Plajele unei insule de jucărie

TIPĂREȘTE

De cele mai multe ori, când mergem în vacanță, noi încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul, adică vizitarea unor obiective turistice care să ne facă mai mintoși cu momentele de relaxare și încărcare a bateriilor. Deunăzi mă întreba cineva de pe aici dacă Aegina e ofertantă în plaje și, deși aveam de gând inițial să structurez altfel prezentarea insulei, pe urmă m-am gândit: Din moment ce există o rubrică atât de cuprinzătoare pe AFA privind plajele Thassosului, de ce n-aș inaugura eu una mică-mititică despre plajele Aeginei?! E drept că nu se compară mere cu pere, dar totuși... da, cred că e o bună idee!

Aegina e o jucărie de insulă! Dar, precum căsuța păpușilor, are de toate: situri arheologice, temple, biserici mai vechi sau mai noi, plaje, câmpii și munți, sate tradiționale și o capitală vibrantă, în care regăsești destul de autentică atmosfera tipic grecească... Și, printre toate astea, vei găsi presărate zeci de plantații de fistic, Aegina fiind unul dintre cei mai importanți producători de fistic din lume (fisticul este un adevărat brand al Aeginei, peste tot se vinde împachetat în fel și chip, dulce sau sărat, sub formă de lichior, încorporat în șerbet, prăjituri, înghețată).

Insula are forma unui triunghi echilateral cu vârfurile orientate spre est, vest și sud, lungimea aproximativă a laturilor fiind de 12 km; de aceea poate, Aegina mi-a oferit una dintre cele mai mari revelații din viața mea: cu cât un loc este mai mic, cu atât timpul se dilată mai tare; aici nu ai cum să întârzii, indiferent unde ar trebui să ajungi, viața curge senină între parantezele luminoase ale dimineții, se retrage apoi câteva ore pentru siestă, reîncepe proaspătă și surâzătoare după ce dogoarea prânzului și-a pierdut din putere, pentru a răbufni triumfătoare ca un gheizer odată ce ultimile raze de soare colorează cerul spre amurg! Ca să trăiești mai mult, sau măcar să ai senzația asta, probabil că trebuie să te muți într-un astfel de loc, unde obiectele ce măsoară timpul nu-și au rostul, unde totul se petrece în acord cu ritmurile sacre ale naturii...

Plajele Aeginei nu sunt foarte multe la număr și nici premiantele Elladei nu sunt, dar nu poți spune că nu ai unde să faci o baie mai de Doamne-ajută. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, aș putea spune că există câte (cel puțin) o plajă pentru fiecare...

Despre prima după-amiază petrecută în Aegina Town v-am povestit deja (vezi impresii)și vă amintiți probabil că vreo 2 ore ne-am făcut veacul și pe plaja din dreptul sitului arheologic Kollona. Nu e rea deloc această plajă, nisipul e fin, dar cam puțintel după gustul meu, apa limpede se adâncește treptat; plaja e dotată cu umbrele și șezlonguri, presupun că principiul după care se închiriază e cel arhicunoscut în (aproape) toată Grecia, adică sunt administrate de vreo terasă din apropiere care te lasă să le folosești dacă te simți să faci o minimă consumație la ei. Aegina Town mai are o plajă minusculă (v-am zis că totul e de jucărie aici!), deservită de o terasă cochetă și în partea ei sudică, dincolo de port.

Pentru că, documentându-mă anterior, nu mă lămurisem cine șie ce, l-am întrebat pe John, gazda noastră, care ar fi cea mai bună plajă a insulei, deoarece o zi din cele 4 vroiam s-o dedicăm în exclusivitate „statului cu roțile în sus”. Răspunsul lui a venit fără nicio ezitare: Marathonas. Ok, Marathonas să fie! Pentru ultimile 2 zile eram hotărâți să închiriem mașină, a doua zi aveam s-o petrecem în excursia Poros-Hydra (de fapt, aveam s-o petrecem pe cu totul alte plaiuri, dar nu e relevant acum), așa că ăsta era singurul moment în care puteam să testăm eficiența transportului în comun pe insulă. Căutat deci pe net: găsit niște ore de plecare, nu foarte apropiate una de cealaltă; ajunși în stație (care se află în piața de vis-a-vis de dana unde acostează ferry) cu puțin înainte de ora 10 a dimineții, aflat la fața locului cu totul alt orar. Ideea era că trebuia să mai așteptăm vreo oră. M-am uitat la Tati și Tati la mine și ne-am înțeles din priviri: taxi scrie pe noi! Stația de taxi e dincolo de șosea; am făcut o mică drumeție până la prima mașină din lungul șir și am întrebat șoferița: „Cât face, tanti, să ne duci și pe noi la Marathonas? ” „8 euroi, copii! ” „Yes! ” Taximetrița n-a pus aparatul de taxare în funcțiune, dar prețul s-a dovedit a fi corect, din moment ce la întoarcere un alt nene ne-a taxat legal cu vreo 40 de cenți mai puțin.

Citisem pe undeva că Marathonas se află la vreo 4-5 km sud de Aegina Town, îmi trecuse prin cap chiar să ne ducem pe jos (bine că ideea a zburat cum a venit!). Dacă vreți să ajungeți acolo și nu aveți mașină personală sau închiriată la dispoziție, taxiul chiar mi se pare cea mai bună idee, mai ales când punctul de plecare e Aegina Town. Din Agia Marina e și mai complicat, căci trebuie să schimbați autobuzul în capitală, iar orarul acestora nu e cel mai prietenos văzut de mine până acum.

Mașina a șerpuit deci câteva minute pe lângă țărmul albastru legănat de vălurele și a frânat brusc: „Gata, copii, până aici ați plătit! ” În fața noastră o cafenea de-abia își deschidea ochii somnoroși, casele albe încă dormeau pe dealul din stânga învelite în flori de buganvillea, iar plaja se întrezărea undeva în spatele șirului de palmieri micuți. Am pornit întâi în recunoaștere (direcția sud) și am descoperit mai multe chestii așezate pe straturi, după cum urmează, de la stânga la dreapta: marea calmă și limpede, plaja cu nisip (nici prea lată, dar nici îngustă, să tot încapă între 3 și 5 rânduri de șezlonguri, ba și ceva mese de taverne pe ici, pe colo; mai mult lungă decât lată, să tot aibă vreo 5-600 de metri), aleea de promenadă (destulă cât să încapă un autoturism și să mai rămână ceva loc), vreo 5-6 taverne așezate în șir indian, urmate de un rând de case de vacanță (unele de închiriat, unele nu) și de ne-vacanță. Numitorul comun al peisajului era pacea deplină, întreruptă doar de clipocitul ritmic al valurilor; aproape că n-am întâlnit vietăți, înafara unor pescari, a unui câine care ne-a mârâit supărat că-i violăm intimitatea și a stăpânei sale ce l-a potolit doar cu o silabă. Nici picior de turist! ; și noi, care ne întrebam dacă vom mai găsi locuri pe șezlonguri...

Ne-am întors și ne-am hotărât să ne stabilim baza undeva pe la mijlocul plajei, acolo unde un promontoriu de jucărie înainta temerar în mare. Șezlongurile erau frumos aliniate sub umbra pinilor înalți, dar noi vroiam, evident, să ne lăsăm mângâiați de razele soarelui, așa că am stricat armonia locului și am tras două dintre ele pe micul promontoriu, pregătindu-ne pentru o luuungă zi de vară până-n seară... Vreo oră și ceva toată plaja a fost a noastră, pe urmă încet-încet au mai apărut și alți doritori de ultraviolete...

Desigur că după vreo câteva minute a apărut și tânărul angajat al terasei Tassos, în custodia cărora erau șezlongurile noastre și ne-a întrebat de sănătate. „Noi cu sănătatea stăm bine, tinere domn, dar am dori, dacă nu ți-e cu supărare, un frape pentru Mami și-o berulă pentru Tati! Asta așa, pentru început... ”

Baie (adică băi) am făcut în partea de sud a promontoriului, unde am pășit doar pe nisip fin până hăt, în larg, căci trebuia să mergem oleacă până când apa se adâncea semnificativ; în cealaltă parte, cel puțin câțiva metri de la mal păreau acoperiți de pietroaie. Prânzul l-am sărbătorit tot la taverna Tassos, la una din mesele așezate direct pe nisip, prima la care am reușit să ne târâm. Am comandat mult prea mult pentru cât ducem noi de obicei, așa cum avea să se dovedească ulterior: salată grecească, tzatziki, musaca, pui cu cartofi la cuptor și poate și altele, nu mai știu exact. Vinul alb și rece a venit însă în doza ideală. Și la final, cafelele și somnicul de după le-am savurat din nou pe șezlongurile noastre, pe care le-am tras mai hacana, sub o umbrelă, că soarele de septembrie își cam umflase mușchii...

Apusul ne-a prins tot pe plajă, cu creierele binișor primenite. Spectacolul de lumini și culori s-a desfășurat sub privirile noastre minute în șir, până când astrul zilei s-a topit în sfârșit în spatele cocoașei cenușii a insulei din depărtare... Pe urmă prietenul nostru de la tavernă ne-a chemat un taxi, care ne-a purtat în doi timpi și trei mișcări în cosmopolita capitală a Aeginei...

... A doua plajă pe care s-a nimerit s-o vizităm a fost cea din Agia Marina, în a treia zi a șederii noastre pe insulă. Mașinuța închiriată (50 de euro pentru 2 zile, preț redus de la 60, cât bătusem palma inițial, pentru că grecii ne-au adus-o cu 40 de minute întârziere; n-au nicio apăsare, v-am zis, doar eu făceam spume!) ne-a purtat lin către răsărit, undeva pe la mijlocul distanței am făcut o pauză de spiritualizare și de culturalizare (detalii în alt episod), apoi ne-am continuat drumul spre vestita - pe la toate agențiile turistice românești - stațiune estică a Aeginei.

După o masă copioasă (dar nu chiar ca cea de la Tassos) servită la o terasă cocoțată undeva în stânga plajei (Diogenes, parcă-i zice), am coborât să ne facem siesta. Plaja cam la fel de lată ca cealaltă, se întinde pe lungimea celor câteva sute de metri cât ține golful puțin adânc ce mărginește cea mai mare parte a stațiunii. Ca și dincolo, mai multe rânduri de șezlonguri, fiecare cu terasa lui, întrerupte de porțiuni „pentru prosoape”. Niciun preț de închiriere afișat, ceea ce însemna că funcționau pe același principiu arhicunoscut. Am ales și noi un grup de 2 pătuțuri și o umbrelă chiar în prima linie, dar vreme de vreo oră și ceva cât am poposit pe-acolo nu ne-a întrebat nimeni de sănătate, poate pentru că din ziua de plajă nu mai rămăsese mare lucru. După ce am mai prins puteri, am făcut și o băiță zdravănă în apa limpede, caldă și puțin adâncă, ne-am uscat un pic și am pornit mai departe.

Mai departe am mers agale până la capătul sudic al plajei, vegheat de scheletul cenușiu al unei construcții neterminate, apoi ne-am întors pe faleză până la parcarea lui Diogenes. Am lăsat mașinuța să moțăie în continuare și am coborât pe o alee mărginită de restaurante pitorești până pe calcarele din dreptul micului port. Dincolo de acesta, spre nord, țărmul Agiei Marina e de-a dreptul spectaculos, stâncos și zdrențuit, umbrit de pini parfumați și scăldat de adânci ape turcoaz, către care coboară din loc în loc scări metalice gen cele de piscină pentru doritorii de astfel de scaldă. Mi-a plăcut Agia Marina, cu combinația sa de yin și yang, cu blânda plajă sudică, perfectă pentru bebei (și nu numai) și cu țărmul dramatic din partea sa nordică...

Am decis să ne întoarcem acasă străbătând latura de sus a triunghiului, așa că primul loc în care ne-am oprit, după doar câteva minute de parcurs, a fost Vagia. Am lăsat mașina la umbra unui copac, chiar în capătul falezei. Am mers întâi înspre dreapta, până la port; câteva bărci alb-albastre se legănau alene pe apă. Dincolo de port, o plajă mică, neamenajată, în care se spărgeau vălurele cu gulere albe... Ne-am întors unde am lăsat mașina și am luat-o în sens invers. Aici e plaja adevărată, cea cu nisip, șezlonguri, umbrele și taverne; la ora vizitei noastre, găsirăm locul destul de pustiu, dar să nu uităm că ne aflam într-un sat de jucărie, pe o insulă de jucărie, și în plus la finele sezonului turistic! :) Plaja se lățește mult în partea sa vestică, îngăduind chiar și un teren de baschet. În plus, peisajul devine mult mai interesant, cu pietre în apă, cu valuri înspumate și cu un râuleț ce tocmai aici și-a găsit să se verse în mare!

Pe cai și mai departe. Traversăm zona numită Therma, nu chiar o localitate, dar din loc în loc coboară spre mare străduțe ce se termină cu mici resorturi cu piscine termale; n-am fost să vedem cu ochii noștri, dar așa am auzit, că pe-aici s-ar găsi ceva izvoare „de băi”. Ne-am oprit în schimb câteva minute în Souvala, doar atât cât să facem câteva poze cu portul său pătrățos, punctat pe margini cu bănci și felinare romantice. Plaja adăpostită la umbra unor pini nu ne-a impresionat însă în mod deosebit.

Până la Aegina Town nu mai e nicio localitate, doar un țărm destul de sălbatic, stâncos, presărat din loc în loc cu mici golfulețe în care presupun că te poți scălda (poate ar fi înțeleaptă folosirea papucilor speciali, știe tot poporul că unde sunt pietre, sunt și arici de mare). Un loc interesant, unde am făcut și noi un mic popas, e promontoriul pe care se găsesc un far și o bisericuță. În apropiere e și casa în care a locuit pentru o vreme romancierul Nikos Kazantzakis, „părintele” lui Zorba, noi n-am localizat-o. După alte câteva sute de metri, ne-a atras atenția o statuie de bronz, despre care citisem însă, numită „Mama” și purtând semnătura sculptorului modern Christos Kapralos (se pare că e reprezentată chiar mama artistului). Peste drum se află și muzeul cu operele acestuia, închis însă la ora vizitei noastre.

***

Plajele sud-estice ale insulei le-am aprofundat în ultima zi. John mai încercuise pe hartă un nume: Klima Beach, în sudul extrem al Aeginei - și eram curioși să vedem ce o să găsim acolo. Drumul până la frumoasa Perdika, localitatea cea mai sudică a Aeginei, se prelinge în curbe largi pe țărmul vestic, având mereu pe fundal profilul micuței insule Moni; am lăsat în urmă Marathonas-ul pe care deja îl iubeam profund, apoi un alt golfuleț no-name ce părea și el plin de promisiuni, pe urmă mica plajă amenajată Aeginitissa, am trecut și de golful încă viu din nordul Perdikăi, străjuit însă de ruinele unui complex hotelier... La intrarea în Perdika, un indicator ne-a îndrumat în stânga, apoi în curând altul în dreapta, spre Klima. Urcarăm niște dealuri aride, în dreapta marea, în stânga - smocuri de vegetație pitică și, din loc în loc, case și flori scăldate în lumina dimineții.

Plaja ne-a apărut dintr-o dată superbă și pustie undeva jos, dincolo de concavitatea golfului în care se odihneau vreo 2-3 yachturi. Am coborât până la ea și am constatat că nu erau de făcut totuși prea mulți purici pe aici, cel puțin nu acum. Sub pâlcul de copaci fusese până nu demult ceva ce semăna a bar de plajă, asta înseamnă că în plin sezon plaja e dotată cu șezlonguri și umbrele. Nisipul era ok, dar în apă păreau a fi pietre pe o distanță apreciabilă, ceea ce nu se face la o plajă care se respectă... Ne-am bucurat totuși câteva minute de adierea vântului, de clipocitul valurilor, de tabloul reprezentat de profilul catargelor pe cerul senin...

Întorcându-ne spre Perdika, am oprit un pic sus, pe deal, să admirăm plaja Mourioti, pierdută la capătul unei pante oarecum mai verzi decât restul peisajului, dar n-am mai coborât la ea. Ne-am îndreptat apoi spre portul Perdikăi, căci aveam un gând și-un țel: să ajungem pe Moni, unde citisem că e un soi de grădină zoologică în aer liber, cu păuni, fazani, căprioare și altele asemenea. Am fost (voi povesti separat despre această fermecătoare experiență), ne-am întors, am mâncat și... noi unde ne facem siesta, totuși? Plaja Perdikăi se zărea mică și prăpădită la capătul falezei, o poză cu zoom-ul ne-a ajuns. Cu țărmul sudic ne lămuriserăm... Hai înapoi în direcția „acasă” și, dacă n-om găsi altceva mai bun, poposim tot la Marathonas...

Uitându-mă pe hartă, am observat că în sudul Perdikăi mai e o plajă, pe numele ei de botez Sarpa. Tati a rulat cu grijă, copilotul Mami a stat geană și a descoperit drumul într-acolo ce pornește din dreptul unei benzinării, aproape de ieșirea din oraș. După vreun kilometru am ajuns: o parcare (de jucărie) direct pe nisip, o terasă (de jucărie) în stânga, plaja (nu chiar de jucărie) etalându-și dotările atât în față, în plin soare, cât și în stânga, la umbra pinilor. Drăguț, eu aș fi rămas, dar Tati a zis să mergem mai departe...

La plaja de la poalele complexului dezafectat n-am mai oprit, deși părea faină, cu umbrelele ei pastelate și cu apa de o culoare promițătoare. Am oprit însă la Aeginitissa, „the beach of love”, după cum promitea reclama de la intrare. Mda... În dreapta, umbrele de paie la umbră, în stânga câteva balansoare; o punte de lemn desparte nisipul în două, delimitând câteva rânduri de șezlonguri și umbrele colorate în alb și roșu. Tati n-a vrut să poposim nici aici, pe motiv că nu-i place muzica de la terasa adiacentă...

Până la urmă, tot la Marathonas ne-am făcut siesta. Prietenul de la Tassos ne-a recunoscut și, de unde nu părea să mai fie locuri libere, a făcut el o scamatorie și ne-am trezit cu două șezlonguri sub o umbrelă. La cafelele comandate ne-a adus apă rece din partea casei.

Când soarele s-a mai domolit un pic, ne-am așezat iar la drum, căci ne mai rămăsese o bucată de insulă nebătută. Direcția est, destinația Portes, micuțul sat aflat un pic mai la sud de Agia Marina. Din Marathonas se face un drum în dreapta, care urcă printre plantații de fistic până în Pachia Rachi, primul sat „de munte” de pe parcurs. Continuă apoi șerpuind printre culmi mai mult sau mai puțin împădurite, dar păstrând aceeași frumusețe sălbatică și stranie a peisajelor montane. Munții Aeginei sunt și ei de jucărie, desigur, cel mai înalt (531 m) este vârful Prof. Ilias, dar cel mai sacru este Muntele Oros, aproximativ în sudul Portes-ului, unde se găsesc ruinele templului lui Zeus. Am identificat drumul care pornește spre acestea din centrul localității Anitseo, dar nu ne-am dus; chiar și în Grecia ziua și noaptea au niște dimensiuni finite.

Portes-ul l-am găsit fermecător, deși destul de pustiu la ora după-amiezii târzii la care am ajuns. Mașina am lăsat-o într-o piațetă aproape de mare, apoi ne-am plimbat pe faleza înaltă; pe stânga pini, cactuși și tufe de aloe ascunzând țărmul franjurat, pe dreapta case și pensiuni rustice, dar cochete. În capăt, vreo două terase și-au împrăștiat mesele în acest decor romantic, mai că ne venea să rămânem să cinăm aici... Drumul coboară încet către o plajă mică, sălbatică... În partea opusă piațetei cu parcarea, se află portul minuscul cu câteva bărci pescărești, apoi a altă plajă mică, pietroasă.

Ne-am continuat drumul spre nord, pe țărmul estic al Aeginei, ceea ce ne-a prilejuit delectarea cu alte peisaje de vis. Cel mai mult mi-a plăcut cel cu promontoriul care părea că se ridică direct din mijlocul mării, pe creștetul căruia soarele aurea o casă alb-roșie... Dar și cel cu Agia Marina, văzută de dincolo de golf, așezată ca într-un amfiteatru... Din Agia Marina ne-am întors acasă pe drumul cunoscut, cam jumătate de oră durează traversarea insulei de la est la vest. Seara avea să fie memorabilă și ea, dar despre asta în altă relatare!

---

VIZUALIZĂRI: 14614 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI