se știe, diverși politicieni și îmbogățiți peste noapte au distrus cumva stațiunea, au trecut în proprietate privată izvoarele, au pus garduri și opreliști pentru oamenii obișnuiți, din păcate chiar biserica, redevenită stăpână, uită care a fost ordinul mitropolitului Veniamin Costache dar și al donatorului, domnitorul Racoviță, acela ca izvoarele să fie pentru uzul public.

Parcul mare cu forma lui de amfiteatru este locul central de promenadă, aici fiind bisericuța istorică și chioșcul fanfarei militare. Parcul are câțiva pomi de zadă sau larice, coniferul importat ce-și pierde iarna acele și din care se obține terebentina venețiană bună în afecțiuni pulmonare (numele pomului este și astăzi obiect de studiu, nu e clar dacă vine din limba latină, a celților ori sanscrită). Chioșcul fanfarei este în centrul parcului.

Aici a fost capelmaistru Petro Rewotty, cel care a compus parțial muzica operetei “Băile de la Slănic”, celebră pentru că este una din foarte puținele compoziții muzicale din lume, dedicată unei stațiuni. Aici a cântat o vreme orchestra Școlii Militare de Muzică din București, singura în România și a doua ca valoare din Europa. Tot aici George Enescu și-a făcut debutul la vîrsta de 9 ani.

Tot în parc este și biserica cu hramul Sf. Ilie, ridicată inițial din lemn de Mihalachi Spiridon, distrusă de bombardamentele primului război mondial și refăcută de o familie de brăileni. A ființat până la venirea comunismului ca o mică mânăstire în arhondaricul căreia locuiau vara scriitorii veniți la tratament.

Locuri de plimbare în jurul stațiunii sunt Cascada la 1,5 km, localitatea Târgu Ocna la 18 km unde se vizitează salina, biserica și monumentul de pe Vârful Măgura, apoi la 12 km Valea Uzului cu Barajul Uzului. Pentru iubitorii de trasee prin pădure sunt multe posibilități frumoase.

Cea mai mare bogăție a Slănicului sunt izvoarele sale terapeutice, răspândite pe o distanță de aproximativ 2 km, între zona unde se unesc apele Slănicului cu ale Slănicelului - altitudine 550m - și până la locul cunoscut drept “300 de scări” unde se unește pârâul Scărișoara cu râul Slănic, altitudine 480 m. Ele sunt oarecum grupate câte 3-4 de obicei, sunt și unele stinghere, cele mai multe pe malul drept al apei Slănicului iar distanța dintre ele variază între 50 și 150 m. Apa acestor izvoare provine de la ploi și zăpezi, apă ce se îmbogățește cu diverse minerale în drumul ei printre crăpăturile stâncilor și cu bioxidul de carbon venit din adâncuri.

Așa cum remarca publicistul Romulus Dan Bușnea, apa acestor izvoare, în număr de 24 identificate și omologate până în 1980, în exploatare azi doar 11, fac din stațiunea Slănicul Moldovei un loc deosebit în Europa. “Apele de la Slănic reprezintă o combinație fericită…. un capriciu al naturii cum nu există în lume” spunea un medic. Ele sunt indicate în aproape toate afecțiunile aparatului digestiv, boli hepatice, renale, etc. dar, deși compoziția lor chimică plus ceva indicații sunt pe multe publicații, cred că este bine să fie folosite doar la recomandarea unui medic specialist.

Dintre toate izvoarele, nr. 1 s-a numit mult timp izvorul Mihail în amintirea descoperitorului său, Mihalachi Spiridon (de fapt numit așa din 1857 la recomandarea lui Kotzebue), apoi a primit și numele de izvorul Sf. Pavel sau Izvorul Președintelui, în onoarea contelui Pavel Kiseleff care a ordonat prima analiză a apei, făcută în stăinătate și a contribuit la promovarea micii stațiuni din sec. XIX când el era guvernatorul țărilor române (am mai povestit de contele Kiseleff în Poveștile șoselei Kiseleff).

Izvorul Sf. Spiridon ae și el o poveste frumoasă. Se spune că nemții au cercetat apa lui, sperând să fie apă grea atăt de dorită de ei dar au avut surpriza să fie o apă naturală cu calități rare, apă alcalină, fapt pentru care se transporta pentru uzul lui Hitler. Poveștile spun că stânca de deasupra izvorului ardea când a fost descoperit, așa că aici a fost adusă o icoană a Sf. Spiridon, icoană distrusă de comuniști iar cel ce a smuls icoana din locul ei a paralizat pe loc.

Nemira, munți nu exagerat de înalți - 1649 m Vârful Nemira Mare, cel mai înalt și 1640 vârful Șandru Mare - sunt parte a grupului central-estic al Carpaților Orientali după cum îmi reamintește Wikipedia lecțiile de geografie de acum 45 de ani. N-am să povestesc despre vecinii lor căci sunt ușor de găsit datele pe net, nici despre traseele turistice bine descrise pe blogurile celor pasionați, am să vă spun însă că pe aici, pe crestele și pantele munților vremea este frecvent schimbătoare iarna când vântul începe să bată pe neașteptate, numele lui este cum altfel decât Nemira, se spune o ramură a Crivățului.

Aici în zona Rezervației Naturale Nemira există încă o plantă unicat în țara noastră, Saxyfraga Cymbalaria, plantă care nu are din câte spun botaniștii un nume popular dar care nu crește decăt aici și-n munții Caucaz și tot aici este destul de răspândită lumânărica, altă plantă mai rară bună în bolile respiratorii, alături de mofete. Iar dintre necuvântătoare, cel mai rar animal este “pantera Carpatilor”, un râs ocrotit de lege.

Legenda Nemirei

Una din cele mai frumoase legende ale românilor, veche de câteva veacuri, culeasă la jumătatea sec. XX de medicul balneolog și publicist Romulus C. Bușnea de la bătrânii satelor de pe valea Slănicului și Dofteanei, este pe pagina primăriei Slănic Moldova (este pe mai multe site-uri dar acolo este povestea întreagă). Vă invit să o citiți căci acolo veți afla de ce se numesc vârfurile munților din jur Nemira Mare și Nemira Mică, Farcu, Șandru, Țiganca, apoi Poiana Căprioarelor, Ciunget, Cleja, ce rol a avut Crivățul numit local Nemira în teribil de frumoasa poveste de dragoste a doi tineri harnici și mândri, cum invazia tătarilor din 1241 a adus jalea pe plaiurile moldave ale văii Slănicului, cum oamenii de etnii diferite s-au înțeles în traiul lor zilnic și cinstit. Tot de acolo aflați legenda izvoarelor cu apa prețioasă, ivite din lacrimile frumoasei Nemira Mică, lacrimi transformate în pietre prețiose și răspândite de vânt pe diferite locuri unde din ele au țâșnit leacurile. O legendă căreia nu îndrăznesc să-i fac un rezumat căci, nepermis, i-aș știrbi din strălucire dar în același timp v-aș priva de o lectură frumoasă.

Mai există o legendă puțin cunoscută azi, legată de cerbul alb mitic al maghiarilor și stabilirea lor pe aceste pământuri. Trebuie amintit că aici, zona Slănicului, era foarte aproape de granița cu statul maghiar, că aceștia au cunoscut efectele izvoarelor se pare cu ceva timp înaintea noastră, că și-au dorit să ocupe zona dar, ca întotdeauna, adevărul are două capete.

Sper că acest articol să vă fie de folos celor care îmbinați bucuria întâlnirii anuale AFA cu informații despre turismul istoric, religios, cultural, balnear. Mult mai multe date despre istoria locului, despre amantlâcuri sau iubiri sincere ale intelectualilor vremii, despre comediile care s-au scris având subiecte luate din realitatea sezoanelor mondene ale Slănicului, despre faptele de vitejie de la Măgura și Cireșoaia, multe alte le găsiți pe net și vă recomand “Povestea unui colț de rai” scrisă de Romulus Dan Bușnea, fiul celui ce a cules și prelucrat varianta română a legendei Nemirei, o carte apărută în 2013, destul de măricică dar superb scrisă. Dacă reușiți să parcurgeți paginile ei, aflați mult mai multe povești despre stațiune, hoteluri, cazinou, război, regele Mihai și teribila zi de 23 august sau despre Nicolae Labiș și mulți alții.

Lectură și plimbări plăcute prin Slănicul Moldovei!

---

VIZUALIZĂRI: 2049 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI