Amade - o poveste secuiască în alb-roșu-verde

TIPĂREȘTE

Pentru drumul de întoarcere acasă din Maramureș aveam nevoie de o cazare intermediară. Dacă la dus am ales să urmăm versantul răsăritean al Carpaților Orientali, la venire am hotărât să ne întoarcem pe lângă cel vestic. Aveam să traversăm munții pe la Ojdula-Lepșa-Focșani, drum relativ nou reabilitat, care ne place foarte tare și despre care am mai scris și cu alte ocazii. Deci, sapă, Mami, și vezi ce găsești!

L-am abordat din nou, ca de atâtea alte ori, pe prietenul booking: să fie hotel sau pensiune, nu contează, dar să aibă parcare, restaurant, referințe bune și un preț rezonabil. Ne situam în decembrie și era vorba de august, așa că oferta a fost destul de vastă. Când am început a baleia setul de fotografii ce prezenta Pensiunea Amade, din Siculeni (10 km nord de Miercurea-Ciuc), am exclamat: „Yes!!! ” Ia să vedem: parcare da, mâncătorie - bifat, preț - 52 de euro pe noapte, apartament pentru 4, cu mic-dejun inclus. Referințe - pauză! Noroc că am prieteni mulți cărora le pot cere un sfat la nevoie. „Intuiție, tu ce zici? ” O clipire molcomă de pleoape de sus în jos a fost de ajuns: Amade să fie!

Inițial am rezervat 2 nopți, cu gândul să ne mai foim prin zonă, dar ulterior am renunțat la o noapte, căci pe unii dintre noi treburi presante ne doreau acasă mai repede decât estimasem. Din când în când mai verificam pe booking și... iată că undeva prin primăvară au apărut și primele referințe! Pensiunea Amade se putea lăuda deja cu câțiva fani înfocați, nota era peste 9! Intuiție, mulțam fain! În momentul de față îi putem atribui deja premiul întâi cu coroniță (nota 9,5 din 53 de comentarii) !

Am ajuns la Amade la ceas înaintat de seară, căci hălăduiala programată pentru a doua zi, decât s-o amânăm, am transferat-o zilei în cauză, să ne luăm de-o grijă. :) Veneam dinspre Gheorgheni, însoțiți de un superb apus de soare, și, depășind indicatorul de intrare în Siculeni, Tati a început să ruleze ca melcul, să nu ratăm obiectivul. Nu știam pe ce parte ar trebui să-l reperăm și nici dacă se află la șosea sau pe vreo străduță laterală, așa că eram cu ochii în toate direcțiile. Și tot l-am ratat, din moment ce ne-am trezit că ieșim din localitate. „Nu e bine, Tati, înapoi! ” Înapoi, lăsat rușinea la o parte și întrebat primul localnic întâlnit pe stradă: ”În centru, chiar în spatele monumentului! ” Acum știam unde, văzusem monumentul luminat de reflectoare, chiar comentasem cu Tati că mâine trebuie să revenim la el să vedem care-i treaba...

Am găsit pensiunea la locul ei, învăluită toată în lumină, chiar semăna cu cea din pozele de pe net. Tati a poziționat mașina în parcarea spațioasă din fața locației, apoi am mers să îndeplinim formalitățile de cazare, care nu au durat decât câteva minute, tânărul de la recepție ne-a întâmpinat amabil și zâmbitor, apoi a extras cheia câștigătoare de sub tejghea și ne-a condus la apartamentul nostru de la etaj. Pe scurtul parcurs până la destinație, am avut totuși timp să observăm holul spațios de la parter, pavat cu gresie dispusă sub forma unor raze bej ce porneau din centrul unui „soare” cenușiu, decorat cu plante verzi în ghivece și cu două mici zone de relaxare dispuse de-o parte și de alta a recepție.

Camerele și apartamentele se află la etaj, cam 5-6 din fiecare categorie, camerele dispuse circular deasupra recepției, iar apartamentele într-o altă aripă, în dreapta, așezată perpendicular pe prima. Totul este mochetat într-un roșu stins, din loc în loc sunt dispuse fotolii asortate cu cele de la parter, precum și plante decorative. Noi am avut repartizat apartamentul A2, ultimul din capătul coridorului lateral, pe dreapta, cu vedere spre fața pensiunii și spre monument. Ca de obicei, am rămas să imortalizez locul, în timp ce Tati și copiii s-au dus la mașină să aducă bagajele.

Apartamentul, ca orice apartament, e format din mai multe încăperi; în cazul nostru, un living, în care se pătrunde direct de pe hol, un dormitor, un holișor și o baie. Holișorul precede baia și în el se poate ajunge atât din dormitor, cât și din living, pe uși separate (ceea ce înseamnă că ocupanții celor două camere riscă destul de puțin să se deranjeze unii pe alții). Totul este un ansamblu armonios constituit, plăcut privirii, luminos și vesel, dar și funcțional, așa cum aveam să constatăm pe parcursul șederii noastre.

Luminozitatea vine în primul rând de la mobila de lemn, pictată delicat cu motive tradiționale secuiești, reprezentate de ghirlande de flori roșii și frunze verzi, totul pe un fond alb imaculat. În living există o canapea extensibilă, pe care noi am găsit-o desfăcută și deja gătită în „haine” de culcare (lenjerie albă de bumbac, perne de puf, pled roșu ușor, de vară). În mijlocul camerei, o masă dreptunghiulară cu 3 scaune cu spătar, iar în colțul opus patului, lângă fereastră, o comodă mică pe care se sprijinea un televizor LCD (pe care nu aveam să-l deschidem nici măcar din curiozitate).

Dormitorul e o altă poezie în alb-roșu-verde; pat imens matrimonial, aceleași găteli ca și la celălalt, saltea de bună calitate ce ne va face să dormim neîntorși până mult după primele raze ale soarelui; câte o noptieră de-o parte și de alta și ce mi-a plăcut foarte tare au fost cele două veioze de pe noptiere, din același film cu restul mobilierului (o să vedeți în poze); pe peretele dinspre baie un dulap în 3 uși, înăuntru vaste spații de depozitare, prevăzute cu rafturi și bară pentru umerașe (un singur umeraș atârna stingher); tot în dulap am găsit o pilotă de rezervă, nu a fost cazul să apelăm la ajutorul ei, deși a doua zi am citit cu stupoare în aplicația de pe telefon că în primele ore ale dimineții fuseseră afară nu mai mult de 2 grade Celsius, iar ulterior am aflat că petrecuserăm aproape de „polul frigului din România” cea mai friguroasă noapte de august din ultimii 100 de ani! Pe peretele opus patului, găsim și un birou și un scaun înfrățit cu cele din living.

Podelele sunt acoperite cu parchet laminat deschis la culoare și cu câte un covoraș decorativ, alb-roșu-verde în dormitor, negru-roșu-verde în living. Ferestrele sunt micuțe și destul de sus situate, etajul pensiunii fiind de fapt un fel de mansardă, iar perdeluțele crem de in, garnisite cu dantelă în același ton, contrastează frumos cu maroul închis al ramelor. Calorifere (nefuncționale, desigur, la vremea vizitei noastre) completează peisajul interior.

Holul de lângă baie are o nișă în care se găsește o singură piesă de mobilier, decorată identic celorlalte, un dulap-cuier, pe care am găsit câte un set de prosoape imaculate și frumos mirositoare pentru fiecare locatar.

Baia e clasică, modernă și spațioasă. Gresie și faianță de culoarea mierii, toaletă, chiuvetă cu etajeră și oglindă, cadă, dulăpior de perete, coș de gunoi. Baterii de inox strălucind de curățenie, săpun și gel de duș lichid, apă caldă cât încape.

... Păi bagajele fiind urcate și repartiția pe camere desăvârșită, ar cam fi momentul să testăm renumitul restaurant al pensiunii! Orele fiind destul de înaintate, ne-a fost un pic teamă că o să găsim ușile acestuia ferecate, dar nu a fost cazul. Din holul mare, circular, de la parter, se fac două rânduri de scări, unele care coboară la subsol, către bar, bowling și toalete și altele care urcă un pic spre restaurant. Locul era destul de animat, mai multe mese erau unite chiar în capăt pentru un grup vesel de vorbitori de limbă maghiară, greu de zis dacă erau localnici sau turiști. Mai erau și alte mese ocupate, dar și câteva libere.

Ne-am așezat și noi la una dintre ele și, până la venirea frumoasei chelnerițe, abia am avut timp să ne familiarizăm un pic cu decorul simplu, dar colorat. Același gen de ferestre, însă mai mari, cu aceleași perdeluțe crem, același gen de decorațiuni pictate pe mese, dar, spre deosebire de camere, aici totul se întâmpla pe fond verde. Ne-au fost aduse rapid tacâmuri și șervețele, precum și suporturi de hârtie pentru farfurii, din acelea dreptunghiulare, personalizate cu denumirea și sigla pensiunii, care ne-au urat și ele, în felul lor, „poftă bună” în 3 limbi (română, maghiară și engleză). Am primit și meniurile și am început a le studia, de toate pentru toți, multe preparate specifice zonei, precum varză secuiască, gulaș de fasole sau gulaș cu vită la ceaun, ca și preparate „internaționale”, să zicem. Istețica a ales o supă de ceapă a la Amade (dreasă cu ou și smântână, excepțională!), Lukas o salată cu piept de pui, Tati un soi de tocăniță de porc cu niște găluști mititele din făină, iar eu - evident - un gulaș de vită, servit într-un castronel rotund, emailat. Micuța chelneriță ne-a recomandat berea locală, al cărui nume, Csikisor (se pronunță cichișor) ne-a distrat tare pe mine și pe Tati; nu știu ce-o fi însemnând în limba maghiară, dar analogia cu pronunția moldovenească a lui „ce picior... ” ne face și acum să râdem cu poftă... De prisos să spun că amintirea gustului berii artizanale ne aduce însă doar oftaturi (de dor) în suflete... Unde ești tu, Csikisor?!...

Micul-dejun - stil bufet suedez - l-am servit în incinta aceluiași restaurant. Am avut de ales între mai multe tipuri de mezeluri, cârnăciori prăjiți, cașcaval, slăninuță, zacuscă, roșii, castraveți, unt, gem, pâine, lapte, ceai sau cafea. Nu știu dacă n-am uitat ceva. Un bun început de zi oferit de o pensiune de 3 stele. Cafeaua am servit-o pe frumoasa terasă decorată cu ghivece de mușcate roșii, pe care se iese direct din restaurant, cu ochii pe misteriosul monument.

Și pentru că v-am tot împuiat capul cu acest monument, să vă spun și vreo două vorbe despre el. A fost inaugurat pe 8 octombrie 1905 și este opera arhitectului Tamas Joszef din Miercurea-Ciuc. Reprezintă o pasăre de piatră cu aripile desfăcute (2,6 m anvergură) situată pe un soclu de forma unui longilin trunchi de piramidă și comemorează masacrul întregii populații civile a satului la 7 ianuarie 1764 (ajunul Crăciunului pe rit vechi). Cum a fost posibilă o asemenea grozăvie?! Ca să înțelegem, trebuie să ne transportăm în acele vremuri tulburi. Cu doar 2 ani în urmă, împărăteasa Maria Tereza hotărăște să reorganizeze granițele de est ale imperiului, având ca scopuri oficiale apărarea hotarelor, combaterea contrabandei și oprirea extinderii bolilor contagioase, în realitate scopul fiind acela de a putea folosi vitejia și loialitatea secuilor pe tot teritoriul imperiului. La acele vremuri, stagiul militar obligatoriu se întindea pe o perioadă de cel puțin 17 (!) ani, fiind desfășurat pe cheltuială proprie pe teritoriul Transilvaniei (soldații fiind scutiți în acest timp de taxe și dări), dar pe cheltuiala principelui dacă luptătorii erau detașați în afara granițelor acesteia. Ei bine, regulile jocului s-au schimbat din mers și secuii transilvăneni s-au trezit în imposibilitatea de a-și mai întreține familiile, căci toate drepturile anterioare erau dintr-o dată abrogate. Ceea ce, evident, a dus la revolte mai mult sau mai puțin fățișe, iar bărbații din Madefalva (denumirea maghiară a localității) au fost printre cei mai vocali. Ca urmare, împărăteasa a decis să-i pedepsească și, înainte de a se lumina de ziuă, în acea dimineață fatidică, satul a fost înconjurat de 1350 de soldați echipați cu 2 tunuri și conduși de generalul Siskovics (principele Transilvaniei, generalul Bukow, tocmai își dăduse demisia aflând ce se pregătea). Întreg satul încă adormit a fost măcelărit, pur și simplu spulberat de pe fața pământului! Unele surse vorbesc despre 200 de morți, altele despre aproape 400! Unul dacă ar fi fost, inima mea la fel ar fi plâns, așa cum plânge orice moarte absurdă și nedreaptă...

După masacru, mulți dintre secuii satelor vecine s-au refugiat pe teritoriul Bucovinei, înființând acolo localități noi, de unde o parte dintre ei au revenit pe meleagurile natale ale strămoșilor lor sau au plecat în Ungaria abia după cel de-al doilea război mondial.

Numele actual al localității se trage de la „Siculicidium”, care în limba latină înseamnă „uciderea secuilor”. Vechea denumire, Madefalva, se pare că provine din (tot) latinescul Amadeus (iubește-l pe Dumnezeu) sau - susțin unii istorici - de la numele primului stăpân al satului, Amade...

Ne-am dus și noi să vedem mai îndeaproape Monumentul Siculicidium. Un mic grup de turiști tocmai îl vizita și el și m-a impresionat mult gestul ghidului maghiar de a-și începe prezentarea prin a strecura o lumânare aprinsă, în tăcere, la baza soclului, printre alte lumânări și buchete de flori. Nu mi-a plăcut însă că inscripția comemorativă este doar în limba maghiară... M-am simțit - puțin - străină în țara mea...

Întorcându-ne spre pensiune, am aruncat o privire și în spatele acesteia, unde există terenuri de sport amenajate ca la carte. Am citit pe un panou că baza sportivă și pensiunea aparțin SC Siculicidium SRL Siculeni, fiind construite cu fonduri europene nerambursabile. Bravo lor, nouă ne-a plăcut ce-a ieșit!

... Am coborât să plătesc cazarea și consumația de la cină în timp ce ceilalți își definitivau bagajele. Era tot tânărul drăguț de cu o seară înainte, care m-a întrebat cum ne-a plăcut la ei și m-a rugat să nu uit să le pun o vorbă bună la prietenul booking. „Sigur că da! Și nu numai! ”, am răspuns eu misterios. „Cum adică? ” „O să scriu pe AFA despre Amade! ” Nu știa despre AFA, am deschis tableta și cu bruma de wi-fi (aici recunosc că nu stau prea grozav, am uitat să vă spun) am reușit să mă conectez și să navighez un pic pe site. A părut bucuros că a învățat ceva nou și a promis că va urmări...

Am părăsit Amade odihniți, cu zâmbetul pe buze... „Călătorului îi stă bine cu drumul” și pe noi încă ne mai așteptau niscaiva drumuri, chiar dacă era ultima zi de vacanță! :)

---

VIZUALIZĂRI: 3617 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI