7 ore în... lumea satului (Muzeul Civilizației Populare Tradiționale „Astra” din Sibiu)

TIPĂREȘTE

Cred că mulți dintre Dvs. iubesc Sibiul. Este orașul pe care îl vizitez și eu din ce în ce mai des, în ultimii 10 ani cred că nu am lipsit niciodată de pe străzile vechiului Hermannstadt. În toată această perioadă am ajuns de două-trei ori și la Muzeul Satului Astra, într-un an chiar am fost cazat la Vila Diana, în interiorul instituției muzeale. Ei bine, vara anului 2016 mi-a adus o vizită de pomină – 7 ore petrecute în muzeul satului în aer liber. Da, ați citit bine: 7 ore. A fost ceva inedit, mai greu de explicat în cuvinte, o vizită lejeră care nu ne-a obosit deloc.

După un mic dejun copios la Exclusive Hotel & More (vezi impresii) am pornit spre pădurea Dumbrava, un spațiu verde de dimensiuni generoase, perfect pentru a găzdui un muzeu în aer liber. Suficiente locuri de parcare se găsesc vis-a-vis de muzeu; o clădire nouă, modernă, un adevărat nod cultural – un desk de unde se achiziționează bilete de acces, un magazin de unde se pot cumpăra suveniruri, cărți și alte obiecte, dar și alte spații cu funcțiuni culturale (ateliere, cinema, bibliotecă etc.).

Un sistem de acces cu turnicheți și bilete cu cod de bare ne facilitează pătrunderea în lumea satului tradițional. Ne hotărâm să vizităm sistematic muzeul la pas, fără a apela la tricicletele electrice ce se pot închiria din apropierea intrării. Nu vă voi scrie despre fiecare gospodărie în parte, ar fi nevoie de zeci de pagini, ci doar voi puncta câteva etape ale vizitei care ne-au încântat și au făcut ca timpul să zboare fără să simțim. Am întâlnit oameni care ne-au uns la suflet cu istorisirile lor. Dar să purcedem la drum...

Prima „întâlnire”. În prima parte a plimbării ajungem la o căsuță semeață cu un acoperiș țuguiat din paie (deteriorat), o locuință aspectuoasă și vie prin culorile florilor. În curte doi studenți fac schițe, am aflat apoi că această gospodărie este foarte căutată pentru astfel de lucrări grafice. Pe o bancă lângă grajd stă primul supraveghetor cu care am interacționat – un domn în vârstă, simpatic, deschis la suflet și dispus la vorbă. Aveam să aflăm de la dumnealui că muzeul a apelat la pensionari, oameni cu experiență de viață, pe post de supraveghetori în muzeu. Pentru a menține deschise cât mai multe gospodării au fost angajați pensionari pe salariul minim, aceștia ocupându-se totodată și de curățenia în curte, dar și de îngrijirea grădinilor. De-a lungul anilor acești supraveghetori au învățat multe despre gospodăria (sau ansamblul de locuințe) ce o au în grijă și pot oferi informații utile și interesante vizitatorilor.

Ne întreținem pe diverse teme cu domnul supraveghetor preț de vreo 20 de minute. Aflăm de la dânsul că în fiecare an vine în muzeu o doamnă care s-a născut în această casă din Râșculița (jud. Hunedoara), locuință ce a aparținut părinților și bunicilor ei. Stă pe bancă și privește timp de o oră cu nostalgie la casa copilăriei, declarând că s-a încărcat energetic pentru un an de zile. Întotdeauna amintirile copilăriei sunt cele care te copleșesc intens.

Același domn simpatic ne informează că toate ansamblurile tradiționale au fost reconstruite în muzeu respectându-se întocmai planimetria caselor dar și terenul de pe care au fost strămutate: dacă casa era construită pe o pantă, așa a fost amplasată și în muzeu, dacă în curte exista o fântână ori o grădină de legume, acestea sunt reproduse identic, dacă pe gard se cățărau rugi de fasole, apoi fasole e plantată în fiecare primăvară etc. Astfel, supraveghetorul căsuței din Țara Zarandului îngrijea câteva spații cu flori și legume; la plecare a oferit soției un fir de busuioc parfumat plantat chia de dânsul și care vreau să vă spun că a prins rădăcini în apă și îl avem și acum plantat într-un ghiveci.

Tot acest om sufletist ne-a spus câteva cuvinte despre o frumoasă casă din piatră și bârne de brad al cărui interior îl vizitasem cu câteva minute mai înainte. Este vorba despre așa-numita școală memorială Avram Iancu, casa preotului din localitatea Stănești (jud. Alba), construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o cameră măricică, prevăzută cu o vatră mare se află masa și câteva scăunele (unele originale) unde intelectualul satului, în speță preotul, învăța copiii țăranilor să buchisească literele. Aici a învățat carte și Avram Iancu. Aceste lucruri nu sunt afișate niciunde.

A doua „întâlnire”. Periplul nostru printre gospodării în care se practicau diverse meșteșuguri tradiționale continuă; muzeul e împărțit în sectoare care grupează ansambluri rurale aparținând unui meșteșug popular: prelucrarea pieilor și fibrelor vegetale, olărit, prelucrarea metalelor, obținerea și prelucrarea produselor animaliere și vegetale, etc.

Ajungem într-un spațiu de recreere și joacă pentru adulți și copii: foișoare de lemn dotate cu mese pentru odihnă și luarea unei gustări, un mic loc de joacă pentru prichindei, o toaletă. În apropiere se află și un pavilion deschis în care sunt prezentate 10 modele de instalații hidraulice, reproduse la scară mică (acum câțiva ani erau funcționale, acum nu mai păreau toate în stare foarte bună). E o idee extraordinară de a demonstra ingeniozitatea omului și forța apei. Mi-au plăcut fierăriile tradiționale expuse în această parte a muzeului în aer liber (din Moldova și Maramureș): foale mari, nelipsita nicovală, clești de toate mărimile, felurite unelte, țarc exterior pentru cal – o meserie pe cale de dispariție.

În sectorul dedicat olăritului aveam să stăm de vorbă cu un alt supraveghetor care încearca să facă cât mai plăcută vizita turiștilor în muzeu. După ce am admirat cuptoarele de lut aliniate în curtea gospodăriei din Oboga, am trecut la următoarea casă. Am intrat în ograda locuinței din Horezu și am privit atelierul din curte unde erau expuse recente lucrări ale unor copii, participanți la un concurs de olărit. Din mica grădină amenajată chiar în curte, apare un bărbat îmbrăcat în haine de lucru care culegea păstăi din fasolea cățărată pe porumb. Ne urează bun-venit, ne spune câteva cuvinte despre cele aflate în curte și ne invită în casă. În același timp apare și un cuplu de germani care pătrund odată cu noi în locuință și privesc cu interes cele expuse. Supraveghetorul ne arată diverse obiecte și rolul lor în casă, dar în limba română. Am încercat în limba engleză să le explicăm celor doi străini cum se numesc obiectele și ce utilitate au – greu de găsit termeni care să exprime cât mai bine tehnica noastră populară. Până la urmă am reușit!

A treia „întâlnire”. Zeci de locuințe din lemn, piatră și paiantă se perindă prin fața ochilor noștri. Felurite modele de garduri înconjoară gospodăriile, vița de vie împodobește cromatic streașina câtorva case, pridvoare sprijinite pe stâlpi sculptați umplu de farmec fețele unor construcții țărănești, cruci de hotar, troițe și fântâni sunt „aruncate” ici, colo. Am putut admira destul de multe interioare unde numeroasele modele de țesături și textile te fac să arăți mereu cu mâna: Uite, uite! . Ceramica, obiectele de lemn și metal, sobele și vetrele de foc, mobilierul de lemn, sculptat ori pictat, icoanele și fotografiile vechi îmbogățesc zestrea caselor.

În zona grupului tematic al caselor de gospodari ce se ocupau cu prelucrarea fibrelor animale (păr de capră, mătase) și vegetale (in, cânepă) întâlnim o doamnă supraveghetor împovărată de ani, dar cu un spirit surprinzător de sprinten. Deși era soare și destul de cald, doamna cu pălărie pe cap stătea aplecată deasupra pavajului din pietre de râu și smulgea iarba ce se infiltrase acolo. În momentul în care ne apropiem și salutăm se oprește din activitate și ne invită în incinta gospodăriei – admirăm ordinea din camera de curat, obiectele cu rol bine definit în cadrul locuinței și patul situat pe prispa închisă a casei. Doamna ne întreabă dacă știm cum se numește culoarea albastru- aprins în care e văruită construcția. „Dragă Mărie se numește” – spune supraveghetoarea; probabil o veche interpretare religioasă a unor sensuri ancestrale ale culorii albastru – de obicei mantia Fecioarei Maria este albastră. Stăm circa 15 minute de vorbă cu bătrâna doamnă care ne spune că a împlinit 80 de ani, dar încă nu se îndură să lase deoparte munca la muzeu. Ne arată cu mândrie copacii plantați de ea în zona gospodăriilor pe care le are în grijă, deveniți acum arbori viguroși, florile sădite pe lângă garduri, micile grădini de plante medicinale și legume îngrijite prin curți. Ne vorbește cu drag despre fostul director, un om apropiat de angajați, de acțiunile desfășurate în fiecare an cu grupe de copii (de exemplu: cunoașterea plantelor într-o grădină reală). Ne despărțim cu drag de această doamnă care și-a dedicat mulți ani de pensie lucrului în Muzeul Astra.

A patra „întâlnire”. Ieșim în zona lacului unde găsim singurul chioșc din perimetrul muzeului. Poposim 20 de minute pe treptele amfiteatrului pentru a savura o înghețată și o cafea fierbinte. Peste lac se întind mândre palele morilor de vânt, din pâlcurile de stuf apar gălăgiaose vreo două cârduri de gâște, lângă ponton se învârt câteva rațe așteptând ceva de mâncare.

O expoziție nouă găsim la câțiva metri distanță de amfiteatru: Centrul Cornel Irimie, al cărui portret-plachetă se află pe zidul clădirii ce adăpostește o expoziție dedicată înființării Muzeului Astra și a etapelor evolutive prin care a trecut. Planuri vechi, texte și fotografii, reproduceri din ziare și documente de arhivă, portretele oamenilor ce și-au legat numele de muzeu, directorii ce au condus destinele instituției – toate sunt disponibile pe panouri mari.

Admirăm sectorul morilor de vânt și a ingenioaselor mori populare, dăm nas în cioc cu gâștele albe adăpostite în gospodăria lipovenească, privim fântâna cu scripete și tracțiune animală de pe plaiuri dobrogene, apoi alte și alte modele de mori de apă.

În zona gospodăriilor de agricultori, mici căsuțe de lemn și lut cu mărețe „căciuli” de paie, întâlnim altă doamnă-supraveghetor care ne întâmpină cu un bun-venit (deși se apropia sfârșitul programului) și ne descuie o casă. Alte 15 minute petrecute de vorbă cu supraveghetoarea care era îngrijorată de inventarul făcut în acea zi unui lot de căsuțe pe care trebuia să le preia atât timp cât colegul său era în concediu. Fiecare oală sau ștergar trebuie bifat în tabel. Aflăm apoi despre stratagemele prin care cei veniți la nunți în cortul/bisericile din incinta muzeului sau persoanele care mânăncă la Cârciuma din Bătrâni încearcă să viziteze gratis muzeul. Cel puțin nuntașii sunt ușor de identificat!

A cincea „întâlnire”. Mai avem puțin de vizitat, o uliță și gata. Ne atrage atenția o imensă pălărie circulară de stuf – este acoperișul morii cu cai din Lenauheim - Timiș. Instalația de măcinat cereal, acționată de forța animal, cuprinde piese originale ce datează din secolul al XIX-lea, recuperate din două localități șvăbești din județul Timiș. Impresionant!

Repede, repede ajungem în zona preselor de ulei – un domn vârstnic ne iese în față și ne întreabă dacă vrem să ne spună câteva lucruri despre aceste instalații, precizând că este doar un supraveghetor, dar care a învățat textul de la vizitele ghidate și citind diferite texte specifice. Am acceptat bucuroși – nu poți să „ghicești” mecanismul de funcționare al instalațiilor populare lecturând doar o denumire și o localitate de proveniență. Omul ne-a prezentat pe scurt toate etapele fabricării uleiului, de la recoltare până la prăjire, zdrobire și obținerea produsului finit. Aceste operațiuni erau efectuate cu ajutorul a trei modele de instalații: una care utiliza parțial tracțiunea animală, alta care folosea pive acționate de om cu piciorul și cea de-a treia care utiliza forța unor ciocane de lemn și a penelor de lemn. Au fost explicații bine-venite, mulțumim domnule supraveghetor!

Tot el ne-a îndrumat către frumoasa gospodărie de pomicultori din Vlădești (jud. Vâlcea) – este casa care apare pe bancnota de 10 lei, ne-a spus. Se pare că această casă construită pe temelie de piatră de râu, cu un foișor de lemn situat deasupra gârliciului pivniței și acoperiș de șindrilă a fost utilizată în macheta bancnotei. Ce să spun, seamănă (agerpres.ro/cultura/2014/ ... -astra-14-13-43). Am admirat în această zonă și câteva teascuri medievale dotate cu crăcană și șurub vertical, utilizate la zdrobirea strugurilor ori a semințelor de in.

Încheiere. Trecem pe lângă scrânciobul de lemn, vedeta târgurilor sătești de altădată, și ne oprim pentru o masă ușoară la Cârciuma din Bătrâni (vezi impresii). Soarele se îndreaptă spre asfințit atunci când noi vizităm sectorul transporturilor (care, trăsuri, roabe – dar și monoxila din Bacău) și ne plimbăm câțiva pași pe podul plutitor adus din Turnu Roșu (jud. Sibiu).

Concluzia: dacă alocați mai multe ori vizitării acestui muzeu fabulos veți avea timp să interacționați cu oamenii, cu „supraveghetorii”, de la care puteți afla povești de viață interesante, dar și amănunte utile în legătură cu exponatele ce le au în grijă. Și uite așa au trecut 7 ore...

---

VIZUALIZĂRI: 3079 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI