Barcelona, orașul în care bucuria plutește în aer (III): mergând împotriva curentului

TIPĂREȘTE

Așadar, după un review practic, urmează unul cu impresii (iar după acesta urmează unul despre artă :) ). Mai precis, voi trece în revistă câteva obiective pe care le-am văzut și modul în care le-am perceput (interpretare care poate să fie împotriva opiniilor majoritare).

Încep cu megaobiectivul care este cunoscut cel mai bine dincolo de granițele țării, cel despre care se vorbește cel mai mult și, pe bună dreptate, este prima țintă fixată de turiști: catedrala emblematică a orașului, Sagrada Familia. Am văzut catedrala de-abia la cea de-a treia vizită (octombrie 2013), exasperată de faptul că trecuseră deja două vizite în Barcelona și nu putusem să văd absolut nimic din obiectivele care construiseră faima orașului. Așadar, am renunțat la un segment de 2-3 ore de conferință și, așezându-mă la una din cozile care inconjurau catedrala, m-am înarmat cu multă răbdare... și cu o umbrelă cumpărată la coadă (începuse să plouă). Aici am remarcat că organizarea ar putea să fie mai bună: cei care luaseră bilete online erau avantajați, se pare, în timp ce turiștii care doreau să cumpere bilete direct trebuiau să stea cel puțin o oră (dacă aveau noroc să nu fie mai mult) la aceste cozi. În tot acest timp, am evaluat exteriorul catedralei, care nu m-a încântat. Fără a minimaliza importanța lui Gaudi, mie exteriorul catedralei nu mi-a plăcut, din mai multe motive:

(a) Dimensiune exagerată, monstruoasă chiar. O clădire exagerat de mare este întotdeauna riscantă pentru arhitecți: dacă au vrut să transmită măreția ca valoare artistică, atunci trebuiau să mai fie incluse și alte elemente (le comentez mai jos).

(b) În ceea ce privește proporțiile – lungime exagerată (90 m), care o făcea să fie imposibil de cuprins de către privitor (chiar și dacă înălțimea catedralei este apreciabilă, 170 m). Website-ul catedralei explică proporțiile după care a fost construită (și bineînțeles că au fost respectate niște reguli, altfel structurile înalte nu ar rezista) însă impresia pe care am avut-o este aceasta, a întinderii excesive și a lipsei de armonie.

(c) Ornamentele în exces plasate pe pereții exteriori contribuiau la întărirea impresiei de care vorbeam mai sus (de ex. pe Fațada Nativității, nici un centimetru de perete rămas liber: statuete, volute, etc.). Privirea se lovea de redundanța acestor ornamente și nu putea fixa un centru de interes. De altfel, porțiunile netede de zid au rolul lor în crearea perspectivei de ansamblu și în sublinierea liniilor importante ale clădirii.

(d) Chiar privind fațada de la distanță (unde nu se mai distingeau ornamentele, chiar dacă peretele părea neclar), mulțimea elementelor secundare care compuneau fațadele (rozete, ogive, turnuri triunghiulare așezate pe trei planuri etc.) au făcut ca, în amintire, fațada catedralei să rămână recognoscibilă, dar de nereconstituit...

În general, am fost surprinsă că la finalul secolului XIX s-a investit atât de mult într-o catedrală care, ca exterior, se încadrează în stilul gotic (stil deja de domeniul trecutului în epoca inițierii proiectului).

Nu același lucru îl pot spune despre interiorul catedralei. Acesta, dimpotrivă, este modern și vine în contrast atât cu exteriorul, cât și cu majoritatea altor catedrale. Este ca și cum ai intra într-un edificiu în secolul XVI și te-ai trezi dincolo de anul 2000. Cu alte cuvinte, este un interior contemporan, care, în afară de faptul că realizează această inedită teleportare în timp, invită la o reflecție “actualizată” asupra relației cu Dumnezeu. La nivel estetic, am constatat că dispăruseră nepotrivirile care mă deranjaseră la exterior: într-adevăr, elementele interioare (în special bolțile) se remarcau prin simplitate și eleganță, iar vitraliile filtrau discret lumina, creând o personalitate distinctă a catedralei.

Singurul aspect care poate să îngreuneze vizita este mulțimea turiștilor, zgomotul pe care îl fac aceștia în interior, și faptul că turistul iubitor de liniște (sau pelerinul cultural, mai degrabă) nu se poate reculege, savura diverse colțișoare sau fotografia secțiunile de interes (de exemplu, mi-a luat vreo 10 minute ca să pot fotografia sectorul unde era inscripționată rugăciunea “Tatăl nostru” în catalană).

Parcul Guell . O altă operă a lui Gaudi pe care am avut-o în lista scurtă de obiective a fost, bineînțeles, parcul Guell. Acest parc nu este în circuitul stațiilor de metrou (cel puțin nu există o stație de metrou care să aibă ieșire direct în zonă) – în schimb, este pe circuitul albastru, așadar este ușor de accesat cu ajutorul Bus Turistic. Noi am fost acolo în prima zi a călătoriei din 2016, dat fiind că era destul de aproape de hotelul la care am stat – Aparthotel Augusta, lânga Placa Molina. De aici, traseul pedestru este relativ simplu – mai întâi, ieșire la stația de metrou Lesseps (L3 de metrou, linia verde) și apoi, traversat 15-20 de minute bulevardul Travessera de Dalt (există indicatoare pe drum către parc). De îndată ce se iese de pe bulevard, se urcă spre parc pe niște străduțe în pantă care sunt mai lungi decât s-ar aștepta turistul, după hartă.

La intrarea străjuită de acele „căsuțe de turtă dulce” care uimesc turistul de la primul contact cu parcul, acesta este îndrumat de paznici spre intrarea laterală, unde există și casa de bilete. (Aici, cred că am ajuns prea târziu, pentru că intrarea era liberă și nu ne-a întrebat nimeni de bilete :).) Parcul este așezat pe un deal și este mult mai întins decât s-ar aștepta turistul. Pentru că era destul de cald, deși era doar aprilie, noi am urcat doar până la ¾ din deal, de unde am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra orașului. La fiecare nivel am savurat ploaia de flori mediteraneene care îmbogățeau ineditele colonade în stil Gaudi, ca și programul ad-hoc oferit de muzicieni stradali pe fiecare nivel: nivelul unu (lângă aleea centrală): muzică clasică; nivelul doi: cafe-concert; nivelul trei: muzică electronică. După ce am făcut fotografii de la înălțime, am ales "concertul" clasic, pe care l-am ascultat de pe aleea centrală. Astfel, în ciuda căldurii și aglomerației (destul de mulți turiști în parc) am hotărât la final că este un obiectiv care merită văzut.

Fundația Joan Miro se află pe dealul Montjuic – se ajunge ușor din Placa Espanya, cu funicularul, apoi se mai merge puțin pe jos - există indicatoare. Eu am vizitat-o în circuit închis, în iulie 2013, ca parte din formatul conferinței – ni s-a oferit un tur cu ghid, mai bogat în informații decât o vizită pe cont propriu. Ni s-au dat amănunte despre viața artistului, despre perioadele de creație, etc. (destul de multe și interesante exponate despre viața și familia artistului); fiind însă un turist destul de indisciplinat în asemenea ocazii, am urmărit intermitent prezentările ghidului. Dintre exponate mi-a plăcut mai mult perioada figurativă (deși nu este considerată principala contribuție a artistului – dar eu prefer în general arta figurativă... de exemplu, operele de final deveniseră atât de minimaliste, încât mi-ar fi fost greu să le interpretez). Din păcate, fotografiatul era cu desăvârșire interzis, așa că nu am rămas cu nici o fotografie.

La final ni s-a oferit un cocktail pe terasa fundației, o locație de dimensiuni potrivite, cu o iluminare plăcută, o mică piscină de decor și cu o priveliște interesantă asupra cartierului Montjuic. Felurile servite au fost tot specialități pe minifrigărui sau în castronele minuscule – însă de data aceasta le-am apreciat mai mult, pentru că erau mai variate și ni se precizau ingredientele, de către chelnerii care traversau mereu spațiul, aducând alte și alte tăvițe.

Parcul Montjuic. Locația unde se află fundația Joan Miro este un obiectiv turistic în sine (se ajunge cu Bus Turistic sau cu telegondola), cu vegetație mediteraneană și perspective superbe asupra țărmului mării. Telegondola face o stație (opțională) în drum spre vârful dealului, unde se află Palatul Montjuic. Cele două segmente ale traseului fac un unghi destul de ascuțit – noi nu am coborât la prima oprire și am mers până sus (preț telegondolă până sus: 12 E adult plus 8E copil, în aprilie 2016).

Locul este destul de pitoresc și se poate zăbovi mai mult – interesantă, probabil, ar fi o urcare cu telegondola și o coborâre pe jos. Noi nu prea aveam timp (eram în ziua în care aveam bilete la Bus Turistic) așa că ne-am mărginit la a viziona perspectiva asupra mării de pe dealul Montjuic. Nici la palatul Montjuic nu am intrat, pentru că râurile de turiști care intrau și ieșeau ne-au sugerat că aglomerația ne-ar fi stricat plăcerea (vizita aceasta se petrecea într-o duminică după-masă). Totuși, telegondola nu ar trebui ratată, oferă o priveliște frumoasă asupra orașului atât spre țărm, spre Port Vell, cât și spre partea centrală (care se află în stânga traseului, la coborâre de la palatul Montjuic).

Închei trecerea prin aceste câteva obiective cu ce altceva decât cu... Barcelona Aquarium. Aflat în Port Vell, între un Maremagnum imens (unde nu am pus piciorul pentru că shoppingul peste hotare mi se pare o pierdere de timp) și o esplanadă avangardistă, Acvariul din Barcelona este un obiectiv ușor supralicitat față de valoarea lui reală. Însă, mai întâi, să spun că prima dată am ajuns acolo spre seară (mie nu mi se părea deloc târziu, era ora 19,35), dar am constatat cu dezamăgire că se închisese deja casa de bilete, iar acvariul urma să se închidă și el într-o oră. Dezamăgiți dar consecvenți, am plănuit să ne întoarcem a doua zi dimineață la ora de deschidere, iar în seara aceea ne-am mulțumit cu o plimbare în Port Vell (și acesta mi s-a părut un veritabil "templu al consumerismului" convențional).

A doua zi de dimineață, la ora 10,00, am fost printre primii turiști care au intrat în Aquarium (20 x 2 = 40 euro biletul, reduceri doar pentru copii sub 10 ani – bilete mai avantajoase online decât de la casa de bilete). Noroc pur, cum am aflat curând: Aquarium-ul are dimensiuni mai degrabă mici comparativ cu celelalte două pe care le-am văzut – Oceanario of Lisbon și Palma de Mallorca Aquarium (cu care nu se poate compara). Așa stând lucrurile, față de afluența de turiști din Barcelona, acvariul nu oferă un spațiu suficient și se aglomerează ușor. Când plecam (vizita a durat aproximativ o oră) ne-am intersectat cu o clasă de copii gălăgioși de 9-10 ani, conduși de profesorii lor: adunați la ce lăsasem înauntru, ar fi început să semene cu tramvaiul 41 la oră de vârf :).

Dar acum, câte ceva despre Aquarium. Aspectul principal care mi-a plăcut: organizarea informației, foarte bună din punct de vedere al categoriilor de faună, vegetație și climă acvatică. Aquarium-ul cuprindea sala centrală - cea în care se mergea prin sharktank pe un coridor circular - cu o bandă rulantă, care închidea cercul în 15-20 de minute - și acvariile asociate, care erau însoțite de panouri explicative. Cum am spus, acestea erau foarte educative și, însumate, erau o lecție completă de biologie. Pe de altă parte, sharktank-ul era bine îngrijit (chiar dacă nu avea dimensiuni mari), plimbarea prin coridorul acvatic era interesantă, iar populația marină expusă era suficient de bogată și de diversă.

Ce nu mi-a plăcut: dimensiunile mici (se vede că a fost proiectat într-o epocă de început a conceptului de oceanariu), aglomerația, raportul calitate – preț (prețul cam mare pentru ce se oferă). Totuși, evident, este un obiectiv care nu trebuie ratat de către familiile cu copii care trec prin Barcelona.

(Va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 3090 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI